Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Apologetica
 

 

 

Cuprins Publicaţie
Nostra Aetate
Apologetica
Teologie
Marturia Evangheliei
Exegetica
Viaţa Creştină
Istorie
Pastorala
Misiunea Azi
Site-uri Baptiste
Media

 

 


Apologetica

 

Octavian C. Obeada

Pagina de Apologetică este realizată de

 

Octavian C. Obeada

Preşedintele Misiunii Vox Dei

Apologet Baptist

 

În acest număr:

 

Ce este Calvinismul?

 

 

john calvin

Calvinismul, cunoscut ca o teologie reformată, este o mișcare în cadrul Protestanismului ortodox ce a fost dezvoltat de John Calvin (1509-1564), un teolog francez. John Calvin a avut doar opt ani atunci când Martin Luther a afișat cele 95 de teze ale sale. Calvin și Luther nu s-au întâlnit niciodată.

 

Calvin a fost un avocat care a devenit Pastor în Geneva, Elveția. El s-a căsătorit în 1539.

 

Calvin a scris multe comentarii pentru diferite cărți legate de Biblie, însă este mai cunoscut pentru munca sa cunoscută ca The Institutes of the Christian Religion, o lucrare extraordinară despre teologia Creștină, pe care a publicat-o la vârsta de 26 de ani.

 

Sistemul Calvinismului aderă la o părere foarte importantă a scripturii și caută să derive formularea sa teologică bazată doar pe cuvântul lui Dumnezeu. Se bazează pe superioritatea lui Dumnezeu – declarând că Dumnezeu vrea prin virtutatea prezenței și potenței sale să facă orice dorește El cu creația Sa. Susține deasemenea faptul că în cadrul Bibliei există următoarele învățături: Că Dumnezeu, prin bunăvoința sa supremă, predestinează oamenii spre salvare; că Isus a murit doar pentru cei predestinați; că Dumnezeu regenerează individul unde va putea și dorește să-l aleagă pe Dumnezeu; și că este imposibil pentru cei care sunt mântuiți să-și piardă salvarea.

 

Arminianismul, pe de altă parte, susține că Dumnezeu a predestinat, dar nu într-un sens absolut. El s-a uitat în viitor pentru a vedea cine îl va alege, apoi El i-a ales pe aceștia. Isus a murit pentru păcatele tuturor oamenilor care au trăit și care vor trăi vreodată – nu doar Creștini. Fiecare persoană decide dacă vrea să fie salvată sau nu. Și într-un final, este posibil să-ți pierzi salvarea (unii Arminieni cred că nu poți să-ți pierzi salvarea).

 

Calvinismul susține supremația lui Dumnezeu și a decretelor sale eterne prin care a ales orice se va îndeplini. Calviniștii iau Biblia foarte în serios și încercau să armonizeze toate conceptele sale. Învață monergism, acea salvare ce este obținută doar prin lucrarea lui Dumnezeu (John 6:28; Phil. 1:29), și nimic nu apare în lume înafară de ceea ce permite Dumnezeu (Eph. 1:11). Unii critici au susținut că Calviniștii îl fac pe Dumnezeu autorul răului, însă Calviniștii neagă repede asemenea acuzare și învață că Dumnezeu este suprem până și deasupra forțelor răului, și că folosește răul din interiorul planului etern pentru lume și umanitate: "Deoarece cu adevărat în acest oraș s-au adunat împreună împotriva servitorului Tău Isus, pe care tu l-ai ales, atât Herod cât și Pontius Pilate, împreună cu Gentilii și oamenii din Israel, spre orice mâna Sa și scopul Său a vrut să creeze." (Acts 4:27-28)

 

TULIP

 

Calvinismul este foarte cunoscut printr-un acronim: T.U.L.I.P.

 

bullet

Depravare totală (cunoscută ca Inabilitate Totală și Păcatul Original)

 

bullet

Alegere Necondiționată

 

bullet

Ispășire Limitată (cunoscută și ca Ispășire Particulară)

 

bullet

Bunăvoință Irezistibilă

 

bullet

Perseverența Sfinților (cunoscută și ca Salvat Odată Mereu Salvat)

 

Aceste cinci categorii nu compun Calvinismul în totalitate. Ele reprezintă unele dintre problemele sale importante.

 

Depravare totală: Păcatul a afectat toate părțile omului. Inima, emoțiile, voința, mintea și trupul sunt toate afectate de păcat. Suntem total păcătoși. Nu suntem la fel de păcătoși pe cât am putea fi, însă suntem afectați de păcat. Doctrina Depravării Totale este derivată din scripturile ce afișează caracterul uman: inima omului este rea (Mark 7:21-23) și bolnavă (Jer. 17:9). Omul este un sclav al păcatului (Rom. 6:14-20). El nu-l caută pe Dumnezeu (Rom. 3:11). El nu poate înțelege lucrurile spirituale (1 Cor. 2:14). El este în dușmănie cu Dumnezeu (Eph. 2:15). Și, prin natura copilului mâniei (Eph. 2:3). Calviniștii întreabă: "În lumina scripturilor ce declară natura adevărată a omului ca fiind total pierdută și incapabilă, cum este posibil pentru oricine să aleagă sau să-l dorească pe Dumnezeu?" Răspunsul este: "Nu poate. Așadar Dumnezeu trebuie să aleagă." Calvinismul susține deasemenea că din cauza naturii noastre decadente, suntem renăscuți din nou nu din dorința noastră ci din cea a Domnului (John 1:12-13). Dumnezeu ofră credința (Phil. 1:29); credința este lucrarea lui Dumnezeu (John 6:28-29); Dumnezeu acceptă oamenii spre viață eternă (Acts 13:38); iar Dumnezeu predestinează (Eph 1:1-11; Rom 8:29; Rom. 9:9-23).

 

Alegerea Necondiționată: Dumnezeu nu-și bazează alegerea asupra niciunui lucru pe care îl vede ca individual. El alege conform tipului de intenție al voinței sale (Eph. 1:4-8; Rom. 9:9-11) fără vreo considerare a meritului sau calității din individ. Dumnezeu nu privește în viitor pentru a vedea cine Îl va alege. Deasemenea, în timp ce unii sunt aleși spre salvare, alții nu sunt (Rom. 9:15-21).

 

Ispășire Limitată: Isus a murit doar pentru cei aleși. Deși sacrificiul lui Isus a fost suficient pentru toți, nu a fost eficient pentru toți. Isus a purtat doar păcatele celor aleși. Susținerea pentru poziția sa reiese din scripturi ca Matt. 26:28, unde Isus a murit pentru "mai mulți"; John 10:11, 15 ce spune că Isus a murit pentru oi (nu capre, ca în Matt. 25:32-33); John 17:9 unde Isus în rugăciune a acționat pentru cei dați Lui – nu pentru toți din lume; Acts 20:28 și Eph 5:25-27 ce spune că Biserica a fost cumpărată de Hristos – nu toți oamenii; și Isaiah 53:12 care reprezintă o profeție a crucificării lui Isus, unde el poartă păcatele multora (dar nu toți).

 

Bunăvoința Irezistibilă: Când Dumnezeu îi cheamă pe aleșii săi spre salvare, ei nu pot rezista. Dumnezeu oferă tuturor oamenilor mesajul evanghelic. Acest lucru este numit apelul extern. Însă pentru cei aleși, Dumnezeu extinde un apel intern, care nu poate fi rezistat. Acest apel este prin Duhul Sfânt care lucrează în inimile și mințile celor aleși, pentru a-i aduce spre mântuire și regenerare, astfel ei vin din proprie inițiativă spre Dumnezeu. Unele versete folosite pentru a susține această învățătură sunt Rom. 9:16, unde se spune că "nu depinde de cel ce dorește sau de cel ce fuge, ci de Domnul care are milă."; Phil. 2:12-13, unde Dumnezeu este cel ce lucrează salvarea în individ; John 6:28-29, unde credința este declarată ca fiind lucrarea lui Dumnezeu; Acts 13:48, unde Dumnezeu alege oamenii pentru vața eternă; și John 1:12-13, unde fiind renăscut nu este prin voia omului ci cea a lui Dumnezeu.

 

Perseverența Sfinților: Nu-ți poți pierde salvarea. Deoarece Tatăl a ales, Fiul a mântuit, iar Duhul Sfânt a aplicat salvarea, astfel cei salvați sunt protejați etern prin Hristos. Unele versete pentru această poziție sunt John 10:27-28 unde Isus le-a spus oilor că nu vor pieri niciodată; John 6:47 unde salvarea este descrisă ca o viață eternă; Romans 8:1 unde se spune că am trecut de judecată; 1 Cor 1013 unde Dumnezeu promite să nu ne lase tentați de mai mult decât putem duce; și Phil 1:6 unde Dumnezeu este cel care are credință în perfecționarea noastră până în ziua întoarcerii lui Isus.

 

Hiper-Calvinism

 

Hipe-Calvinismul subliniază supremația lui Dumnezeu astfel încât responsabilitatea omului este respinsă. Defapt, Hiper-Calvinismul este o respingere a faptului că chemarea evanghelică se aplică tuturor; și/sau neagă faptul că oferta milei divine este liberă și universală; și/sau neagă faptul că există un asemenea lucru ca "sfințenia obișnuită"; și/sau neagă faptul că Dumnezeu are vreun fel de dragoste pentru cei nealeși. Calviniștii nu sunt de acord cu Hiper-Calvinismul.

 

 

Istoria Calvinismului

De Dl. Lorraine Boettner

 

SECȚIUNI

 

  1. Înainte de Reformă.

  2. Reforma.

  3. Calvinismul în Anglia.

  4. Calvinismul în Scoția.

  5. Calvinismul în Franța.

  6. Calvinismul în Olanda.

  7. Calvinismul în America.

  8. Calvinismul şi guvernul reprezentant.

  9. Calvinismul şi educația.

  10. John Calvin.

  11. Concluzie.

Note de subsol

 

  1. Înainte de Reformă.

 

S-ar putea să fie o anumită surpriză de a descoperi că doctrina Predestinării nu a fost o materie de studiu special până la sfârşitul secolului patru. Părinții timpurii ai bisericii au pus un accent principal pe fapte bune cum ar fi credinţa, pocăinţa, milostenia, rugăciunile, supunerea la botez, etc., ca bază a mântuirii. Ei desigur au învățat că mântuirea era prin Cristos; totuşi ei au presupus că omul avea putere deplină de a accepta sau a respinge evanghelia. Unele dintre scrierile lor conțin pasaje în care suveranitatea lui Dumnezeu este recunoscută; totuşi alături de aceia sunt alții care învață libertatea absolută a voinței umane. De vreme ce ei nu au putut împăca cele două tabere ei vor fi negat doctrina Predestinării şi probabil de asemenea cea a Preștiinței absolute a lui Dumnezeu. Ei au învățat un fel de sinergism în care era o cooperare între har şi voința liberă. A fost greu pentru om să renunțe la ideea că el îşi poate lucra propria lui mântuire. Dar în final, ca un rezultat al unui proces lung, încet, el a ajuns la mărețul adevăr că mântuirea este un dar suveran care a fost acordat indiferent de merit; că aceasta a fost fixată în veşnicie; şi că Dumnezeu este autorul în toate etapele ei. Acest adevăr principal al creştinismului a fost văzut clar prima dată de Augustin, marele teolog din vest, plin de Duhul Sfânt. În doctrinele lui despre păcat şi har, el a mers mult dincolo de teologii anteriori, a învățat o alegere necondiţionată a harului, şi a restricționat scopurile răscumpărării la cercul definit al celor aleși. Nu va fi negat de nimeni obişnuit cu Istoria Bisericii, că Augustin a fost un om eminent măreț şi bun, şi că munca şi scrierile lui au contribuit mai mult la promovarea doctrinei sănătoase şi la trezirea religiei adevărate, decât au făcut oricare alt om între Pavel şi Luther.

 

Înaintea vremii lui Augustin, timpul a fost folosit în mare măsură în corectarea ereziilor din interiorul Bisericii şi în respingerea atacurilor din partea lumii păgâne în care ea s-a întemeiat. Prin urmare, doar puţin accent s-a pus pe dezvoltarea sistematică a doctrinei. Şi faptul că doctrina Predestinării a primit atât de puţină atenție în această eră, a fost fără îndoială în parte datorită tendiței de a o confunda cu doctrina Păgână a Fatalismului, care era atât de predominantă în tot Imperiul Roman. Dar în secolul patru s-a ajuns la un timp mai stabil, o nouă eră în teologie a răsărit, şi teologii au ajuns să pună mai mult accent pe conținutul doctrinal al mesajului lor. Augustin a fost condus să dezvolte doctrinele lui ale păcatului şi harului în parte prin propria lui experiență personală, fiind convertit la creştinism dintr-o viață lumească, şi în parte prin necesitatea de a respinge învăţătura lui Palagius, care a învățat că omul în starea lui naturală avea deplina abilitate de a-şi lucra propria lui mântuire, căci căderea lui Adam a avut doar puţin efect asupra rasei umane, cu excepția că a dat un exemplu rău care este perpetuat, că viața lui Cristos este de valoare pentru oameni în principal prin felul de exemplu, că în moartea Lui, Cristos a fost cu puţin mai mult decât primul martir creştin, şi că noi nu suntem sub vre-o providență specială a lui Dumnezeu. Împotriva acestor viziuni, Augustin a dezvoltat exact opusul. El a învățat că întreaga rasă umană a căzut în Adam, că toţi oamenii prin natură sunt depravați şi morți spiritual, şi că voința este liberă spre păcat dar nu liberă pentru a face bine către Dumnezeu, că Cristos a suferit în locul poporului Său, că Dumnezeu alege pe cine vrea El indiferent de meritele lor, şi că harul mântuitor este eficace aplicat la cei aleși de către Duhul Sfânt. Astfel, el a devenit primul adevărat interpret al lui Pavel, şi a fost victorios în asigurarea acceptării doctrinei lui de către Biserică.

 

După Augustin a existat un regres mai degrabă decât un progres. Norii de ignoranță au orbit oamenii. Biserica a devenit tot mai ritualistă şi mântuirea a fost gândită a fi prin Biserica externă. Sistemul de merit a crescut până când acesta a ajuns la culmea sa prin „indulgențe.” Papalitatea a ajuns să exercite o mare putere, atât politică cât şi ecleziastică, şi în toată Europa Catolică starea moralității a devenit aproape intolerabilă. Chiar preoțimea a devenit disperat de coruptă şi în întregul catalog de păcate şi vicii umane nu există altele mai corupte şi mai ofensatoare, decât cele care au terfelit viețile unor astfel de papi precum John al 23-lea şi Alexander al 6-lea.

 

Din vremea lui Augustin până la vremea Reformei s-a pus foarte puţin accent pe doctrina Predestinării. Vom menționa doar două nume din această perioadă: Gottschalk, care a fost închis şi condamnat pentru că a predicat Predestinarea; şi Wycliffe, „Luceafărul de dimineață al Reformei,” care a trăit în Anglia. Wycliffe a fost un reformator al tipului Calvinist, proclamând suveranitatea absolută a lui Dumnezeu şi Rânduirea mai dinainte a tuturor lucrurilor. Sistemul lui de credinţă a fost foarte similar cu acela care a fost mai târziu predat de Luther şi Calvin. Waldensienii de asemenea ar putea fi menționați căci ei au fost într-un sens „Calvinişti” înainte de Reformă, unul din principiile lor fiind cel al Predestinării.

 

  1. Reforma.

 

Reforma a fost în esenţă o trezire a Augustinianismului şi prin acesta, creştinătatea evanghelică a ajuns din nou în ea însăși. Este de amintit că Luther, primul lider în Reformă, a fost un călugăr Augustinian şi că, din această teologie riguroasă el a formulat acest măreț principiu al îndreptăţirii doar prin credinţă. Luther, Calvin, Zwingli şi toţi ceilalţi reformatori remarcabili din acea perioadă au fost predestinarieni aprofundați. În lucrarea lui, „The Bondage of the Will” (Sclavia voinței, n. tr.), Luther a afirmat doctrina la fel de subliniat şi într-o formă aproape la fel de extremă precum ea poate fi găsită printre oricare dintre teologii reformați. Melanchthon în scrierile sale mai timpurii a desemnat principiul Predestinării ca principiu fundamental al creştinismului. Mai târziu el a modificat această poziție, totuşi, şi a adus un fel de „sinergism” în care Dumnezeu şi omul erau presupuși a coopera în procesul mântuirii. Poziția luată de Biserica Luterană timpurie a fost gradat modificată. Mai târziu, Luteranii au renunțat la această doctrină cu totul, au denunțat-o în forma ei Calvinistă, şi au ajuns să susțină o doctrină a harului universal şi al ispăşirii universale, care doctrină a devenit de atunci doctrina acceptată a Bisericii Luterane. Cu privire la această doctrină, poziția lui Luther în Biserica Luterană este similară cu aceea a lui Augustin în Biserica Romano Catolică, - adică, el este un eretic de o autoritate mai presus de orice suspiciune încât el este mai mult admirat decât cenzurat.

 

Într-o mare măsură Calvin a construit pe temelia pe care a așezat-o Luther. Viziunea lui mai clară în principiile de bază ale Reformei l-a capacitat să le prelucreze mai deplin şi de a le aplica mai larg. Şi poate fi mai departe arătat că Luther a accentuat mântuirea prin credinţă şi că principiul său fundamental a fost mai mult sau mai puțin subiectiv şi antropologic, în timp ce Calvin a accentuat principiul suveranităţii lui Dumnezeu, şi a dezvoltat un principiu care a fost mai obiectiv şi mai teologic. Luteranismul a fost mai mult decât religia unui om care după o lungă şi dureroasă căutare au găsit mântuirea şi au fost mulțumiți simplu să se încălzească în lumina strălucitoare a prezenței lui Dumnezeu, în timp ce Calvinismul, nemulțumit de a se opri acolo, a presat să întrebe cum şi de ce Dumnezeu l-a mântuit pe om.

 

„Adunările Luterane,” spune Froude, „erau doar jumătate emancipate din superstiție, şi s-au scurtat din a presa lupta până la extreme; şi jumătățile de măsuri au însemnat jumătăți-de-inimi, convingeri care erau pe jumătate convingeri, şi adevăr cu un aliaj de falsitate. Jumătățile de măsuri, totuşi, nu au putut stinge focurile lui Filip din Spania sau ridica oameni în Franța sau Scoția, care vor întâlni creastă cu creastă prinții din casa lui Lorraine. Reformatorii au cerut o poziție definită mai tăioasă şi un lider mai sever, şi acel lider ei l-au găsit în John Calvin… Pentru timpuri grele sunt necesari oameni tari, şi minți care pot străpunge rădăcinile unde adevărul şi minciuna despart compania. Soldații religiei s-au simțit rău când „lucrul blestemat” este în tabără. Şi aceasta se spune a fi spus despre Calvin, că în atâta măsură precum a permis starea de cunoştinţă, nici un ochi nu ar fi putut detecta cu mai multă atenție petele nesănătoase în crezul Bisericii, nici nu a existat vre-un Reformator în Europa atât de decis pentru a exercita, de a rupe şi distruge ceea ce a fost văzut distinct a fi fals – atât de decis pentru a întemeia ceea ce era adevărat în locul său, şi a face adevărul, până la ultima fibră a lui, regula vieții practice.” [1]

 

Aceasta este mărturia istoricului faimos din Universitatea Oxford. Scrierile lui Froude arată clar că el nu a avut nici o iubire specială pentru Calvinism; şi de fapt el este deseori numit un critic al Calvinismului. Aceste cuvinte tocmai citate exprimă simplu concluziile imparțiale ale unui mare cărturar care privește la sistem şi omul a cărui nume îl poartă din motivul avantajos al investigației erudite.

 

În altă legătură Froude spune: „Calviniştii au fost numiți intoleranți. Intoleranța unui duşman care încearcă să te ucidă mi se pare mie o stare iertabilă a minții… Catolicii au ales să adauge la crezul lor incredibil un articol proaspăt, că ei erau îndreptăţiți să îi spânzure şi să îi ardă pe cei care erau diferiți față de ei; şi în această ceartă Calviniştii, cu Biblia în mână, au apelat la Dumnezeul bătăliilor. Ei au devenit mai duri, mai aspri, - dacă vă place, mai fanatici. Era extrem de natural ca ei să trebuiască să fie aşa. Ei au locuit, precum oamenii evlavioși sunt apți să locuiască în suferinţă şi tristețe, bazați pe puterea atot-despovărătoare a Providenței. Povara lor a devenit mai ușoară în timp ce ei au considerat că Dumnezeu aşa a hotărât că ei trebuie să o poarte. Dar ei au atras în rândurile lor aproape orice om din Europa vestică ce „a urât o minciună.” Ei au fost zdrobiți, dar s-au ridicat din nou. Ei au fost despicați şi sfâșiați, dar nici o putere nu a putut să îi îndoaie sau să îi topească. Ei nu au putut suferi precum nici un alt corp de oameni vre-odată nu au putut suferi toată falsitatea, toată necurăția, tot răul moral de orice fel atât de mult cât au putut să îl recunoască. Orice există în acest moment în Anglia şi Scoția cu privire la frica conştientă de a face răul, este rămășița convingerilor care au fost marcate de Calviniști în inimile oamenilor. Deşi ei au eşuat în a distruge Catolicismul, deşi el supraviețuiește şi poate supraviețui multă vreme ca o opinie, ei i-au scos dinții săi; ei l-au forțat să abandoneze acel principiu detestabil, că ei erau îndreptăţiți să îi ucidă pe ei care au o altă părere decât ei. Ba chiar, se poate spune că prin rușinarea Catolicismului din corupția sa practică, Calviniştii l-au făcut în stare să revină la viață.” [2]

 

La vremea Reformei, Biserica Luterană nu a făcut o desprindere completă față de Biserica Catolică, precum au făcut aceasta Reformații. De fapt, unii Luterani subliniază cu mândrie că Luteranismul a fost o „Reformare moderată.” În timp ce toţi Protestanţii au apelat la Biblie ca o autoritate finală, tendința în Luteranism a fost să păstreze cât de mult din vechiul sistem cât nu trebuia să fie aruncat, în timp ce tendința Bisericii Reformate a fost să arunce afară tot ceea ce nu trebuia să fie păstrat. Şi, cu privire la relaţia care a existat între Biserică şi Stat, Luteranii au fost mulțumiți să permită prinților locali o mare influenţă în Biserică sau chiar să le permită să determine religia din cadrul granițelor lor – o tendință care a condus spre întemeierea unei Biserici de Stat – în timp ce Reformatorii au ajuns curând să ceară o completă separare între Biserică şi Stat.

 

După cum am afirmat anterior, Reforma a fost în esenţă o trezire a Augustinianismului. Bisericile timpurii Luterane şi Reformate au susținut aceleaşi viziuni cu privire la Păcatul Originar, Alegere, Harul Eficace, Perseverenţă, etc. Aceasta, atunci, a fost Protestantismul adevărat. „Principiul Predestinării Absolute,” spune Hastie, „a fost chiar tăria lui Hercule a Reformei tinere, prin care nu mai puţin în Germania decât în altă parte, acesta a încolăcit șerpii superstiției şi idolatriei; şi când acesta şi-a pierdut energia în prima sa casă, încă a continuat să fie chiar măduva şi spinarea credinţei în Biserica Reformată, şi puterea care a purtat-o victorioasă prin toate luptele şi încercările ei.” [3] „Acesta este un fapt care vorbeşte volume pentru Calvinism,” spune Rice, „pe care cea mai glorioasă revoluție înregistrată în istoria Bisericii şi a lumii, de la vremea Apostolilor încoace, care a fost efectuată prin binecuvântările lui Dumnezeu peste doctrinele sale.” [4] Nu mai este nevoie să spun, Arminianismul ca un sistem a fost necunoscut în vremurile Reformei; şi nu până în 1784, cam la 260 de ani mai târziu, acesta a fost apărat de o biserică organizată.

După cum în secolul cinci existaseră două sisteme rivale, cunoscute ca Augustinianism şi Pelagianism, cu apariția mai târzie a sistemului compromis al Semi-Pelagianismului, tot aşa la Reformă au existat două sisteme, Protestantism şi Romano Catolicism, cu apariția mai târzie a Arminianismului, sau ceea ce noi am putea numi Semi-Protestantism. În fiecare caz au existat două sisteme puternic opuse cu apariția ulterioară a unui sistem compromis.

 

  1. Calvinismul în Anglia.

 

O scurtă privire la istoria engleză ne arată imediat că Protestantismul a fost făcut triumfător în acea țară prin Calvinism. Mulți dintre conducătorii Protestanţi care au fugit în Geneva în timpul domniei Reginei Maria au obținut după aceea poziții înalte în Biserică sub domnia Reginei Elisabeta. Printre ei au fost traducătorii versiunii Geneva a Bibliei, care datorează mult lui Calvin şi Beza, şi care a continuat să fie cea mai populară versiune engleză până la mijlocul secolului şaptesprezece, când a fost întrecută de versiunea King Iacov. Influenţa lui Calvin este arătată în cele Treizeci și nouă de articole ale Bisericii din Anglia, în special Articolul 17 care afirmă doctrina Predestinării. Cunningham a arătat că toţi teologii măreți din Biserica Întemeiată în timpul domniei lui Henry al 8-lea, Edward al 6-lea şi Elisabeta, au fost predestinarieni aprofundați şi că Arminianismul din Laud şi succesorii săi au fost o deviere de la acea poziție originală.

 

Dacă vom căuta eroii adevărați din Anglia, îi vom găsi în acel organism nobil de Calvinişti englezi, a căror insistență pentru o formă mai curată de închinare şi o viață mai curată, le-a câștigat această poreclă, „Puritani,” despre care Macaulay se referă ca „probabil cel mai remarcabil organism de oameni pe care i-a produs vre-odată lumea.” „Faptul că poporul englez a devenit Protestant,” spune Bancroft, „este datorat Puritanilor.” Smith ne spune: „Semnificaţia acestui fapt este dincolo de estimări. Protestantismul englez, cu Biblia sa deschisă, libertatea sa intelectuală şi spirituală, a însemnat Protestantismul nu doar din coloniile americane, ci din ras curajoasă şi înmulțitoare care timp de trei secole a purtat limba, religia şi instituțiile anglo-saxone în toată lumea.” [5]

 

Cromwell, marele lider Calvinist şi membru al Camerei comunelor, s-a plantat pe sine pe stânca solidă a Calvinismului şi a chemat la sine soldați, care s-au plantat ei înșiși pe aceeaşi stâncă. Rezultatul a fost o armată care pentru puritate şi eroism a întrecut orice a văzut lumea vre-odată. „Acesta nu a găsit niciodată,” spune Macaulay, „nici în Insulele Britanice nici pe Continent, vre-un duşman care să poată rezista asaltului său. În Anglia, Scoția, Irlanda, Flandra, războinicii Puritani, deseori înconjurați de dificultăți, uneori luptând împotriva unor șanse triple, nu numai că niciodată nu a eşuat să cucerească, dar nu a eșuat în a distruge și rupe în bucăți orice forță care era opusă lor. Ei au a ajuns să considere pe larg ziua de luptă ca o zi de victorie sigură, și au mărșăluit împotriva celor mai renumite batalioane din Europa cu încredere disprețuitoare. Chiar Cavalerii exilați au simțit o emoție de mândrie națională, atunci când au văzut o brigadă de conaționali ai lor, depășiți de dușmani și abandonați de prieteni, conducând înainte, în fugă, cu capul înainte, cea mai buna infanterie din Spania, și forțând o trecere într-o metereză care tocmai a fost delclarată a fi de necucerit de cei mai capabili mareșali ai Franței.” Și din nou, „Ceea ce a distins în primul rând armata lui Cromwell față de alte armate, a fost moralitatea austeră și frica de Dumnezeu, care a pătruns în rândurile lor. Este recunoscut de către Regaliștii cei mai zeloși, că, în acea tabără singulară, nici o înjurătură nu a fost auzită, nu s-a observat nici o stare de beție sau jocuri de noroc, și că, în timpul stăpânirii lungi a soldaților, proprietatea cetățenilor pașnici și onoarea femeii a fost considerată ca fiind sacră. Nici o servitoare nu s-au plâns de vitejia dură a soldaților Britanici. Nici o uncie de metal nu a fost luată de la magazinele aurarilor.” [6]

 

Profesorul John Fiske, care a fost pus în rangul de a fi unul din cei mai mari doi istorici americani, spune, „Nu este prea mult să spun că în secolul şaptesprezece, întregul viitor politic al omenirii a fost pus în joc cu privire la întrebările care erau problematice în Anglia. Dacă nu ar fi fost Puritanii, libertatea politică probabil ar fi dispărut de pe pământ. Dacă au existat vre-odată oameni care şi-au dat viața lor pentru cauza întregii omeniri, au fost acei siniștri bătrâni cu brațe de fier, ale căror lozinci erau texte din Sfânta Scriptură, ale căror strigăte de război erau imnuri de laudă.” [7]

 

Când martirii Protestanţi au murit în văile din Piedmont, şi despotul papal a stat pe tronul său în lux, adunându-și în jurul lui hainele sale pătate cu sânge, a fost Cromwell, Puritanul, susținut de un consiliu şi o națiune de aceeaşi persuasiune, care a scris cerând ca aceste persecuţii să înceteze.

 

În trei ocazii diferite lui Cromwell i s-a oferit, şi a fost îndemnat să accepte, Coroana Angliei, dar de fiecare dată el a refuzat. Doctrinal, găsim că Puritanii erau descendenții literal şi liniari ai lui John Calvin; iar ei şi numai ei au păstrat vie scânteia prețioasă a libertăţii engleze. În vederea acestor fapte, nimeni nu poate nega grăbit dreptatea concluziei lui Fiske, că, „Ar fi greu să supraestimăm datoria pe care omenirea o datorează lui John Calvin.”

 

McFetride în splendida lui cărticică, „Calvinismul în istorie,” spune, „Dacă întrebăm din nou, Cine a adus eliberarea finală măreață pentru libertatea engleză? ni se răspunde de istorie, Ilustrul Calvinist, William, Prințul de Orange, care, aşa cum spune Macaulay, a găsit în logica puternică şi ascuțită a școlii din Geneva ceva care s-a potrivit intelectului şi temperamentului său; temelia religiei acestuia a fost doctrina Predestinării; şi care, cu viziunea lui pătrunzătoare logică, a declarat că dacă el ar fi să abandoneze doctrina Predestinării, el trebuie să abandoneze împreună cu ea toată credinţa lui într-o Providență supraveghetoare, şi trebuie să devină un simplu Epicurian. Şi el a avut dreptate, căci Predestinarea şi o Providență stăpânitoare sunt unul şi acelaşi lucru. Dacă noi acceptăm unul, în consecinţă suntem obligați să îl acceptăm şi pe celălalt,” (p. 52).

 

  1. Calvinismul în Scoția.

 

Cea mai bună modalitate de a descoperi roadele practice ale unui sistem de religie este să examinăm un popor sau o țară în care timp de generații acel sistem a ținut stăpânirea necontestată. Făcând un astfel de test al Romano Catolicismului ne întoarcem la câteva țări precum Spania, Italia, Columbia, sau Mexic. Acolo, în viața religioasă şi politică a poporului, noi vedem efectele sistemului. Aplicând acelaşi test la Calvinism, suntem în stare să arătăm spre o țară în care Calvinismul a fost mult timp practic singura religie, şi acea țară este Scoția. McFetridge ne spune că înainte să ajungă Calvinismul în Scoția, „o întunecime ordinară a acoperit țara şi a plutit ca un coșmar veşnic peste toate aptitudinile oamenilor.” [8] „Când Calvinismul a ajuns la poporul scoțian,” spune Smith, „ei erau vasali ai bisericii Catolice, sub papucul preoților, ignoranți, nenorociți, degradați în trup, minte şi morală. Buckle îi descrie ca „murdari în persoană şi în casele lor,” „săraci şi mizerabili,” „exesiv de ignoranți şi extrem de superstițioși,” – „cu superstiția adânc înrădăcinată în caracterele lor.” Minunată a fost transformarea când marile doctrine, învățate de Knox din Biblie în Scoția şi mai pe deplin în Geneva în timp ce stătea la picioarele lui Calvin, au iluminat mințile lor. A fost precum soarele ce apare la miezul nopții… Knox a făcut Calvinismul religia Scoției, şi Calvinismul a făcut Scoția standardul moral pentru lume. Cu siguranţă este un fapt semnificativ, că în acea țară unde există cel mai mult din Calvinism, acolo ar trebui să fie cele mai puţine delicte; căci toţi oamenii din lume azi din acea națiune care este mărturisită a fi cea mai morală este de asemenea cea mai pe deplin Calvinistică; că în acel teritoriu unde Calvinismul a avut stăpânirea supremă, moralitatea individului şi cea națională a ajuns la cel mai măreț nivel al ei.” [9] Carlyle spune, „Ceea ce a făcut Knox pentru națiunea lui noi putem cu adevărat să o numim înviere ca din moarte.” „John Knox,” spune Froude, „a fost acel om fără de care Scoția aşa cum a cunoscut-o lumea modernă, nu ar fi existat.”

 

Într-un sens foarte real Biserica Prezbiteriană din Scoția este fiica Bisericii Reformate din Geneva. Reforma în Scoția, deşi a venit la ceva timp mai târziu, a fost cu mult mai consistentă şi mai radicală decât în Anglia, şi ea a avut ca rezultat întemeierea Prezbiterianismului Calvinist în care doar Cristos a fost recunoscut ca şi cap al Bisericii.

 

Desigur, este o chestiune ușoară să deslușești acel om care în mâinile Providenței a fost instrumentul principal în reformarea Scoției. Acel om a fost John Knox. El a fost cel care a plantat germenii libertăţii religioase şi civile şi care a revoluţionat societatea. Lui îi datorează scoțienii existenţa lor naţională. „Knox a fost cel mai măreț dintre scoțieni, după cum Luther a fost cel mai mare dintre germani,” spune Philip Schaff.

 

„Eroul Reformei scoțiene,” spune Schaff, „deşi cu patru ani mai în vârstă decât Calvin, a stat umil la picioarele lui şi a devenit mai Calvinistic decât Calvin. John Knox a petrecut cei cinci ani din exilul său (1554-1559), în timpul domniei lui Bloody Mary (Maria Sângeroasa, poreclă a Reginei Maria 1 a Angliei, n. tr.), cel mai mult la Geneva, şi a găsit acolo „cea mai perfectă școală a lui Cristos care a fost vre-odată de când au fost zilele Apostolilor.” După acel model, el i-a condus pe oamenii scoțieni, cu energie şi curaj neînfricat, de la semi-barbarismul medieval la lumina civilizației moderne, şi a dobândit un nume care, următorul după cele ale lui Luther, Zwingli, şi Calvin, este cel mai mare din istoria Reformei Protestante.” [10]

 

„Nici o figură mai măreață,” spune Froude, „nu poate fi găsită în întreaga istorie a Reformei în această insulă decât cea a lui Knox. … A venit timpul când istoria engleză poate face dreptate unuia, dar pentru care Reforma ar fi fost răsturnată printre noi; căci spiritul pe care Knox l-a creat a salvat Scoția; iar dacă Scoția ar fi fost din nou Catolică, nici înțelepciunea miniștrilor lui Elisabeta, nici învățătura episcopilor ei, nici propriile tertipuri, nu ar fi ferit Anglia de revoluție. El a fost vocea care a învățat țăranul din Lothians că el a fost un om liber, egal în fața lui Dumnezeu cu cel mai mândru egal sau prelat care a călcat în picioare pe strămoșii săi. El a fost antagonistul pe care Maria Stuart nu a putut să-l înmoaie şi nici Maitland nu a reuşit să-l înșele; el a fost cel care a ridicat comunitatea săracă a țării sale într-un popor serios şi neînduplecat, care s-ar putea să fie dificil, îngust, superstițios și fanatic, dar care, cu toate acestea, au fost oameni pe care nici regele, nici nobilul nici preotul nu i-ar putea forța din nou să se supună tiraniei. Iar răsplata lui a fost nerecunoștința celor care ar fi trebuit să fi cinstit memoria lui.” [11]

 

Teologia reformată Scoțiană timpurie a fost bazată pe principiul predestinarian. Knox şi-a luat teologia lui direct de la Calvin în Geneva, şi lucrarea lui teologică principală a fost tratatul său despre Predestinare, care a fost o polemică pătrunzătoare, cu forță şi neșovăitoare împotriva viziunilor largi care deveneau larg răspândite în Anglia şi în altă parte. În timpul secolelor şaptesprezece şi optsprezece, subiecte precum predestinarea, alegerea, dezaprobarea, întinderea şi valoarea ispăşirii, perseverenţa sfinţilor, au fost interesul absorbant al țăranilor scoțieni. Din acel ținut acele doctrine s-au răspândit spre sud în părți din Anglia şi Irlanda şi peste Atlantic spre vest. Într-un sens foarte real Scoția poate fi numită „Țara Mamă a Prezbiterianismului modern.”

 

  1. Calvinismul în Franța.

 

Franța, de asemenea, la acea vreme, era toată îmbujorată de spiritul liber, atașat, nestâmpărat de Calvinism. „În Franța Calviniştii au fost numiți Hughenoți. Lumea cunoaşte caracterul Hughenoților. Eroismul şi puritatea lor morală, fie persecutaţi acasă fie exilați peste hotare, a fost mirarea deopotrivă a prietenilor cât şi a duşmanilor lor.” [12] „Istoria lor,” spune Enciclopedia Britanică, „este o minunăție neclintită, ilustrând puterea stăruitoare a convingerii lor religioase puternice. Relatarea rezistenței lor este printe cele mai remarcabile şi mai eroice înregistrări din istoria religioasă.” Hughenoții au alcătuit clasa artizanală industrială a Franței şi a fi „cinstit ca un Hughenot” a devenit un proverb, indicând cel mai înalt grad de integritate.

 

În ziua Sf. Bartolomeu, duminică, 24 august, 1572, foarte mulţi Protestanţi au fost uciși prin înșelăciune în Paris, şi pentru câteva zile după aceea scenele șocante s-au repetat în diferite părți din Franța. Numărul total al celor care şi-au pierdut viețile în masacrul Sf. Bartolomeu a fost felurit estimat de la 10.000 la 50.000. Schaff estimează că acesta a fost la 30.000. Aceste persecuţii furioase i-au determinat pe sute de mii dintre Protestanţii francezi să fugă spre Olanda, Germania, Anglia şi America. Pierderea pentru Franța a fost ireparabilă. Macaulay, istoricul englez, scrie după cum urmează despre cei stabiliți în Anglia: „Cei mai umili dintre refugiați erau intelectual şi moral mai presus de media oamenilor obişnuiți din orice împărăţie din Europa.” Marele istoric Lecky, care el însuși a fost un raționalist cu sânge rece, a scris: „Distrugerea Hughenoților prin Abrogarea Edictului din Nantes a fost distrugerea elementului cel mai solid, cel mai modest, cel mai virtuos, cel mai general iluminat din națiunea franceză, şi aceasta a pregătit calea spre degradarea inevitabilă a caracterului național, şi a fost înlăturat ultimul bastion serios, care ar fi putut zdrobi forța acelui torent de scepticism şi viciu care, un secol mai târziu, a lăsat întins pe pământ, în ruină meritată, deopotrivă altarul şi tronul.” [13]

 

„Dacă aţi citit istoria lor,” spune Warburton, „trebuie să știți cât de crude şi nedrepte au fost persecuţiile instigate împotriva lor. Cel mai bun sânge al Franței a inundat câmpul de bătălie, cel mai strălucit geniu al Franței a fost lăsat să zacă neglijat ca fiarele din pădure, şi junghiat cu la fel de puţină milă.” Şi din nou, „În orice privință ei au stat incomensurabil superiori față de restul concetățenilor lor. Sobrietatea strictă a vieților lor, puritatea actiunilor lor morale, deprinderile lor muncitoare, întreaga lor separare de senzualitatea nebună care a corupt întreaga viață națională a Franței în această perioadă, au fost mereu mijloace eficiente de a trăda principiile pe care ei le-au susținut, şi au fost considerați astfel de către duşmanii lor.” [14]

 

Desfrâul regilor a coborât prin aristocrație până la oamenii obişnuiți; religia a devenit o masă de corupție, compatibilă doar cu cruzimea ei; mănăstirile deveniseră locuri de înmulțire ale fărădelegii; celibatul s-a dovedit o fântână urât mirositoare de infidelitate şi necurăție; imoralitatea, trivialitatea, despotismul şi jecmănirea în Stat şi Biserică erau de nedescris; iertarea păcatelor putea fi cumpărată cu bani, şi un trafic scandalos cu indulgențe a fost întreprins sub sancțiunea papei; unii dintre papi erau moștri de fărădelege; ignoranța era îngrozitoare; educația era îngrădit către cler şi nobili; mulți chiar dintre preoți nu erau în stare să citească sau să scrie; şi societatea în general se fărâmițase.

 

Aceasta este o descriere unilaterală, dar nu una exagerată. Este adevărat, până acolo unde ajunge, şi trebuie să fie suplmentată de partea mai strălucitoare, care a fost, că, mulți Romano Catolici cinstiți lucrau cu seriozitate pentru reformă din interiorul Bisericii. Totuşi, Biserica era într-o formă ireformabilă. Orice schimbare, dacă urma să aibă loc cumva, trebuia să vină din exteriorul ei. Fie nu va fi nici o reformă fie aceasta va fi în opoziție față de Roma.

 

Dar în mod gradat, ideile Protestante se strecurau în Franța din Germania. Calvin şi-a început lucrarea sa în Paris şi a fost curând recunoscut ca unul dintre liderii noii mișcări în Franța. Zelul său a stârnit opoziția autorităţilor Bisericii şi a devenit necesar ca să fugă să-și scape viața. Şi deşi Calvin niciodată nu s-a întors în Franța după stabilirea lui în Geneva, el a rămas liderul Reformei franceze şi a fost consultat la fiecare pas. El a dat Hughenoților crezul şi forma lor de guvernământ. În toată perioada următoare, conform mărturiei unanime a istoriei, sistemul de credinţă pe care noi îl numim Calvinism a fost cel care i-a inspirat pe Protestanţii francezi în lupta lor cu papalitatea şi cu susținătorii ei regali.

 

Ce a fost Puritanul în Anglia, a fost semnatarul Legământului în Scoția, şi a fost Hugenotul în Franța. Calvinismul a dezvoltat același tip de oameni în fiecare dintre aceste țări mai multe, ceea ce este cea mai ramarcabilă dovadă a puterii sale în formarea caracterului.

 

Atât de rapid s-a răspândit Calvinismul în toată Franța, încât Fisher în a lui Istorie despre Reformă ne spune că în 1561, Calviniștii numărau un sfert din întreaga populație. McFetridge pune numărul chiar mai sus. „În mai puţin de jumătate de secol,” spune el, „acest sistem de credinţă aşa-numit aspru, a pătruns fiecare parte din țară, şi a câștigat spre standardele sale aproape o jumătate din populație şi aproape fiecare minte măreață din națiune. Atât de numeroși şi puternici deveniseră adepţii săi, încât pentru o vreme s-a părut că întreaga națiune ar fi măturată înspre viziunile sale.” [15] Smiles, în a lui „Huguenots in France” (Hughenoții în Franța, n. tr.), scrie: „Este curios să speculezi cu privire la influenţa pe care religia lui Calvin, el însuși un francez, ar fi exercitat-o asupra istoriei Franței, cât şi asupra caracterului individul al francezilor, dacă balanța de forțe ar fi dus națiunea trupește spre Protestantism, după cum a fost aproape cazul, spre sfârşitul secolului şaisprezece,” (p. 100). Cu siguranţă istoria națiunii ar fi fost foarte diferită față de ceea ce a fost.

 

  1. Calvinismul în Olanda.

 

În lupta care a eliberat Olanda de puterea dominantă a Papalității şi din jugul crud al Spaniei, avem un alt capitol glorios din istoria Calvinismului şi umanității. Torturile Inchiziției au fost aplicate aici ca în câteva alte locuri. Ducele din Alva s-a lăudat că în scurta perioadă de timp de cinci ani, el a predat 18.600 de eretici către călău.

 

„Spânzurătoarea,” spune Motley, „a avut victimele sale zilnice, dar nu a făcut nici un singur convertit … Au fost oameni care au îndrăznit şi au suferit atât de mult cât pot îndrăzni şi suferi oamenii în această lume, şi pentru cea mai nobilă cauză care poate inspira umanitatea.” El ne ilustrează „eroismul cu care bărbații s-au luat unul pe altul de mână şi au umblat înăuntrul flăcărilor, sau cu care femeile au cântat un cântec de biruință în timp ce săpătorul de morminte arunca pământul cu lopata pe fețele lor vii.” Şi în alt loc el spune: „Numărul olandezilor care au fost arși, strangulați, decapitați, sau arși de vii, în ascultare față de edictele lui Charles al 5-lea, şi pentru infracțiunea de a citi Scripturile, de a se uita strâmb la un chip cioplit, sau de a ridiculiza prezența efectivă a trupului şi sângelui lui Cristos în anafură, a fost pus la fel de înalt precum o sută de mii de autorități distinse, şi niciodată nu a fost pus la un număr mai mic decât cincizeci de mii.” [16] În timpul acelei bătălii memorabile de optzeci de ani, mai mulți Protestanţi au fost dați la moarte de către spanioli pentru credinţa lor conştientă, decât au suferit creştinii martirajul sub Împărații romani din primele trei secole. Cu siguranţă, în Olanda, istoria încoronează Calvinismul ca şi crez al martirilor, sfinţilor şi eroilor.

 

Pentru aproape trei generații, Spania, cea mai puternică națiune din Europa la acea vreme, s-a trudit să curme Protestantismul şi libertatea politică din acești olandezi Calvinistici, dar a eşuat. Pentru că ei au căutat să se închine lui Dumnezeu potrivit cu ordinele conştiinţei lor, şi nu sub lanțurile iritante ale unei preoții corupte, țara lor a fost invadată şi oamenii au fost supuși la cele mai cruzi torturi pe care le-au putut inventa spaniolii. Şi dacă se pune întrebarea, cine a efectuat eliberarea, răspunsul este că, acesta a fost Prințul Calvinistic din Orange, cunoscut în istorie ca William the Silent (William Tăcutul, n. tr.), împreună cu cei care au susținut acelaşi crez. Dr. Abraham Kuyper spune, „Dacă puterea lui Satan la acea vreme nu ar fi fost zdrobită prin eroismul spiritului Calvinistic, istoria Olandei, a Europei şi a lumii ar fi fost la fel de dureros de tristă şi întunecată precum acum, dar, mulțumită Calvinismului, ea este luminoasă şi inspiratoare.” [17]

 

Dacă spiritul Calvinismului nu ar fi apărut în Europa vestică după izbucnirea Reformei, spiritul de șovăială ar fi câștigat victoria în Anglia, Scoția şi Olanda. Protestantismul din aceste țări nu s-ar fi putut menține pe sine; şi, prin măsurile compromițătoare ale unui Protestantism Catolicizat, Germania după toate probabilitățile ar fi fost din nou adusă sub stăpânirea Bisericii Romano Catolice. Dacă Protestantismul ar fi eşuat în oricare dintre aceste țări, este probabil că rezultatul al fi fost fatal în celelalte de asemenea, atât de strâns au fost legate împreună destinele lor. Într-un sens foarte real, viitorul destin al națiunilor a fost dependent de rezultatul acelei bătălii din Olanda. Dacă Spania ar fi fost victorioasă în Olanda, este probabil că Biserica Catolică ar fi fost atât de întărită încât ea ar fi supus Protestantismul şi în Anglia. Şi, chiar aşa cum au fost lucrurile, s-a părut pentru o vreme ca şi când Anglia s-ar fi întors la Catolicism. În acel caz dezvoltarea Americii ar fi fost împiedicată automat şi după toate probabilitățile, întregul continent American ar fi rămas sub controlul Spaniei.

 

Să ne amintim mai departe că, practic toţi martirii din aceste felurite țări au fost Calvinişti, - Luteranii şi Arminienii fiind doar o mână de oameni, în comparație cu ei. După cum remarcă pe drept Profesorul Fruin, „În Elveția, în Franța, în Olanda, în Scoția şi în Anglia, şi oriunde Protestantismul a trebuit să se întemeieze la vârful săbiei, Calvinismul a fost cel care a câștigat victoria.” Totuşi, trebuie să fie explicat faptul că este adevărat că doar Calviniştii au fost singurii Protestanţi luptători.

 

Mai există de asemenea, un alt serviciu pe care Olanda l-a făcut, şi care noi nu trebuie să îl trecem cu vederea. Pelerinii, după ce au fost alungați din Anglia de persecuţii religioase şi înainte de venirea lor în America, au mers spre Olanda şi acolo au venit în contact cu o viață religioasă care din punct de vedere Calvinistic a fost benefic la modul extrem. Cei mai importanți lideri ai lor au fost Clyfton, Robinson, şi Brewster, trei oameni de la Universitatea Cambridge, care formează un trio eroic precum nu poate fi găsit în istoria nici unei alte națiuni. Ei erau Calvinişti neclintiți, susținând toate viziunile fundamentale pe care Reformatorul de la Geneva le-a propus. Istoricul american Bancroft are dreptate când el îi numește simplu pe părinții-Pelerini, „bărbați de aceeaşi credinţă cu Calvin.”

 

J. C. Monsma, în cartea lui, „What Calvinism Has Done For America,” (Ce a făcut Calvinismul pentru America, n. tr.), ne dă următorul rezumat al vieții lor în Olanda: „Când Pelerinii au plecat din Amsterdam spre Leyden, Rev. Clyfton, liverul lor principal, a horărât să stea unde era, şi astfel Rev. John Robinson, asistentul principal al acestuia,” a fost ales lider, sau pastor de către popor. Robinson a fost un Calvinist convins şi s-a opus învățăturilor lui Arminius oricând i s-a oferit ocazia. „Avem mărturia indisputabilă a lui Edward Winslow, că Robinson, la vremea când Arminianismul câștiga rapid teren în Olanda, i s-a cerut de către Polyander, Festus Homilus, şi de către alți teologi olandezi, să ia parte la disputele cu Episcopius, noul lider al Arminianilor, care erau ținute zilnic în academia din Leyden. Robinson s-a conformat cererii lor şi a fost curând privit ca unul dintre cei mai mari teologi Gomariani. În 1624, păstorul Pelerin a scris un tratat ca un maestru, intitulat, „A Defense of the Doctrine Propounded by the Synod of Dort, etc.” (O apărare a doctrinei propuse de Sindul din Dort, etc., n. tr.). Deoarece Sinodul din Dordrecht, de o faimă internaţională era caracterizat printr-un Calvinism strict în toate deciziile sale, nu mai este nevoie să se spună mai multe despre tendițele religioase ale lui Robinson.

 

„Pelerinii au fost perfect una cu bisericile Reformate (Calviniste) din Olanda şi pretutindeni. În a lui Apologie, publicată în 1619, cu un an înainte ca Pelerinii să plece din Olanda, Robinson a scris în cel mai solem mod, „Noi mărturisim înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor că astfel este acordul nostru, în cazul religiei, cu Bisericile olandeze Reformate, încât noi suntem gata să subscriem la toate şi la fiecare dintre articolele de credinţă în aceeaşi Biserică, după cum sunt expuse acestea în Armonia Mărturisirilor de Credinţă, publicată în acel nume (Harmony of Confessions of Faith, n. tr.).” (pag. 72-73.)

 

  1. Calvinismul în America.

 

Când ajungem să studiem influenţa Calvinismului ca o forță politică în istoria Statelor Unite, ajungem la cele mai strălucitoare pagini din toată istoria Calvinismului. Calvinismul a venit în America în Mayflower, iar Bancroft, cel mai mare dintre istoricii americani, îi declară pe Părinții Pelerini ca fiind „Calvinişti în credinţa lor potrivit cu cel mai drept sistem.” [18] John Edicott, primul guvernator din Massachusetts Bay Colony; John Winthrop, al doilea guvernator din acea Colonie; Thomas Hooker, întemeietorul lui Connecticut; John Davenport, întemeietorul lui New Haven Colony; şi Roger Williams, întemeietorul lui Rhode Island Colony, au fost toţi Calviniști. William Penn a fost un ucenic al Hughenoților. Este estimat că dintre 3.000.000 americani la vremea Revoluției americane, 900.000 erau de origine scoțieni sau scoțieni-irlandezi, 600.000 erau Puritani englezi, şi 400.000 erau Reformați germani sau olandezi. În plus față de aceasta, Episcopalii au avut o mărturisire Calvinistă în cele Treizeci şi nouă de Articole ale lor; şi mulți Hughenoți francezi au venit de asemenea în această lume vestică. Astfel vedem că aproape două treimi din populația colonială a fost antrenată în şcoala lui Calvin. Niciodată în istoria lumii nu a mai fost întemeiată o națiune prin oameni ca aceștia. Mai departe, aceşti oameni au venit în America nu în primul rând pentru câștig comercial sau avantaj, ci din cauza unor convingeri religioase adânci. Se pare că persecuţiile religioase din felurite țări Europene fuseseră folosite în mod providențial pentru a selecta dintre cei mai progresiști şi mai iluminați oameni pentru colonizarea Americii. În orice caz, în general este admis că englezii, scoțienii, germanii şi olandezii au fost oamenii cei mai îndemânatici din Europa. În special să fie amintit că Puritanii, care au alcătuit marea grămadă de coloniști în Noua Anglie, au adus cu ei un Protestantism Calvinistic, că ei erau cu adevărat dedicați față de doctrinele marilor Reformatori, că ei au avut o aversiune față de formalism şi asuprire fie în Biserică, fie în Stat, şi că în Noua Anglie Calvinismul a rămas teologia conducătoare în toată perioada Colonială.

 

Cu acest context, nu vom fi surprinși să descoperim că Prezbiterienii au jucat un rol deosebit de remarcabil în Revoluţia Americană. Istoricul nostru Bancroft spune: „Revoluţia din 1776, atât cât a fost afectată de religie, a fost o măsură Prezbiteriană. Ea a fost consecința naturală a principiilor pe care Prezbiterianismul din Lumea Veche l-a plantat în fiii săi, Puritanii englezi, semnatarii Legământului scoțieni, Hughenoții francezi, Calviniştii olandezi, şi Prezbiterienii din Ulstwer.” Atât de intenși, universali, şi agresivi au fost Prezbiterienii în zelul lor pentru libertate încât despre război s-a vorbit în Anglia ca fiind „Revolta Prezbiteriană.” Un înfocat susținător colonial al Regelui George al 3-lea a scris acasă: „Eu fixez toată vina pentru aceste acțiuni extraordinare pe Prezbiterieni. Ei au fost supremele şi principalele instrumente în toate aceste măsuri arzătoare. Ei mereu acționează şi veşnic voi acționa împotriva guvernării din acel spirit neastâmpărat şi furtunos anti-monarhic, care i-a distins întotdeauna pretutindeni.” [19] Când veștile despre „aceste acțiuni extraordinare” au ajuns în Anglia, Primul Ministru Horace Walpole a spus în Parlament, „Vărul America a fugit cu un pastor Prezbiterian” (John Witherspoon, preşedinte al Princeton, semnatar al Declaraţiei de Independență).

 

Istoria este elocventă în a declara că democrația americană s-a născut din creştinism şi că acel creştinism a fost Calvinismul. Marele conflict Revoluţionar care a avut ca rezultat formarea națiunii americane, a fost purtat în principal de Calvinişti, mulți dintre aceştia fuseseră instruiți în Colegiul Prezbiterian rigid din Princeton, şi această națiune este darul lor către toţi oamenii iubitori de libertate.

 

J. R. Sizoo, ne spune: „Când Cornwallis a fost împins înapoi spre retragerea finală şi predarea la Yorktown, toţi coloneii din Armata Colonială în afară de unul erau bătrâni Prezbiterieni. Mai mult de jumătate dintre soldații şi ofițerii Armatei Americane în timpul Revoluţiei erau Prezbiterieni.” [20]

 

Mărturia lui Emilio Castelar, faimosul om de stat spaniol, orator şi cărturar, este interesantă şi valoroasă. Castelar fusese profesor de Filozofie în Universitatea din Madrid înainte ca să intre în politică, şi a fost făcut președintele acelei republici care a fost întemeiată de Liberali în 1873. Ca Romano Catolic, el l-a urât pe Calvin şi Calvinismul. El spune: „A fost necesar pentru mișcarea republicană că trebuia să vină o moralitate mai austeră decât cea a lui Luther, moralitatea lui Calvin, şi o Biserică mai democratică decât a germanilor, Biserica din Geneva. Demoncrația Anglo-Saxonă are pentru genealogia sa o carte a unei societăți fugare – Biblia. Este produsul unei teologii severe învățate de câțiva creştini fugari în orașele întunecoase din Olanda şi Elveția, unde sumbra umbră a lui Calvin încă hoinărește … Şi aceasta rămâne cu seninătate în grandoarea ei, formând cea mai respectabilă, cea mai morală şi cea mai iluminată parte din rasa umană.” [21]

 

Motley spune: „În Anglia semințele libertăţii, înfășurate în Calvinism şi tezaurizate în timpul multor ani de încercare, au fost în final destinate să plutească peste pământ şi mare, şi să poarte cea mai mare recoltă de libertate moderată pentru marile republici engleze care erau încă nenăscute.” [22] „Calviniştii au întemeiat republicile engleze din Anglia, din Olanda, şi America.” Şi din nou, „Mai mult către Calvinişti decât oricare altă clasă de oameni, libertăţile politice din Anglia, Olanda şi America sunt datorate.” [23]

 

Mărturia unui alt istoric faimos, francezul Taine, care el însuși nu a avut nici o credinţă religioasă, este vrednică de considerație. Referitor la Calvinişti el a spus: „Aceşti oameni sunt adevărații eroi ai Angliei. Ei au întemeiat Anglia, în ciuda corupției Stuarts, prin exerciţiul datoriei, prin practica justiției, prin munca îndărătnică, prin apărarea dreptului, prin rezistența față de opresiune, prin cucerirea libertăţii, prin reprimarea viciului. Ei au întemeiat Scoția; ei au întemeiat Statele Unite; până în această zi ei, prin descendenții lor, întemeiază Australia şi colonizează lumea.” [24]

 

În cartea lui, „The Creed of Presbyterians” (Crezul Prezbiterienilor, n. tr.), E. W. Smith întreabă referitor la coloniștii americani, „Unde au învățat ei aceste principii nemuritoare ale drepturilor omului, ale libertăţii umane, ale egalității şi auto-guvernării, în baza cărora ei şi-au bazat Republica lor, şi care formează azi slava distinctivă a civilizaţiei noastre Americane? În şcoala lui Calvin le-au învățat. Acolo lumea modernă le-a învățat. Aşa învață istoria.” (p. 121).

 

Acum vom continua să considerăm influenţa pe care Biserica Prezbiteriană ca Biserică le-a exercitat în formarea Republicii. „Biserica Prezbiteriană,” spune Dr. W. H. Robers într-o luare de cuvânt înaintea Adunării Generale, „a fost pentru trei sferturi de secol singura reprezentantă pe acest continent a conducerii republicane după cum este acum organizată în națiune.” Şi apoi el continuă: „Din 1706 până la deschiderea luptei revoluționare singurul organism în existență care a stat pentru organizarea național-politică actuală a fost Sinodul General al Bisericii Prezbiteriene americane. El singur printre organizații ecleziastice şi politice coloniale, a exercitat autoritate, derivată de la coloniștii ei înșiși, peste trupurile americanilor răspândite prin toate coloniile de la New England până la Georgia. Coloniile din secolele şaptesprezece şi optsprezece, un fapt vrednic de a fi amintit, în timp ce au fost toate dependente de Marea Britanie, au fost independente una față de cealaltă. Un astfel de organism precum Congresul Continental nu a existat până în 1774. Condiția religioasă a țării era similară cu aceea politică. Bisericile Congregaționaliste din Noua Anglie nu au avut nici o legătură una cu alta, şi nu au avut nici o putere în afară de guvernarea civilă. Biserica Episcopală a fost fără organizare în colonii, a fost dependentă de susținere şi de o misiune a Bisericii Întemeiate a Angliei, şi a fost umplută cu o aşa loialitate intensă față de monarhia Britanică. Biserica Reformată olandeză nu a devenit o organizaţie independentă şi eficientă până în 1771, şi Biserica Reformată germană nu a dobândit acea condiției până în 1793. Bisericile Baptiste erau organizaţii separate, Metodiștii erau practic necunoscuți, şi Quakerii erau necombatanți.”

 

Delegații s-au întâlnit în fiecare an în Sinodul General, şi după cum Dr. Roberts ne spune, Biserica a devenit „o legătură de unitate şi corespondență între elemente largi din populația coloniilor divizate.” „Nu este de mirare,” continuă el, „că sub influenţa ei hrănitoare, sentimentele libertăţii adevărate, cât şi principiile unei evanghelii sănătoase, au fost predicate în tot teritoriul dintre Long Island până la South Carolina, şi că mai presus de toate, un sentiment de unitate între Colonii a început încet dar sigur să se afirme pe sine? Nu se poate pune prea mult accent, în legătură cu originea națiunii, pe influenţa acelei republici ecleziastice, care din 170 până în 1774 a fost singurul reprezentant pe aceşti continent al instituțiilor republicane federale deplin dezvoltate. Statele Unite ale Americii datorează foarte mult acelei dintre cele mai vechi Republici Americane, Biserica Prezbiteriană.” [25]

 

Desigur, nu se pretinde că Biserica Prezbiteriană a fost singura sursă din care au izvorât principiile pe care această republică este întemeiată, dar se pretinde că principiile găsite în Standardele Westminster au fost baza principală pentru republică, şi că „Biserica Prezbiteriană a învățat, a practicat, şi a menținut în plinătate, mai întâi pe acest teritoriu acea formă de guvernare în acord cu care Republica a fost organizată.” (Roberts).

 

Deschiderea luptei Revoluţionare i-a găsit pe slujitorii şi bisericile Prezbiteriene aliniați în solidaritate de partea coloniștilor, şi Bancroft îi acreditează ca fiind cei care au făcut prima mișcare îndrăzneață spre independență. [26]

 

Sinodul care s-a întrunit în Philadelphia în 1775 a fost primul organism religios care s-a declarat în mod deschis şi public pentru o separare față de Anglia. Acesta i-a îndemnat pe oamenii de sub jurisdicția sa să nu lase nimic nefăcut, care ar promova scopul avut în vedere, şi i-a chemat să se roage pentru Congresul care era atunci în sesiune.

 

Biserica Episcopală era atunci încă unită cu Biserica din Anglia, şi ea s-a opus Revoluţiei. Un număr considerabil de indivizi din acea Biserică, totuşi, au lucrat cu sinceritate pentru independență şi au dat din bogăția şi influenţa lor pentru a o asigura. Este de amintit de asemenea, că, Comandantul-șef al armatelor americane, „tatăl țării noastre,” a fost un membru al administrației ei. Washington însuși a participat, şi a poruncit tuturor oamenilor săi să participe la slujbele capelanilor ei, care erau clerici din felurite biserici. El a dat patruzeci de mii de dolari pentru a întemeia un Colegiu Prezbiterian în statul său natal, care a luat numele său în onoarea darului şi a devenit Colegiul Washington.

 

N. S. McFetridge a făcut lumină asupra unei alte dezvoltări majore a perioadei Revoluționare. De dragul acurateței şi completitudinii ne vom lua privilegiul de a-l cita mai degrabă extins. „Un alt factor important în mișcarea independentă,” spune el, „a fost ceea ce este cunoscut ca fiind „Declarația Mecklenburg,” proclamată de Prezbiterienii scoțieni-irlandezi din North Carolina, 20 mai, 1775, la mai mult de un an înainte de Declaraţia (de Independență) a Congresului. Ea a fost salutarea proaspătă, inimoasă a scoțienilor-irandezi către frații lor de luptă din nord, şi provocarea lor îndrăznează față de puterea Angliei. Ei urmăriseră cu mare atenție progresul întrecerii dintre colonii şi Coroană, şi când au auzit despre adresa prezentată de către Congres către Rege, declarând coloniile în răzvrătire reală, ei au considerat că este timpul pentru patrioți să vorbească. Astfel, ei au chemat un corp reprezentativ împreună în Charlotte, N. C., care prin rezoluție unanimă a declarat poporul liber şi independent, şi că toate legile şi însărcinările de la rege erau de atunci înainte nule şi neavenite. În declaraţia lor au fost rezoluții ca acestea: „Prin aceasta, noi dizolvăm legăturile politice care ne-au conectat cu țara-mamă, şi prin aceasta ne absolvim de toată loialitatea față de coroana Britanică” … „Prin aceasta, noi ne declarăm un popor liber şi independent; fiind, şi pe drept a fi, o asociație suverană şi auto-guvernantă, sub controlul nici unei alte puteri deccat cel al Dumnezeului nostru şi guvernarea generală a Congresului; în susținerea căruia noi ne angajăm solemn unii față de alții cooperarea noastră reciprocă şi viețile noastre, destinele noastre şi cea mai sacră onoare a noastră.” … Acea adunarea a fost compusă din douăzeci şi şapte de Calvinişti fideli, doar o treime dintre aceștia erau bătrânii conducători în Biserica Prezbiteriană, incluzând președintele şi secretarul; şi unul era un preot Prezbiterian. Omul care a redactat acel document faimos şi important a fost secretarul, Ephraim Brevard, un bătrân conducător din Biserica Prezbiteriană şi un absolvent al Colegiului Princeton. Bancroft spune despre acesta că a fost, „de fapt, o declaraţie cât şi un sistem complet de guvernare.” (U. S. Hist. VIII, 40). Acesta a fost trimis de un mesager special către Congresul din Philadelphia, şi a fost publicat în Cape Fear Mercury, şi a fost larg distribuit în tot teritoriul. Desigur, el a fost trimis rapid către Anglia, unde el a devenit cauza unei tulburări intense.

 

„Identitatea de sentiment şi similaritatea de expresie a acestei Declaraţii şi marea Declaraţie scrisă de Jefferson nu a putut scăpa de ochiul istoricului; de vreme ce Tucker, în a lui Life of Jefferson, (Viața lui Jefferson, n. tr.), scrie: „Toţi trebuie să fie convinși că unul dintre aceste documente trebuie să fi fost împrumutat de la celălalt.” Dar este sigur că Brevard nu l-ar fi putut „împrumuta” de la Jefferson, căci el a scris cu mai mult de un an înainte de Jefferson; de aici Jefferson, potrivit biografului său, trebuie să îl fi „împrumutat” de la Brevard. Dar acesta a fost un plagiat fericit, pentru care lumea îl va ierta cu generozitate. În corectarea primei lui schițe a Declaraţiei se poate vedea, în cel puţin câteva locuri, că Jefferson a șters cuvintele originale şi le-a inserat pe cele care sunt prima dată găsite în Declaraţia Mecklenberg. Nimeni nu se poate îndoi că Jefferson a avut rezoluțiile lui Brevard înaintea lui când el scria Declaraţia lui nemuritoare.” [27]

 

Similaritatea izbitoare între principiile expuse în Forma de Guvernare a Bisericii Prezbiteriene şi cele expuse în Constituţia Statelor Unite a cauzat mult comentariu. „Când părinții Republicii noastre au stat his pentru a încadra un sistem de reprezentanți şi guvernare populară,” spune Dr. E. W. Smith, „sarcina lor nu a fost atât de dificilă precum şi-au imaginat unii. Ei au avut un model cu care să lucreze.” [28]

 

„Dacă cetățeanul american mediu ar fi întrebat, cine a fost întemeietorul Americii, autorul adevărat al marii noastre Republici, el ar putea fi încurcat să răspundă. Ne putem închipui această uimire a lui la auzirea răspunsului dat la această întrebare de către faimosul istoric german, Ranke, unul dintre cei mai profunzi cărturari din vremuri moderne. Ranke spune, „John Calvin a fost întemeietorul efectiv al Americii.” [29]

 

D’Aubigne, a cărui istorie a Reformei este un clasic, scrie: „Calvin a fost întemeietorul celei mai mari republici. Pelerinii care şi-au lăsat țara lor în timpul domniei lui James 1-ul, şi debarcând pe solul sterp al Noii Anglii, a întemeiat colonii puternice şi populate, au fost fiii săi, fiii săi direcți şi legitimi; şi acea națiune Americană pe care noi am văzut-o crescând atât de rapid se laudă cu tatăl ei cu umilul Reformator al țărmului Lacului Leman.” [30]

 

Dr. E. W. Smith spune, „Aceste principii revoluţionare ale libertăţii republicane şi auto-guvernării, învățate şi întrupate în sistemul lui Calvin, au fost aduse în America, şi în acest ținut nou unde ele au adus o recoltă atât de măreață, au fost plantate, de a căror mâini? – mîinile Calviniştilor. Relaţia vitală a lui Calvin şi a Calvinismului față de întemeierea instituțiilor libere ale Americii, oricât de ciudat a sunat în unele urechi afirmaţia lui Ranke, este recunoscută şi afirmată de istoricii din toate ținuturile şi crezurile.” [31]

 

Toate acestea au fost pe deplin înțelese şi sincer recunoscute de istorici atât de pătrunzători şi filozofici precum Bancroft, care deşi a fost departe de a fi Calvinist în convingerile lui personale, îl numeşte simplu pe Calvin „părintele Americii,” şi adaugă: „Cel care nu va onora memoria şi respectul față de influenţa lui Calvin cunoaşte doar puţin despre originea libertăţii Americane.”

 

Când ne amintim că două treimi din populaţia la acel timp al Revoluţiei fusese antrenată în școala lui Calvin, şi când ne amintim cât de unit şi entuziast au lucrat Calviniştii pentru cauza independenței, vedem ușor cât de adevărate sunt mărturiile de mai sus.

 

Practic nu au fost deloc Metodiști în America la vremea Revoluţiei; şi, de fapt, Biserica Metodistă nu a fost organizată oficial precum în Anglia până în anul 1784, care a fost cu trei ani după ce Revoluția Americană s-a încheiat. John Wesley, deşi a fost un om măreț şi bun, el a fost un Conservator şi un îndrezător în non-rezistența politică. El a scris împotriva „răzvrătirii” Americii, dar a acceptat rezultatul providențial. McFetridge ne spune: „Metodiștii cu greu au avut vre-un avanpost în colonii când a început războiul. În 1773 ei au pretins cam o sută şaizeci de membri. Slujitorii lor erau aproape toţi, dacă nu toţi, din Anglia, şi au fost susținători fideli ai Coroanei împotriva Independenței Americane. De aici, când războiul a izbucnit, ei au fost forțați să fugă din țară. Viziunile lor politice erau în mod natural în acord cu cele ale marelui lor conducător, John Wesley, care a exercitat toate puterea elocvenței şi influenţei lui împotriva independenței coloniilor. (Bancroft, Hist. U. S., Vol. VII, p. 261.) El nu a anticipat că America independentă urma să fie câmpul pe care Biserica lui nobilă urma să culeagă cele mai mari recolte ale ei, şi că în acea Declaraţie față de care el s-a opus atât de sincer stau asigurările libertăţilor adepţilor săi.” [32]

 

În Anglia şi America cele mai mari lupte pentru libertate civilă şi religioasă au fost hrănite în Calvinism, inspirate de Calvinism, şi duse în mare parte de oameni care erau Calvinişti. Şi pentru că majoritatea istoricilor niciodată nu au făcut un studiu serios despre Calvinism, ei nu au putut niciodată să ne dea o relatare adevărată şi completă de ceea ce s-a făcut în aceste țări. Doar lumina investigației istorice este necesară pentru a ne arăta cum strămoșii noștri au crezut în el şi au fost controlați de el. Noi trăim într-o vreme când slujba Calviniştilor în întemeierea acestei țări a fost în mare parte uitată, şi cu greu poate cineva trata acest subiect fără a apărea a fi un simplu elogiator ale Calvinismului. Noi putem onora bine acel Crez care a născut roade atât de dulci şi față de care America datorează atât de mult.

 

  1. Calvinismul şi guvernul reprezentant.

 

În timp ce libertatea religioasă şi civilă nu au nici o legătură organică, cu toate acestea ei au o afinitate foarte puternică una pentru cealaltă; şi unde una lipsește cealaltă nu va mai dura mult. Istoria este elocventă în declararea că de religia unui popor depinde libertatea sau sclavia lor veşnică. Este o chestiune de supremă importanță ce doctrine cred ei, ce principii adoptă ei: căci acestea trebuie să slujească precum o bază pe care superstructura vieților lor şi a guvernului lor se odihnește. Calvinismul a fost revoluționar. Acesta a învățat egalitatea naturală a oamenilor, şi tendința sa esenţială a fost să distrugă toate distincțiile de rang şi toate pretențiile la superioritate care stăteau pe bogăție sau privilegiu stabilit. Sufletul iubitor de libertate al Calvinistului l-a făcut un cruciat împotriva acelor distincții artificiale care i-a ridicat pe unii oameni mai presus de alții.

 

Politic, Calvinismul a fost sursa principală al guvernului republican modern. Calvinismul şi republicanismul sunt înrudite unul cu altul ca o cauză şi efect; şi unde un popor este stăpânit de primul, cel din urmă se va dezvolta în curând. Calvin însuși a susținut că Biserica, sub Dumnezeu, a fost o republică spirituală; şi cu siguranţă el era un republican în teorie. James 1-ul a fost bine conștient de efectele Calvinismului unde a spus: „Prezbiteriul a fost de acord de asemenea cu monarhia ca Dumnezeu cu Diavolul.” Bancroft vorbeşte despre „caracterul politic al Calvinismului, de care cu un consimţământ şi cu judecată instinctivă, monarhii din acea zi s-au temut de republicanism.” Alt istoric american, John Fiske, a scris, „Ar fi greu să supraestimăm ce datorează omenirea lui Calvin. Tatăl spiritual al lui Coligny, al lui William the Silent, şi al lui Cromwell, trebuie să ocupe principalul rang printre campionii democrației moderne … Promulgarea acestei teologii a fost unul dintre cei mai lungi paşi pe care care omenirea i-a făcut vre-odată spre libertatea personală.” [33] Emilio Castelar, liderul Liberalilor spanioli, spune că „Democrația anglo-saxonă este produsul unei teologii severe, a învățat în orașele din Olanda şi Elveția.” Bukle, în a lui History of Civilization (Istoria Civilizației, n. tr.), spune „Calvinismul este esenţial democratic,” (1, 669). Şi de Tocqueville, un abil scriitor politic, îl numește „O religie democratică şi republicană.” [34]

 

Sistemul nu este doar şi-a umplut convertiții săi cu spiritul de libertate, dar acesta le-a dat pregătire practică pentru drepturile şi datoriile ca oameni liberi. Fiecare adunare a fost lăsată să îşi aleagă funcționarii săi şi să îşi conducă treburile sale proprii. Fiske îl declară, „unul dintre cele mai eficiente școli care a existat vre-odată pentru antrenarea oamenilor în auto-conducerea locală.” [35] Libertatea spirituală este sursa puterii tuturor celorlalte libertăți, şi nu trebuie să ne surprindă când ni se spune că principiile care i-au condus în treburi ecleziastice au dat formă viziunilor lor politice. În mod instinctiv ei au preferat o conducere reprezentativă şi în mod încăpățânat au rezistat tuturor conducătorilor nedrepți. După ce despotismul religios este răsturnat, despotismul civil nu poate să mai continue.

 

Putem spune că republica spirituală pe care a întemeiat-o Calvin stă pe patru principii de bază. Acestea au fost rezumate de un eminent politician şi jurist englez, Dl. James Stephen, după cum urmează: „Aceste principii au fost, mai întâi că voința poporului era o sursă legitimă de putere a conducătorilor; al doilea, că puterea era în modul cel mai propriu-zis delegată de oameni, către conducătorii lor, prin mijloace de alegere, în care fiecare om adult să poată să îşi exercite dreptul de sufragiu; al treilea, că în conducerea ecleziastică, clerul şi laicii erau îndreptățiți la o autoritate egală şi completă; şi al patrulea, că între Biserică şi Stat, nu a existat nici o alianță, sau dependență reciprocă, sau altă relaţie definită, în mod necesar sau propriu-zis.” [36]

 

Principiul suveranităţii lui Dumnezeu când a fost aplicat la treburile guvernării, s-a dovedit a fi foarte important. Dumnezeu, ca suprem Conducător, a fost învestit cu suveranitate; şi orice suveranitate a fost găsită în om fusese dată lui în mod milostiv. Scripturile au fost luate ca autoritate finală, conținând principii veşnice, care erau regulatoare pentru toate erele şi asupra tuturor oamenilor. În următoarele cuvinte Scripturile au declarat Statul a fi o instituție întemeiată în mod divin: „Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu. De aceea, cine se împotriveşte stăpânirii, se împotriveşte rânduielii puse de Dumnezeu; şi cei ce se împotrivesc îşi vor lua osânda. Dregătorii nu sunt de temut pentru o faptă bună, ci pentru una rea. Vrei, dar, să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele, şi vei avea laudă de la ea. El este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar, dacă faci răul, teme-te, căci nu degeaba poartă sabia. El este în slujba lui Dumnezeu, ca să-L răzbune şi să pedepsească pe cel ce face rău. De aceea, trebuie să fiţi supuşi nu numai de frica pedepsei, ci şi din îndemnul cugetului. Tot pentru aceasta să plătiţi şi birurile. Căci dregătorii sunt nişte slujitori ai lui Dumnezeu, făcând necurmat tocmai slujba aceasta. Daţi tuturor ce sunteţi datori să daţi: cui datoraţi birul, daţi-i birul; cui datoraţi vama, daţi-i vama; cui datoraţi frica, daţi-i frica; cui datoraţi cinstea, daţi-i cinstea.” Romani 13:1-7

 

Totuşi, nici un tip de guvernare, fie democrație, republică, sau monarhie, nu a fost gândit a fi rânduit divin pentru orice anumită epocă sau popor, deşi Calvinismul arată o preferință pentru tipul republican. „Oricare ar fi sistemul de guveranre,” spune Meeter, „fie el monarhie sau democrație sau orice altă formă, în fiecare caz conducătorul (sau conducătorii) era pentru a acționa ca reprezentantul lui Dumnezeu, şi pentru a administra treburile guvernării în acord cu legea lui Dumnezeu. Principiul fundamental a oferit în acelaşi timp cea mai înaltă încurajare pentru păstrarea legii şi a ordinii între cetățenii săi. Supuşii urma să redea ascultare de dragul lui Dumnezeu, față de puterile mai înalte, oricare ar fi acestea. De aici înainte, Calvinismul a fost făcut pentru guverne înalt stabilizate.

 

„Pe de altă parte, chiar acest principiu al suveranităţii lui Dumnezeu operează ca o puternică apărare a libertăților cetățenilor supuși împotriva conducătorilor tiranici. Oricând suveranii au ignorat Voia lui Dumnezeu, au călcat pe drepturile celor guvernați şi au devenit tiranici, a devenit privilegiul şi datoria supușilor, în vederea responsabilității mai înalte a supremului Suveran, Dumnezeu, să refuze ascultarea şi chiar, dacă este necesar, să demită pe tiran, prin autorităţiile mai mici rânduite de Dumnezeu pentru apărarea drepturilor celor guvernați.” [37]

 

Ideile Calviniste referitoare la guverne şi conducători au fost exprimate cu pricepre de J. C. Monsma în următorul paragraf lucid: „Guvernele sunt instituite de Dumnezeu prin intermediul oamenilor. Nici un împărat sau președinte nu are vre-o putere înnăscută în sine; orice putere posedă el, orice suveranitate exercită el, este putere şi suveranitate derivată de la marea Sursă de sus. Nu putere, ci drept, şi drept izvorând din Fântâna veşnică a dreptății. Pentru Calvinist este extrem de ușor să respecte legile şi decretele guvernului. Dacă guvernul nu ar fi decât un grup de oameni, obligați să îndeplinească dorințele majorității populare, sufletul lui iubitor-de-libertate s-ar răzvrăti. Dar acum, pentru mintea lui, şi potrivit cu credința lui fixată, - în spatele guvernării stă Dumnezeu, şi înaintea Lui el se pleacă în cea mai adâncă reverență. Aici, de asemenea, stă motivul fundamental pentru acea profundă şi aproape fanatică iubire de libertate, de asemenea libertatea politică, care a fost întotdeauna o caracteristică a Calvinistului autentic. Guvernarea este slujitorul lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că, FIIND OAMENI toţi oficialii guvernării stau pe o poziție egală cu subordonații lor; nu au nici o pretenție la superioritate în nici un sens. … Din exact acelaşi motiv Calvinistul oferă preferință față de forma republicană de guvernământ peste oricare alt tip. În nici o altă formă de guvernământ, suveranitatea lui Dumnezeu, caracterul derivat al puterilor de guvernare şi egalitatea de oameni ca oameni, nu găsește o expresie mai clară şi mai elocventă.” [38]

 

Teologia Calvinistului a înălțat un Suveran şi i-a umilit pe toţi ceilalţi suverani înaintea maiestății Sale înspăimântătoare. Dreptul divin al regilor şi decretele infailibile ale papilor nu au mai putut să dăinuiască în mijlocul unui popor care pun suveranitatea numai în Dumnezeu. Dar în timp ce această teologie Îl înlălța infinit pe Dumnezeu ca Stăpânitor Atotputernic al cerului şi pământului şi îi smerea pe toţi oamenii înaintea Lui, aceasta a înălțat demnitatea individului şi l-a învățat că toţi oamenii ca oameni erau egali. Calvinistul s-a temut de Dumnezeu; şi temându-se de Dumnezeu el nu s-a temut de nimeni altul. Cunoscând că el însuși a fost ales în sfaturile veşniciei şi ștampilat pentru slăvile cerului, el avea ceva care a risipit simțământul de omagiu personal pentru oameni şi care a distrus strălucirea întregii grandori pământești. Dacă o aristocrație mândră şi-a urmărit genealogia sa prin generații de strămoși de neam mare, Calviniştii, cu o mândrie mai măreață, au invadat lumea invizibilă, şi din cartea vieții au adus jos înregistrarea eliberării celei mai nobile, decretată din veşnicie de către Regele regilor. Printr-o genealogie mai înaltă decât oricare genealogie pământească, ei au fost nobilii cerului pentru că sunt fiii şi preoții lui Dumnezeu, împreună moștenitori cu Cristos, regi şi preoți ai lui Dumnezeu, printr-o ungere şi consacrare divină. Pune adevărul suveranităţii lui Dumnezeu în mintea şi inima unui om, şi atunci pui fier în sângele lui. Credinţa Reformată a adus cea mai prețioasă slujbă în învățarea individului a drepturilor sale.

 

În contrast izbitor cu aceste tendințe democratice şi republicane care se găsesc a fi inerente în Credinţa Reformată, găsim că Arminianismul are o tendință aristocratică foarte pronunțată. În Bisericile Reformate şi Prezbiteriene, bătrânii votează în Prezbiteriu sau Sinod sau Adunare Generală în deplină egalitate cu păstorul lor; dar în bisericile Arminiene puterea este în mare parte în mâinile clerului, iar laicii au foarte puţină autoritate reală. Episcopalitatea accentuează conducerea prin ierarhie. Arminianismul şi Romano Catolicismul (care este practic Arminian) prosperă sub o monarhie, dar acolo Calvinismul îşi găsește viața înțepenită. Pe de altă parte, Catolicismul în special nu prosperă într-o republică, dar într-o republică, Calvinismul se găsește pe sine aproape ca acasă. O formă aristocrată de guvernare bisericească tinde spre monarhie în treburile civile, în timp ce o formă republicană de guvernare bisericească tinde spre democrație în afaceri civile. McFetridge spune, „Arminianismul este nefavorabil pentru libertăţile civile, şi Calvinismul este nefavorabil pentru despotism. Conducătorii despotici din zilele anterioare nu au fost înceți în a observa corectitudinea acestor propoziții, şi, pretinzând dreptul divin al regilor, s-au temul de Calvinism la fel precum şi de republicanism în sine.” [39]

 

  1. Calvinismul şi educația.

 

Din nou, istoria poartă mărturia foarte clară că educația şi Calvinismul au fost asociate îndeaproape. Oriunde Calvinismul a mers, acesta a purtat școala cu el şi a dat un impuls puternic la educația populară. Acesta este un sistem care cere bărbăția intelectuală. De fapt, am putea spune că însăși esenţa lui este legată cu educația oamenilor. Antrenarea mentală este cerută pentru a stăpâni sistemul şi a urmări tot ceea ce el implică. Acesta face, cel mai puternic apel posibil la rațiunea umană şi insistă că omul trebuie să îl iubească pe Dumnezeu nu doar cu întreaga lui inimă dar de asemenea cu întreaga lui minte. Calvin a susținut că „o credinţă adevărată trebuie să fie o credinţă inteligentă”; şi experiența a arătat că evlavia fără învățătură este pe termen lung aproape la fel de periculoască precum învăţătura fără evlavie. El a văzut clar că acceptarea şi răspândirea schemei lui de doctrină a fost dependentă nu doar de antrenarea oamenilor care erau urmau să îl expună, dar de asemenea de inteligența marilor mase ale umanității care urmau să îl accepte. Calvin şi-a încoronat lucrarea sa în Geneva în întemeierea Academiei. Mii de studenți pelerini din Europa continentală şi din Insulele Britanice au stat la picioarele lui şi apoi au purtat doctrinele lui în fiecare colț al Creştinătății. Knox s-a întors din Geneva pe deplin convins că educația maselor era bastionul cel mai puternic al Protestantismului şi cea mai sigură temelie a Statului. „Cu Catolicii merge preotul; cu Calvinismul merge învățătorul,” este o veche zicală, adevărul căreia nu va fi negat de nimeni care a examinat faptele.

 

Această iubire Calvinistă pentru învățătură, punând mintea mai presus de bani, a inspirat un număr nenumărat de familii Calvinistice în Scoția, în Anglia, în Olanda, şi în America, s-au strâns de oase pentru a-şi educa ai lor copii. Maxima faimoasă a lui Carlyle, „Că orice ființă cu capacitatea de cunoştinţă ar trebui să moară ignorant, aceasta eu numesc o tragedie,” exprimă o idee care este Calvinistă până în inimă. Oriunde a mers Calvinismul, acolo cunoştinţa şi învățătura au fost încurajate şi acolo o rasă robustă de gânditori a fost antrenată. Calviniştii nu au fost constructorii de catedrale mărețe, dar ei au fost constructorii de școli, colegii, şi universități. Când Puritanii din Anglia, semnatarii Legământului din Scoția, şi Reformații din Olanda şi Germania, au venit în America, ei au adus cu ei nu doar Biblia şi Mărturisirea Westminster dar şi școala.

 

Cele trei Universități ale noastre americane de cea mai mare importanță istorică, Harvard, Yale şi Princeton, au fost original întemeiate de Calvinişti, ca școli puternic Calviniste, destinate pentru a le da studenților o bază sănătoasă în teologie, cât şi în alte ramuri ale învățăturii. Harvard, întemeiată în 1636, a fost intenționată în primul rând a fi o școală de antrenare pentru slujitori, şi mai mult de jumătate dintre primele clase absolvente au mers în misiune. Yale, uneori descrisă ca „mama Colegiilor,” a fost o perioadă considerabilă de timp o instituție Puritană rigidă. Şi Princeton, întemeiată de Prezbiterieni Scoțieni, a avut o temelie cu totul Calvinistică.

 

„Ne mândrim,” spune Bancroft, „de școlile noastre obişnuite; Calvin a fost părintele educației populare – inventatorul sistemului de școli gratuite.” [40] „Oriunde Calvinismul a câștigat stăpânire,” spune el din nou, „acesta a invocat inteligența pentru oameni şi în fiecare parohie a plantat școala poporului.” [41]

 

„Sistemul nostru lăudat de școală-comunitară,” spune Smith, „este îndatorat pentru existența sa acelui curent de influenţe care au decurs din Geneva lui Calvin, prin Scoția şi Olanda spre America; şi, pentru primii două sute de ani din istoria noastră aproape fiecare colegiu şi seminar de învățătură şi aproape fiecare academie şi școală comunitară a fost construită şi susținută de Calviniști.” [42]

 

Relaţia pe care Calvinismul o poartă față de educație, a fost bine afirmată în următoarele două paragrafe de către Prof. H. H. Meeter, despre Colegiul Calvin: „Știința şi arta au fost darurile harului general al lui Dumnezeu, şi au fost folosite şi dezvoltate ca astfel. Natura a fost privită ca fiind lucrarea artizanală a lui Dumnezeu, întruparea ideilor Lui, în forma ei pură reflecția virtuțiilor Lui. Dumnezeu erau gândul unificator al întregii științe, de vreme ce toată era desfăşurarea planului Său. Dar alături de astfel de motive teoretice, există motive foarte practice de ce Calvinistul a fost din totdeauna interesat intens de educație, şi de ce școlile primare pentru copii cât şi școlile de o învățătură mai înaltă au izvorât una lângă alta cu bisericile Calvinistice, şi de ce Calviniştii au fost în aşa mare măsură avangarda mișcării educației universale moderne. Aceste motive practice sunt strâns asociate cu religia lor. Romano Catolicii ar putea, mai convenabil, să fie fără educarea maselor. Pentru ei, clerul – în distincție față de laici – erau cei care trebuiau să decidă în chestiuni de guvernare şi doctrină bisericească. De aici, aceste interese nu au cerut antrenarea maselor. Pentru mântuire, tot c au avut nevoie laicii a fost o credinţă care face aluzie la ceea ce a crezut biserica. Nu era necesar că fii în stare să dai o relatare inteligentă despre principiile credinţei lui. La slujbe nu predica, ci sacramentul, era transmițătorul binecuvântărilor de mântuire, predica era mai puţin necesară. Şi acest sacrament din nou nu a cerut inteligență, de vreme ce el a operat ex opere operato.

 

„Pentru Calvinist, chestiunile erau tocmai inversate. Guvernarea bisericii era pusă în mâinile bătrânilor, laicilor, şi aceştia trebuiau să decidă cu privire la chestiuni de politică a bisericii şi chestiuni grele de doctrină. În plus, laicul însuși avea datoria serioasă, fără intermedierea unui ordin preoțesc, să îşi lucreze mântuirea lui proprie, şi nu se putea mulțumi cu o credinţă implicită în ceea ce credea biserica. El trebuie să îşi citească Biblia. El trebuie să știe crezul lui. Şi acesta era un crez înalt intelectual. Chiar pentru Luterani, educația maselor nu a fost atât de urgentă precum pentru Calvinist. Este adevărat, Luteranii de asemenea au pus fiecare om înaintea responsabilității personale de a-şi lucra mântuirea lui proprie. Dar laicii din cercurile Luterane erau excluşi din slujba guvernării bisericii şi de aici de asemenea de datoria de a decide cu privire la chestiuni de doctrină. Din aceste considerații, este evident de ce Calvinistul trebuie să fie un avocat fidel al educației. Dacă pe de o parte Dumnezeu urma să fie aparținut ca suveran în câmpul științei, şi dacă chiar sistemul religios Calvinist cerea educația maselor pentru existenţa sa, nu ar trebui să ne surprindă faptul împingerii până la limită a învățăturii de către Calvinist.” [43]

 

Standardele tradiționale înalte ale Bisericilor Prezbiteriene şi Reformate pentru pregătirea pentru slujire sunt vrednice de observat. În timp ce multe alte biserici au ordinat oameni ca slujitori şi misionari pentru a le permite să predice cu foarte puţină educație, Bisericile Prezbiteriene şi Reformate insistă că, candidatul pentru misiune va fi un absolvent de colegiu şi că el va fi studiat cel puţin timp de doi ani sub un profesor aprobat de teologie. (Vezi Form of Government, (Forma de guvernare, n. tr.) Ch. 14, sec. 3 & 6). Ca un rezultat, o mai mare proporție dintre acești slujitori au fost capabili de a administra treburile bisericilor influente de la oraș. Aceasta ar putea însemna mai puțini slujitori dar de asemenea înseamnă o misiune mai bine pregătită şi mai bine plătită.

 

  1. John Calvin.

 

John Calvin s-a născut în 10 iulie, 1509, la Noyon, Franța, un străvechi oraș catedrală la aproximativ şaptezeci de mile (o sută doisprezece kilometri, n. tr.) la nord-est de Paris. Tatăl său, un om mai degrabă cu un caracter dificil şi strict, a avut poziția de secretar apostolic al episcopului din Noyon, şi a fost apropiat cu cele mai bune familii din vecinătate. Mama lui a fost celebră pentru frumusețea şi evlavia ei, dar a murit devreme în tinerețea lui.

 

El a primit cea mai bună educație pe care o putea da Franța la acel timp, studiind succesiv la trei universități principale din Orleans, Bougers şi Paris, din 1528 până în 1533. Tatăl lui a intenționat să îl pregătească pentru profesia legală deoarece aceea de obicei i-a ridicat pe cei care au urmat-o la poziții de bogăție şi influenţă. Dar fără a simți vre-o chemare specială pentru acel domeniu, tânărul Calvin s-a întors spre studiul Teologiei şi acolo el a găsit sfera de lucru pentru care el a fost în special potrivit prin înzestrarea naturală şi alegerea personală. El este descris că fusese de o natură timidă şi retrasă, foarte studios şi precis în lucrarea lui, animat de un simț strict al datoriei, şi excesiv de religios. El a arătat de timpuriu că are un intelect capabil de un argument clar, convingător şi de analiză logică. Prin cercetare excesivă el şi-a acumulat în mintea sa informaţii valoroase, dar şi-a subminat sănătatea lui. El a avansat atât de rapid încât i se cerea ocazional să ia locul profesorilor, şi a fost considerat de către alţi studenți mai degrabă doctor decât auditor. El a fost, la această vreme, un Catolic devotat de un caracter nepătat. O carieră strălucită ca umanist, sau avocat, sau față bisericească, se deschidea înaintea lui când el a fost dintr-odată convertit la Protestantism, şi şi-a aruncat soarta cu săraca sectă persecutată.

 

Fără vre-o intenție din partea lui, şi chiar împotriva dorinței lui, Calvin a devenit capul partidei evanghelice din Paris în mai puţin de un an după convertirea lui. Adâncimea cunoştinţei lui şi seriozitatea discursului erau astfel încât nimeni nu îl putea auzi fără a fi impresionat în mod convingător. Pentru prezent el a rămas în Biserica Catolică, sperând să o reformeze din interior mai degrabă decât din exterior. Schaff ne amintește că „toţi Reformatorii au fost născuți, botezați, confirmați, şi educați în Biserica Catolică istorică, care i-a dat afară; după cum Apostolii au fost circumciși şi pregătiți în Sinagogă, care i-a dat afară.” [44]

 

Zelul şi seriozitatea noului Reformator nu au mers mult timp incontestabile şi în curând a devenit necesar pentru Calvin să fugă să-şi scape viața. Următoarea relatare a fugii lui din Paris este dată de istoricul Bisericii, Philip Schaff: „Nicholas Cop, fiul unui doctor regal distins (William Cop din Basel), şi un prieten al lui Calvin a fost ales Rector al Universității, în 10 octombrie, 1533, şi a ținut discursul inaugural obişnuit în Ziua Tuturor Sfinţilor, 1 noiembrie, înaintea unei mari adunări în Biserica din Mathurins. Acest discurs, la solicitarea noului Rector, a fost pregătit de Calvin. El a fost o pledoarie pentru reformare în baza Noului Testament, şi un atac îndrăzneț asupra teologilor formali din acel timp, care au fost reprezentați ca un set de sofiști, ignoranți față de Evanghelie. … Sorbonne şi Parlamentul au privit acest discurs academic, ca un manifest de război împotriva Bisericii Catolice, şi l-a condamnat la flăcări. Cop a fost avertizat şi a fugit la rudele lui din Basel. (Au fost oferite trei sute de coroane pentru prinderea lui, viu sau mort.) Calvin, autorul real al poznei, se spune că a coborât de pe o fereastră prin intermediul unor cearceafuri, şi a scăpat din Paris în veșmintele unui viticultor cu o sapă pe umăr. Camerele lui au fost căutate şi cărțile şi hărtiile lui au fost confiscate de poliție. … Douăzeci şi patru de Protestanţi nevinovați au fost arși de vii în locurile publice din oraș din 10 noiembrie, 1534 până în 5 mai, 1535 … Mult mai mulți au fost amendați, închiși, şi torturați, şi un număr considerabil, printre ei fiind Calvin şi Du Tillet, au fugit la Strassburg … Timp de aproape trei ani Calvin a rătăcit ca un evanghelist fugar sub nume fictive din loc în loc în sudul Franței, Elveția, şi Italia, până când a ajuns la Geneva ca destinație finală a lui.” [45]

 

La scurt timp, dacă nu înainte, după ce a apărut prima ediție a lui, Institutes (Institutele, n. tr.), a apărut în martie, 2536, Calvin şi Douis Du Tillet a traversat Alpii în Italia, unde şi-a avut originea sa Renașterea literară şi artistică. Acolo, el a muncit ca un evanghelist până când Inchiziția şi-a început lucrarea de zdrobire deopotrivă a Renașterii cât şi a Reformei ca doi șerpi înrudiți. Apoi el şi-a continuat drumul, probabil prin Asota şi prin Marele Sf. Bernard, spre Elveția. Din Basel el a făcut o ultimă vizită la orașul său natal din Noyon pentru a deconta o anumită treabă de familie. Apoi, cu fratele său mai tânăr Antoine şi sora sa Marie, el a părăsit Franța pentru totdeauna, sperând să se stabilească în Basel sau Strassburg şi să ducă acolo viața tăcută a unui cărturar şi autor. Datorită faptului că a existat un război de stat între Charles al 5-lea şi Francis 1-ul, ruta directă prin Lorraine a fost închisă, astfel că el a făcut o călătorie circuit prin Geneva.

 

Calvin a intenționat să se oprească doar o noapte în Geneva, dar Providența a decretat altfel. Prezența lui a fost făcută de cunoscut lui Farel, reformatorul Genevan, care instinctiv a simțit că omul care a desăvârșit şi a salvat Reforma în Geneva. O descriere plăcută a întâlnirii lui Calvin şi Farel este dată de Schaff. El spune: „Farel imediat l-a chemat pe Calvin şi l-a apucat, ca prin poruncă divină. Calvin a protestat, pledând tinerețea lui, lipsa lui de experienţă, nevoia lui de a studia mai departe, timiditatea şi rușinea lui naturală, care îl făceau nepotrivit pentru acțiunea publică. Dar totul în zadar. Farel „care a ars cu un zel minunat pentru înaintarea Evangheliei,” l-a amenințat cu blestemul Dumnezeului Atotputernic dacă el a preferat studiile sale în locul lucrării Domnului, şi interesul său pentru cauza lui Cristos. Calvin a fost îngrozit şi zguduit de aceste cuvinte ale evanghelistului neînfricat, şi a simțit „ca şi când Dumnezeu din înalt şi-a întins mâna Lui.” El s-a supus, şi a acceptat chemarea la misiune, ca învățător şi pastor al Bisericii evanghelice din Geneva.” [46]

 

Calvin era cu douăzeci şi cinci de ani mai tânăr decât Luther şi Zwingli, şi a avut marele avantaj de a clădi pe temelia pe care ei au așezat-o. Primii zece ani din cariera publică a lui Calvin au fost contemporani cu ultimii zece ai lui Luther, deşi cei doi nu s-au întâlnit personal niciodată. Calvin era apropiat lui Malanchthon, totuşi, şi a păstrat corespondența cu el până la moartea lui.

 

La vremea când Calvin a venit pe scenă, nu se hotărâse dacă Luther urma să fie eroul unui mare succes sau victima unui mar eşec. Luther a produs idei noi; lucrarea lui Calvin a fost să le construiască într-un sistem, să păstreze şi să dezvolte ceea ce a fost atât de nobil început. Mișcării Protestante i-a lipsit unitatea şi a fost în pericol să fie scufundată în nisipurile mișcătoare ale disputei doctrinale, dar a fost salvată de la acea soartă în principal de noul impuls care a fost dat acesteia de către Reformatorul din Geneva. Biserica Catolică a lucrat ca o unitate puternică şi căuta dezrădăcineze, prin mijloace corecte sau urâte, diferitele grupuri Protestante care au apărut în nord. Zwingli văzuse acest pericol şi a încercat să-i unească pe Protestanţi împotriva duşmanului lor comun. La Marburg, după pledoarii şi cu lacrimi în ochii săi, el şi-a întins către Luther mâna de părtășie indiferent de diferența de opinii cu privire la modul prezenței lui Cristos în Cina Domnului; dar Luther a refuzat-o sub restricția unei conștiințe dogmatice înguste. Calvin, de asemenea, lucrând în Elveția cu oportunitatea abundentă de a realiza apropierea Bisericii italiene, a văzut nevoia de uniune şi a muncit ca să îi țină Protestantismul împreună. El a scris către Cranmer, în Anglia, următoarele: „Eu tânjesc după o sfântă comuniune cu membrii lui Cristos. Cât despre mine, dacă pot să fiu de ajutor, aș traversa cu bucurie zece mări pentru a aduce această unitate.” Influenţa lui aşa cum a fost exercitată prin cărțile, scrisorile, şi studenții săi, a fost simțită puternic prin felurite țări, şi afirmaţia că el a salvat mișcarea Protestantă de la distrugere pare să nu fie nici o exagerare.

 

Timp de treizeci de ani unul dintre interesele captivante ale lui Calvin a fost avansarea Reformei. Reed spune, „El s-a trudit pentru aceasta până la capătul puterii lui, a luptat pentru aceasta cu un curaj care niciodată nu a tremurat, a suferit pentru aceasta cu un curaj care niciodată nu s-a clătinat, şi a fost gata la orice moment să moară pentru aceasta. El literalmente şi-a turnat fiecare picătură din viața lui în aceasta, fără ezitare, cu abnegația. Istoria va fi cercetată în zadar pentru a găsi un om care s-a dat pe sine către un scop definit cu mai multă persistență consecventă, şi cu mai mult abandon generos de sine decât s-a dat Calvin pe sine pentru Reforma din secolul 16.” [47]

 

Probabil nici un slujitor al lui Cristos de la vremea Apostolilor încoace nu a fost în acelaşi timp atât de mult iubit şi urât, admirat şi nesuferit, lăudat şi blamat, binecuvântat şi blestemat, precum credinciosul, neînfricatul, şi nemuritorul Calvin. Trăind într-o eră grozav de polemică, şi stând pe turnul de veghere al mișcării de reformă din Europa de vest, el a fost observatorul tuturor observatorilor, şi a fost expus la atacuri din fiecare loc. Pasiunile religioase şi sectariene sunt cele mai adânci şi mai puternice, şi în vederea binelui şi răului care se cunoaşte a exista în natura umană în această lume, nu trebuie să fim surprinși de primirea dată învățăturilor şi scrierilor lui Calvin.

 

Când avea doar vârsta de douăzeci şi şase de ani, Calvin a publicat în latină a lui „Institutes of the Christian Religion.” („Institutele Religiei Creştine”, n. tr.). Prima ediție a conținut un scurt rezumat al elementelor esenţiale ale sistemului său, şi, considerând tinerețea autorului, a fost o minune de precocitate intelectuală. Mai târziu aceasta a fost lărgită de cinci ori dimensiunea originalului şi a fost publicată în Franța, dar el niciodată nu a fost vre-o depărtare radicală de vre-una dintre doctrinele expuse în prima ediție. Aproape imediat Institutele au luat primul loc la cea mai bună expoziție şi apărare a cauzei Protestante. Alte scrieri au tratat cu anumite faze ale mișcării dar a existat una care a tratat-o ca o unitate. „Valoarea unui astfel de dar pentru Reformare,” spune Reed, „nu poate fi ușor exagerată. Protestanţii şi Catolicii poartă mărturie egală față de valoarea ei. Unii au lăudat-o ca fiind cel mai mare avantaj; ceilalţi au detestat-o cu cele mai amare blesteme. Ea a fost arsă prin ordinul lui Sorbonne la Paris şi în alte locuri, şi pretutindeni aceasta a chemat cele mai fioroase atacuri ale limbii şi condeiului. Florimond de Raemond, un teolog Romano Catolic, o numește, „Coranul, Talmudul ereziei, principala cauză a prăbușirii noastre.” Kampachulte, alt Romano Catolic, mărturisește că „aceasta a fost arsenalul obişnuit din care oponenții Bisericii Vechi şi-au împrumutat cele mai pătrunzătoare arme,” şi că „nici o scriere din era Reformei nu a fost mai de temut de Romano Catolici, mai zelos combătută, şi mai amar urmărită decât Intitutele lui Calvin.” Popularitatea ei a fost evidențiată de faptul că o ediție a urmat altă ediție în succesiune rapidă; ea a fost tradusă în majoritatea limbilor din Europa de vest; ea a devenit manualul obişnuit din școlile Bisericilor Reformate, şi a furnizat materialul din care au fost alcătuite crezurile lor.” [48]

 

„Dintre toate slujbele pe care Calvin le-a făcut umanităţii,” spune Dr. Warfield, „– şi ele nu sunt nici puține nici mici – cea mai mare a fost fără îndoială, darul său către aceasta din nou, despre acest sistem de gândire religios, animat la viață nouă prin forțele geniului său.” [49]

 

Institutele au fost imediat salutate de Protestanţi cu laudă entuziastă ca fiind cea mai clară, mai puternică, mai logică, şi cea mai convingătoare apărare a doctrinelor creştine de pe vremea Apostolilor încoace. Schaff le caracterizează bine când spune că în ele „Calvin a oferit o expoziție sistematică a religiei creştine în general, şi o apărare a credinţei evanghelice în particular, cu scopul apologetic şi practic de a apăra credincioşii Protestanţi împotriva calomniei şi persecuţiei la care ei au fost expuși, în special în Franța.” [50] Lucrarea este pătrunsă de o seriozitate intensă şi de argumentare aspră şi neînfricată, care subordonează în mod corespunzător rațiunea şi tradiția față de autoritatea supremă a Scripturilor. Este admisă ca fiind cea mai mare carte din acel secol, şi prin ea principiile Calviniste au fost propagate pe o scară imensă. Albrecht Ritschl o numește „capodopera teologiei Protestante.” Dr. Warfield ne spune că „după trei secole şi jumătate ea îşi reține superioritatea sa incontestabilă ca fiind cel mai mre şi mai influent dintre toate tratatele dogmatice.” Şi din nou, el spune, „Chiar din punct de vedere al simplei literaturi, ea deține o poziție atât de supremă în clasa ei, încât oricine este dispus să cunoască cele mai bune cărți din lume, trebuie să se familiarizeze cu ea. Ce este Thucydides între greic, sau Gibbon între istoricii englezi din secolul optsprezece, ce este Platon între filozofi, sau Iliada între epopee, sau Shakespeare printre dramaturgi, aceasta este „Institutele” lui Calvin printre tratatele teologice.” [51] Aceasta a aruncat groază în Biserica Romano Catolică şi a fost o forță puternică unificatoare printre Protestanţi. Aceasta l-a arătat pe Calvin a fi cel mai capabil controversalist în Protestantism şi cel mai formidabil antagonist cu care a trebuit să lupte Romano Catolicii. În Anglia, Institutele s-au bucurat de o popularitate aproape fără rival, şi a fost folosit ca un manual în universități. Aceasta a fost curând tradusă în nouă limbi Europene diferite; şi este datorită simplu unei lipse serioase în majoritatea relatărilor istorice că importanța ei nu a fost apreciată în anii recenți.

 

La câteva săptămâni după publicarea Institutelor, Bucer, care are rangul al treilea printre Reformatorii din Germania, i-a scris lui Calvin: „Este evident că Domnul te-a ales ca instrument al Lui pentru acordarea celor mai bogate plinătăți a binecuvântărilor către Biserica Lui.” Luther nu a scris nici o teologie sistematică. Deşi scrierile lui au fost voluminoase, ele au fost cu privire la subiecte răspândite şi multe dintre ele tratează problemele practice ale vremii sale. Astfel i-a fost lăsat lui Calvin să dea o expunere sistematică a credinţei evanghelice.

 

Calvin a fost, mai întâi de toate, un teolog. El şi Augustin sunt gradați uşor ca fost cei doi explicatori sistematici uimitori ai sistemului creştin de la Sf. Pavel încoace. Melanchthon, care a fost el însuși prințul teologilor Luterani, şi care, după moartea lui Luther, a fost recunoscut ca „Profesor al Germaniei,” l-a numit pe Calvin mai presus de toate „teologul.”

 

Dacă limbajul Institutelor pare a fi dur în unele locuri, ar trebui să ne amintim că acesta a fost semnul şi slăbiciunea controversei teologice din acea eră. Vremurile în care Calvin a trăit au fost polemice. Protestanţii au fost angajați într-o luptă pe viață şi moarte cu Roma, iar provocările la nerăbdare au fost numeroase şi dureroase. Calvin, totuşi, a fost întrecut de Luther în folosirea libajului dur, după cum se va vedea cu ușurință de o examinare a lucrării celui din urmă, The Bondage of the Will (Sclavia voinței, n. tr.), care a fost o polemică scrisă împotriva ideilor de liber arbitru ale lui Erasmus. Şi în plus, nici una dintre scrierile Protestante din acea perioadă nu au fost atât de dure şi de abuzive precum au fost decretele de excomunicare Romano Catolice, blestemele, etc., care au fost direcționate împotriva Protestanţilor.

 

În plus față de Institute, Calvin a scris comentarii cu privire la aproape toate cărțile din deopotrivă Vechiul şi Noul Testament. Aceste comentarii în traducerea în engleză cuprind cincizeci şi cinci de volume mari, şi, luate în legătură cu alte lucrări ale lui, sunt nimic mai puţin decât uluitoare. Calitatea acestor scrieri a fost astfel încât ele curând au luat locul întâi printre lucrările exegetice cu privire la Scripturi; şi printre toţi comentatorii mai în vârstă nici unul nu este mai frecvent citat de cei mai buni cărturari moderni decât este Calvin. El a fost dincolo de orice îndoială cel mai mare exeget al perioadei Reformei. După cum Luther a fost prințul traducătorilor, tot astfel Calvin a fost prințul comentatorilor. [52]

 

Mai mult, pentru a estima valoarea adevărată a comentariilor lui Calvin, trebuie să păstrăm în minte faptul că ele au fost bazate pe principii de exegeză care erau rare în vremea lui. „El a indicat calea,” spune R. C. Reed, „în ignorarea obiceiului de a alegoriza Scripturile, un obicei care a venit din cele mai timpurii secole de creştinism şi care a fost permis de nume mari din Biserică, de la Origen la Luther, un obicei care convertește Biblia într-un vârf de ceară, şi face o fantezie vie prima calificare a exgetului.” [53] Calvin a aderat strict la spiritul şi litera autorului şi a presupus că autorul a avut un gând clar, care a fost exprimat în limbajul natural de zi cu zi. El a expus fără milă doctrinele şi practicile corupte ale Bisericii Romano Catolice. Scrierile lui au inspirat prietenii reformei şi le-a furnizat cu majoritatea muniției lor mortale. Cu greu putem supraestima influenţa lui Calvin în înaintarea şi protecția Reformei.

Calvin a fost un maestru al învățăturii patristice şi dogmatice. Fiind educat în universitățile principale de la vremea lui, el a avut o cunoştinţă deplină a latinei şi francezei, şi o bună cunoaştere a limbii grecești şi ebraice. Comentariile lui principale au apărut deopotrivă în versiuni în franceză şi în latină şi sunt lucrări de mare meticulozitate. Ele sunt neobişnuit de corecte şi sincere, şi arată că autorul a avut o singură balanță şi moderație în judecată. Lucrările lui Calvin au avut un efect în plus prin a da formă şi permanență limbii franceze care atunci era nestabizată, în care acelaşi sens traducerea lui Luther a Bibliei a modelat limba germană.

 

O altă mărturie pe care nu ar trebui să o omitem este cea a lui Arminius, inițiatorul sistemului rival. Cu siguranţă, aici avem mărturia dintr-o sursă nepărtinitoare. „Alături de studiul Scripturilor,” spune el, „recomand elevilor mei să urmărească comentariile lui Calvin, pe care le recomand în termeni mai măreți decât Helmick însuși (Helmick era un teolog olandez); căci eu susțin cu tărie că el excelează dincolo de comparație în interpretarea Scripturii, şi că, comentariile lui trebuie să fie apreciate mai presus de tot ceea ce ne este transmis de librăria părinților; astfel că eu recunosc că el îi are mai presus de majoritatea altora, ca mai degrabă mai presus de toţi ceilalţi oameni, ceea ce poate fi numit un dar ales de profeție.” [54]

 

Influenţa lui Calvin a fost răspândită mai departe printr-o voluminoasă corespondență pe care el a purtat-o cu liderii bisericii, prinți, şi nobili din toată creștinătatea Protestantă. Mai mult de 300 dintre aceste scrisori sunt încă păstrate şi azi, şi ca o regulă ele nu sunt schimburi prietenești scurte, ci tratate lungi şi atent pregătite, arătând cu măiestrie viziunile despre întrebări teologice şi ecleziastice complicate. În acest fel de asemenea influenţa lui în călăuzirea Reformei în toată Europa a fost profundă.

 

Datorită unei încercări a lui Calvin şi Farel de a impune un sistem de disciplină prea sever în Geneva, a devenit necesar pentru ei să părăsească temporar orașul. Aceasta a fost după doi ani de la venirea lui Calvin. Calvin a mers la Strassburg, în sud-vestul Germaniei, unde a fost primit cu căldură de Bucer şi oamenii conducători ai Reformei germane. Acolo el a petrecut următorii trei ani în eforturi tăcute şi folositoare ca profesor, pastor şi autor, şi a intrat în contact cu Luteranismul în mod direct. El a avut o mare apreciere pentru liderii Luterani şi s-a simțit aliat îndeaproape cu Biserica Luterană, deşi el a fost impresionat nefavorabil cu lipsa de disciplină şi cu dependența clerului față de conducătorii seculari. Mai târziu el a urmărit progresul Reformei în Germania pas cu pas cu cel mai cald interes, după cum este arătat în corespondența lui şi în feluritele sale scrieri. În timpul absenței lui din Geneva, treburile au ajuns la o aşa criză încât s-a părut că roadele Reformei se vor pierde şi i s-a cerut în mod urgent să se întoarcă. După repetate îndemnuri din felurite surse el a făcut aşa şi a reluat munca de unde o lăsase anterior.

 

Oraşul Geneva, localizat pe malurile unui lac ce poartă acelaşi nume, a fost casa lui Calvin. Acolo, printre Alpii acoperiți cu zăpadă, el şi-a petrecut majoritatea vieții sale de adult, şi de acolo Biserica Reformată s-a răspândit prin Europa şi America. În treburile Bisericii, cât şi în treburile Statului, mica țară a Elveției a exercitat o influenţă cu mult mai mare în proporție față de mărimea ei.

 

Influenţa lui Calvin în Geneva ne dă un model corect despre puterea transformatoare a sistemului său. „Genevanii,” spune eminentul istoric al bisericii, Philip Schaff, „erau un popor cu inimă veselă, oameni veseli, iubitori de distracții publice, dansând, cântând, baluri mascate, şi trăind în chefuri. Nepăsarea, jocurile de noroc, beția, adulterul, blasfemia, și tot felul de vicii erau din abundență. Prostituția a fost permisă de autoritatea Statului, şi supravegheată de o femeie numită Reine de bordel. Oamenii erau ignoranți. Preoții nu s-au obosit să îi instruiască, şi aceasta i-a făcut un exemplu rău.” Dintr-un studiu al istoriei contemporane aflăm că la scurt timp înainte să meargă Calvin la Geneva, călugării şi chiar episcopii erau vinovați de delicte care azi sunt pedepsibile cu pedeapsa cu moartea. Rezultatul lucrării lui Calvin în Geneva a fost că orașul a devenit mai renumit pentru viețile tăcute, ordonate ale cetățenilor săi decât fusese anterior pentru răutatea lor. John Knox, la fel ca mii de alții care au venit ca să stea ca studenți admiratori la picioarele lui Calvin, a descoperit acolo ceea ce el a denumit „cea mai perfectă școală a lui Cristos care a fost vre-odată pe pământ de pe vremea Apostolilor.”

 

Prin lucrarea lui Calvin Geneva a devenit un azil pentru cei persecutaţi, şi o școală de antrenare pentru Credinţa Reformată. Refugiații din toate țările din Europa au fugit către acest loc de retragere, şi de la el ei au dus înapoi cu ei principiile clar învățate ale Reformei. Astfel, aceasta a acționat ca un centru emanând putere spirituală şi ca forțe educaționale care au călăuzit şi au modelat Reforma în țările din împrejurimi. Bancroft spune, „Cu adevărat mai binevoitor față de rasa umană decât Solon, mai mult jertfitor de sine decât Lycurgus, geniul lui Calvin a infuzat elementele trainice în instituțiile din Geneva şi a făcut-o pentru lumea modernă fortăreața de necucerit a libertăţii populare, sămânța fertilă a complotului democrației.” [55]

 

Mărturia despre eficiența influenţelor care au emanat din Geneva este găsită în una dintre scrisorile Romano Catolicului Francis de Sales către ducele de Savoy, îndemnând suprimarea Genevei ca şi capitală a ceea ce Biserica Romano Catolică numește erezie. „Toţi ereticii,” a spus el, „respectă Geneva ca azil al religiei lor. … Nu există un oraș din Europa care să ofere mai multe facilități pentru încurajarea ereziei, căci ea este poarta Franței, a Italiei, şi a Germaniei, astfel că cineva găsește acolo oameni din toate națiunile – italieni, francezi, germani, polonezi, spanioli, englezi, şi din țările încă mai îndepărtate. În plus, fiecare știe numărul mare de slujitori crescuți acolo. Ultimul an aceasta a furnizat douăzeci către Franța. Chiar Anglia obține slujitori de la Geneva. Ce voi spune despre magnificele imprimerii înființate, prin intermediul cărora orașul inundă lumea cu cărțile lui rele, şi chiar merge până la distribuirea lor cu cheltuiala publică? … Toate întreprinderile luate împotriva Sfântului Scaun şi a prinților Catolici îşi au începuturile la Geneva. Nici un oraş din Europa nu primește mai mulți apostați de toate clasele, seculari şi obişnuiți. De acolo eu concluzionez că Geneva fiind distrusă va conduce în mod natural la împrăștierea ereziei.” [56]

 

O altă mărturie este cea a unui dintre cei mai înverșunați duşmani ai Protestantismului, Philip al 2-lea al Spaniei. El a scris către regele Franței: „Acest oraș este sursa tuturor ticăloșiilor pentru Franța, cel mai formidabil duşman al Romei. În orice vreme, sunt gata să ajut cu toată puterea regatului meu spre răsturnarea lui.” Şi când Ducele din Halva era așteptat să treacă aproape de Geneva cu armata lui, Papa Pius al 5-lea i-a cerut să se abată şi să „distrugă acel cuib de diavoli şi apostați.”

 

Faimoasa academie din Geneva a fost deschisă în 1558. Cu Calvin acolo erau asociați zece profesori capabili şi experimentați care au dat instruire în gramatică, logică, matematică, fizică, muzică, şi limbile străvechi. Școala a fost remarcabilă în succes. În timpul primului an mai mult de nouă sute de studenți, majoritatea refugiați din felurite țări Europene, au fost înrolați, şi aproape la fel de mulți au participat la lecturile sale teologice pregătindu-se pentru a fi evangheliști şi învățători în țările lor natale şi pentru a întemeia biserici după modelul pe care l-au văzut în Geneva. Pentru mai mult de două sute de ani aceasta a rămas principala școală de Teologie Reformată şi de cultură literară.

 

Calvin a fost primul dintre Reformatori care a cerut completa separare între Biserică şi Stat, şi astfel el a avansat un alt principiu care a fost de o inestimabilă valoare. Reforma germană a fost decisă prin voința prinților; Reforma elvețiană, prin voința poporului; deşi în fiecare caz a existat o simpatie între conducători şi majoritatea populaţiei. Reformatorii elvețieni, totuşi, trăind în republică la Geneva, au dezvoltat o Biserică liberă într-un Stat liber, în timp ce Luther şi Melanchthon, cu reverența lor nativă pentru instituțiile monarhice şi Imperiul german, au învățat ascultarea pasivă în politică şi au adus Biserica sub sclavia autorităţii civile.

 

Calvin a murit în anul 1564, la vârsta timpurie de cincizeci şi cinci de ani. Beza, prietenul său apropiat şi succesorul său, descrie că moartea lui a venit în tăcere ca somnul, şi apoi adaugă: „Astfel, s-a retras în cer, în acelaşi timp cu apusul soarelui, acel luminător cel mai strălucitor, care a fost lampa Bisericii. În următoarea noapte şi zi a fost un intens necaz şi lamentare în întregul oraș; căci Republica şi-a pierdut cel mai înțelept cetățean al ei, Biserica păstorul ei credincios, şi Academia un învăţător incomparabil.”

 

Într-o carte comparativ recentă, Profesorul Harkness a scris: „Calvin a trăit, şi a murit, un om sărac. Casa lui era insuficient mobilată, şi el s-a îmbrăcat în mod simplu. El a dat gratuit celor în nevoie, dar a cheltuit puţin pentru sine. Consiliul la o vreme i-a dat un palton, ca o expresie a prețuirii lor, şi deoarece el avea nevoie de protecție împotriva vremii reci din iarnă. Aceasta el a acceptat-o cu mulțumire, dar în alte ocazii el a refuzat ajutorul financiar oferit şi a refuzat să accepte orice în plus față de salariul său modest. În timpul ultimei sale îmbolnăviri Consiliul a dorit să plătească pentru mdeicamentele folosite dar Calvin a refuzat darul, spunând că el a simțit remușcări cu privire la a primi chiar salariul său obişnuit când el nu putea sluji. Când el a murit, a lăsat o moştenire spirituală de o valoare inestimabilă şi o proprietate materială de o valoare între o mie cinci sute şi două mii de dolari.” [57]

 

Schaff îl descrie pe Calvin ca fiind „unul dintre acele caractere care a poruncit respect şi admirație mai degrabă decât afecțiune, şi a interzis abordarea familiară, dar a câștigat cunoştinţe apropiate. Cu cât mai bine este cunoscut, cu atât mai mult el este admirat şi prețuit.” Şi referitor la moartea lui, Schaff spune: „Calvin a interzis expres toată parada de la înmormântarea lui şi ridicrea oricărui monument peste mormântul său. El a vrut să fie îngropat, ca Moise, în afara atingerii idolatriei. Aceasta a fost în concordanță cu teologia lui, care smerește omul şi îl înalță pe Dumnezeu.” [58] Chiar locul mormântului său din cimitirul din Geneva este necunoscut. O piatră simplă, cu inițialele „J. C.,” este indicată spre străini ca marcând locul lui de odihnă, dar nu se cunoaşte în baza cărei autorităţi. El însuși a cerut ca nici un monument să nu marcheze mormântul lui. Totuşi, monumentul său real, spune S. L. Morris, este „fiecare guvernare republicană de pe pământ, sistemul școlar public din toate națiunile, şi „Bisericile Reformate din toată lumea care țin Sistemul Prezbiterian.”

 

Şi din nou, Harkness, deşi nu întotdeauna un scriitor prietenos, spune aceasta: „Cei care văd în Calvin doar asprimea lui cruntă trec cu vederea gingășia lui aproape feminină pe care el a arătat-o în multe dintre relaţiile din parohia lui. El s-a mâhnit împreună cu poporul său în tristețile lor şi s-a bucurat în bucuriile lor. Unele dintre scrisorile către cei care au suferit pierderi casnice sunt capodopere de simpatie delicată. Când a avut loc o nuntă, sau un copil, el a venit să hăruiască căminul, el a făcut din eveniment un interes personal generos. Nu era neobişnuit pentru el să se oprească pe stradă în mijlocul chestiunilor grele pentru a da unui școlar o mângâiere prietenoasă şi un cuvânt de încurajare. Duşmanii lui ar fi putut să-l numească papă sau rege sau calif; prietenii săi au gândit despre el doar ca fratele lor şi ca lider îndrăgit.” [59] În una dintre scrisorile sale către un prieten, el a scris: „Voi veni curând să te vizitez, şi atunci putem să rădem bine împreună.”

 

Acum trebuie să considerăm un eveniment în viața lui Calvin, care într-o anumită măsură a aruncat o umbră asupra numelui său cinstit şi care l-a expus la acuzație de intoleranță şi persecuţie. Ne referim la moartea lui Servetus care a avut loc în Geneva în timpul perioadei lucrării lui Calvin acolo. Că aceasta a fost o greșeală este admis de toţi. Istoria cunoaşte doar o ființă nepătată – Mântuitorul păcătoșilor. Toţi ceilalţi au urme de infirmitate scrise care interzic idolatria.

 

Totuşi, Calvin a fost deseori criticat cu severitate nepotrivită ca şi când responsabilitatea ar fi stat doar pe el, când de fapt lui Servetus i s-a dat un proces la tribunal care a durat peste două luni şi a fost osândit de către sesiunea deplină a Consiliului civil, şi în acord cu legile care erau atunci recunoscute în tot creştinismul. Şi, departe de a îndemna ca sentința să fie făcută mai severă, Calvin a îndemnat ca focul să fie substituit cu sabia, dar acest îndemn a fost anulat. Calvin şi oamenii din vremea lui nu trebuie să fie judecați strict şi doar prin standardele avansate din secolul nostru douăzeci, ci trebuie într-un anumit grad să fie considerat în lumina secolului lor şaisprezece. Noi am văzut mari dezvoltări cu privire la toleranța civilă şi religioasă, reforma închisorilor, abolirea sclaviei şi a comerțului cu sclavi, feudalismul, arderea vrăjitoarelor, îmbunătățirea condițiilor celor săraci, etc., care sunt ultimele dar autenticele rezultate ale învăţăturilor creştine. Erorile celor care au apărat şi au practicat ceea ce ar fi considerat intoleranță azi, a fost eroarea generală a erei. Atunci, în corectitudine, nu ar trebui să fie permis să dăm o impresie nefavorabilă despre caracterul şi motivele lor, şi cu mult mai puţin nu ar trebui să fie permis prejudecata noastră împotriva doctrinelor lor cu privire la subiecte diferite şi mai importante.

 

Protestanţii tocmai au aruncat jugul Romei şi în lupta lor de a se apăra ei au fost forțați să lupte împotriva intoleranței cu intoleranță. În toate secolele şaisprezece şi şaptesprezece opinia publică din toate țările Europene a justificat dreptul şi datoria guvernelor civile de a proteja şi susține ortodoxia şi de a pedepsi erezia, susținând că ereticii încăpățânați şi blasfemiatorii ar trebui făcuți inofensivi prin moarte dacă este necesar. Protestanţii au diferit de Catolici în principal în definiţia lor a ereziei, şi prin moderație mai mare în pedepsirea ei. Erezia a fost considerată un păcat împotriva societății, şi în unele cazuri la fel de rea precum crima; căci în timp ce crima distrugea doar trupul, erezia distrugea sufletul. Azi noi am pendulat spre cealaltă extremă şi opinia publică manifestă o indiferență tolerantă față de adevăr sau eroare. În timpul secolului optsprezece, domnia intoleranței era în mod gradat subminată. Anglia şi Olanda Protestantă a luat conducerea în extinderea libertăţii civile şi religioase, şi Constituția Statelor Unite a completat teoria prin a pune toate denominaţiile creştine într-o paritate înaintea legii şi garantându-le bucuria deplină a drepturilor egale.

 

Direcția lui Calvin cu privire la Servetus a fost pe deplin aprobată de toţi Reformatorii conducători ai vremii. Melanchthon, capul teologic al Bisericii Luterane, pe deplin şi în mod repetat a justificat direcția lui Calvin şi Consiliul de la Geneva, şi chiar îi susțin ca modele pentru imitație. La aproape un an după moartea lui Servetus el a scris lui Calvin: „Am citit cartea ta, în care tu ai refuzat clar blasfemiile îngrozitoare ale lui Servetus … Ție îţi datorează Biserica recunoștință la momentul prezent, şi îi va datora până la cea mai recentă posteritate. Eu încuviințez perfect opinia ta. Afirm de asemenea că magistrații voștri au făcut drept în pedepsirea, după proces obişnuit, a acestui om blasfemiator.” Bucer, care este în rang al treilea printre Reformatorii din Germania, Bullinger, prietenul apropiat şi vrednicul succesor al lui Zwingli, precum şi Farel şi Beza în Elveția, l-au susținut pe Calvin. Luther şi Zwingli erau morți la această vreme şi ar putea fi chestionat dacă ei ar fi aprobat sau nu această execuție, deşi Luther şi teologii din Wittenberg aprobaseră sentințele cu moartea pentru unii Anabaptişti din Germania pe care ei i-au considerat eretici periculoși, - adăugând că a fost crud să îi pedepsească, dar mai crud să le permită să blesteme slujirea Cuvântului şi să distrugă împărăţia lumii; şi Zwingli nu obiectase față de pedeapsa cu moartea împotriva unui grup de șase Anabaptişti în Elveția. Opinia publică a trecut printr-o mare schimbare cu privire la acest eveniment, şi execuția lui Servetus care a fost pe deplin aprobată de cei mai buni oameni din secolul şaisprezece este cu totul în afara armoniei față de ideile din secolul douăzeci.

 

După cum a fost afirmat mai înainte, Biserica Romano Catolică din această perioadă era disperat intolerantă față de Protestanţi; şi Protestanţii, într-o anumită măsură şi în auto-apărare, au fost forțați să urmeze exemplul lor. Cu privire la persecuţiile Catolice, Philip Schaff scrie după cum urmează: „Avem nevoie doar să ne referim la cruciadele împotriva Albigenșilor şi Waldensienilor, care au fost aprobate de Innocent al 3-lea, unul dintre cei mai buni şi mai măreți papi; torturile şi focurile de tabără ale Inchiziției spaniole, care au fost sărbătorite cu festivități religioase; şi cincizeci de mii sau mai mulţi Protestanţi care au fost executați în timpul domniei Ducelui din Halva în Olanda (1567-1573); mai multe sute de martiri care au fost arși în Smithfield sub domnia sângeroasei Maria; şi persecuţiile repetate în masă ale inocenților Waldensieni din Franța şi Piedmont, care au strigat la cer pentru răzbunare. Este inutil să mutăm responsabilitatea asupra guvernării civile. Papa Grigorie al 13-lea a comemorat masacrul din Sf. Bartolomeu nu doar printr-un Te Deum în bisericile din Roma, dar mai intenționat şi permanent printr-o medalie care reprezintă „Junghierea Hughenoților” de către un înger al mâniei.” [60]

 

Şi apoi Dr. Schaff continuă: „Biserica Romană şi-a pierdut puterea, şi în mare măsură de asemenea dispoziția, de a persecuta prin foc şi sabie. Unii dintre cei mai înalți demnitari sincer reneagă principiul persecuţiei, mai ales în America, unde ei se bucură de beneficiile depline ale libertăţii religioase. Dar curia Romană nu a renegat niciodată în mod oficial teoria pe care se bazează practica persecuţiei. Dimpotrivă, mai mulți papi de după Reformă au aprobat-o. … Papa Pius al 9-lea, în Syllabus din 1864, a condamnat în mod expres, printre erorile acestei ere, doctrina toleranței religioase şi a libertăţii. Şi acest papă a fost declarat a fi oficial infailibil de către decretul Vaticanului din 1870, care îmbrățișeze pe toţi predecesorii săi (în ciuda cazului încăpățânat al lui Honorius 1-ul) şi a tuturor succesorilor săi în scaunul lui Sf. Petru,” (p. 669). Şi în alt loc Dr. Schaff adaugă, „Dacă Romano Catolicii l-au condamnat pe Calvin, ei au făcut-o din ură față de om, şi l-au condamnat pentru că a urmat exemplul lor chiar în acest caz particular.”

 

Servetus a fost un spaniol care s-a opus creştinismului, fie el în formă Romano Catolică fie Protestantă. Schaff se referă la el ca un „fanatic neastâmpărat, un pseudo-reformator panteist, şi cel mai îndrăzneț şi chiar blasfemiator eretic din secolul şaisprezece.” [61] Şi în alt loc Schaff declară că Servetus era „mândru, sfidător, certăreț, răzbunător, nerespectuos în folosirea limbajului, înșelător, şi mincinos”; şi adaugă că el a abuzat de papalitate şi de Reformați în mod similar cu un limbaj irațional. [62] Bullinger declară că dacă Satan însuși ar trebui să iasă din iad, el nu ar putea folosi un limbaj mai blasfemiator împotriva Trinităţii decât acest spaniol. Romano Catolicul Bolsec, în lucrarea lui despre Calvin, îl numește pe Servetus „un om foarte arogant şi insolent,” „un eretic monstruos,” care a meritat să fie exterminat.

 

Servetus fugise la Geneva din Vienne, Franța; şi în timp ce procesul la Geneva era în desfășurare, Consiliul a primit un mesaj de la judecătorii Catolici din Vienne împreună cu o copie a sentinței la moarte care a fost dată împotriva lui acolo, cerând ca el să fie trimis înapoi pentru ca sentința să poată fi executată asupra lui după cum deja fusese executată asupra chipului şi cărților lui. Această cerință a fost refuzată de Consiliu dar a promis să facă justiție deplină. Servetus însuşi a preferat să fie judecat în Geneva, de vreme ce el putea vedea doar un rug funerar aprins pentru el în Vienne. Comunicația de la Vienne probabil a făcut Consiliul din Geneva mai zelos pentru ortodoxie de vreme ce ei nu au dorit să fie în spatele Bisericii Romano Catolice în acea privință.

 

Înainte să meargă la Geneva, Servetus s-a solicitat pe sine în atenția lui Calvin printr-o lungă serie de scrisori. Pentru o vreme Calvin a răspuns la acestea în detaliu considerabil, dar negăsind rezultate satisfăcătoare care să fie realizate, el a încetat. Totuşi, Servetus a continuat să scrie şi scrisorile lui au luat un ton mai arogant şi chiar insultător. El l-a considerat pe Calvin ca papă al Protestantismului ortodox, pe care el era hotărât să îl convertească sau să îl răstoarne. La vremea când Servetus a  venit în Geneva, partidul Libertin, care era în opozițieiție față de Calvin, era în controlul Consiliului orașului. Aparent Servetus a plănuit să se alăture acestui partid şi astfel să îl alunge pe Calvin. Calvin a simțit probabil acest pericol şi nu era în nici un fel dispus să îi permită lui Servetus să îşi propage erorile sale în Geneva. De aici, el a considerat că este datoria lui să facă un neputincios un astfel de om periculos, şi s-a hotărât să îl aducă fie să retracteze fie să primească pedeapsa meritată. Servetus a fost imediat arestat şi adus la proces. Calvin a condus partea teologică a procesului şi Servetus a fost condamnat de erezie fundamentală, falsitate şi blasfemie. În timpul lungului proces, Servetus a devenit îndrăzneț şi a încercat să îl copleșească pe Calvin prin revărsarea asupra lui a celui mai grosolan fel de abuz. [63] Rezultatul procesului a fost lăsat către curtea civilă, care a pronunțat sentința de moarte prin foc. Calvin a făcut rugămintea ineficientă ca focul să fie înlocuit cu sabia; de aici responsabilitatea finală pentru ardere stă asupra Consiliului.

 

Dr. Emile Doumergue, autorul cărții John Calvin, care este dincolo de comparație cea mai exhaustivă şi mai demnă de încredere lucrare publicată vre-odată despre Calvin, are de spus următoarele despre moartea lui Servetus: „Calvin l-a arestat pe Servetus când el a venit la Geneva, şi a apărut ca acuzator al lui. El a vrut ca acesta să fie condamnat la moarte, dar nu moarte prin ardere. În 20 august, 1553, Calvin i-a scris lui Farel: „Sper că Servetus va fi condamnat la moarte, dar eu doresc ca el să fie scutit de cruzimea pedepsei” – el vrea să spună cea a focului. Farel i-a răspuns în 8 septembrie: „Eu nu aprob mult acea blândețe a inimii,” şi continuă să îi avertizeze să fie atent că „în a dori ca cruzimea pedepsei lui Servetus să fie micșorată, tu acționezi ca un prieten față de un om care este cel mai mare duşman al tău. Dar eu te rog să te porți în aşa fel încât, în viitor, nimeni să nu mai aibă îndrăzneala să publice astfel de doctrine, şi să dea necazuri cu impunitate pentru atât de mult timp cât a făcut acest om.”

 

„Calvin, din acest motiv, nu şi-a modificat opinia sa, dar nu a putut să o facă să învingă. În 26 octombrie el i-a scris din nou lui Farel: „Mâine Servetus va fi condus spre execuție. Noi am făcut tot ce am putut mai bine să schimbăm felul morții, dar în zadar. Îţi voi spune când ne întâlnim de ce nu am avut nici un succes.” (Opera, 14, pag. 590, 613-657).

 

„Astfel, în ceea ce i se reproșează cel mai mult din toate – arderea lui Servetus – Calvin a fost chiar opus acestui lucru. El nu este responsabil pentru aceasta. El a făcut ceea ce a putut ca să îl salveze pe Servetus de la rugul aprins. Dar, la ce mustrări, mai mult sau mai puţin elocvente, a dat naștere acest rugăciune cu flăcările şi fumul său, a făcut loc pentru acestea! Faptul este că fără rug moartea lui Servetus ar fi trecut aproape neobservată.”

 

Doumergue continuă să ne spună că moartea lui Servetus a fost „eroarea vremii, o eroare pentru care Calvin nu a fost în particular responsabil. Sentința de condamnare la moarte a fost pronunțată doar după consultare cu Bisericile elvețiene, dintre care mai multe erau departe de a fi în termeni buni cu Calvin (dar care toate şi-au dat consimţământul lor). … În plus, judecata a fost pronunțată de un Consiliu în care duşmanii înrăiți ai lui Calvin, liberii gânditori, erau majoritari.” [64]

 

Faptul că însuși Calvin a respins responsabilitatea este clar din scrierile sale ulterioare. „De la momentul în care Servetus a fost condamnat pentru erezia lui,” a spus el, „eu nu am rostit nici un cuvânt despre pedepsirea lui, după cum toţi oamenii cinstiți vor aduce mărturie.” [65] Şi în unul din răspunsurile sale ulterioare față de un atac ce a fusese făcut asupra lui, el spune: „Pentru ce fel de fapt specific mă acuzi de cruzime sunt nerăbdător să știu. Eu însumi nu cunosc acel fapt, decât dacă ar fi cu referire la moartea marelui tău stăpân, Servetus. Dar faptul că eu însumi am implorat ca el să nu fie dar la moarte, judecătorii săi înșiși sunt martori, în numărul cărora la acea vreme doi erau favoriții şi apărătorii săi neclintiți.” [66]

 

Înainte de arestul lui Servetus şi în timpul fazelor anterioare ale procesului în care Calvin a apărat pedeapsa cu moartea, bazându-şi argumentul său în principal pe legea Mozaică, iar acesta a fost, „Cine va blestema Numele Domnului va fi pedepsit cu moartea,” Levitic 24:16 – o lege pe care Calvin a considerat-o ca fiind obligatorie ca decalog şi aplicabilă la erezie de asemenea. Totuşi el a lăsat pronunțarea sentinței în întregime către consiliul civil. El l-a considerat pe Servetus ca fiind cel mai mare duşman al Reformei şi a crezut sincer că este dreptul şi datoria Statului să pedepsească pe cei care păcătuiau împotriva Bisericii. De asemenea, el s-a simțit chemat providențial să purifice Biserica de toate corupțiile, şi până în ziua morții sale el niciodată nu şi-a schimbat viziunile nici nu a regretat comportamentul lui față de Servetus.

 

Dr. Abraham Kuyper, politicianul-teolog din Olanda, vorbind către o audiență Americană nu cu mulți ani în urmă a exprimat câteva gânduri în această legătură care sunt vrednice de a fi repetate. El a spus: „Datoria guvernului de a extirpa fiecare formă de religie falsă şi idolatrie nu a fost o descoperire a Calvinismului, ci datează de la Constantin cel Mare şi a fost reacția împotriva oribilelor persecuţii pe care predecesorii săi păgâni la tronul Imperial le-au aplicat asupra sectei Nazarinenilor. Din acea zi acest sistem a fost apărat de toţi teologii Papistași şi aplicat de toţi prinții creştini. La timpul lui Luther şi Calvin, era o convingere universală că acel sistem era cel adevărat. Fiecare teolog faimos din acea perioadă, Melanchton primul dintre toţi, au aprobat moartea lui Servetus; şi spânzurătoarea, care a fost ridicată de Luterani, la Leipzig pentru Kreel, meticulosul Calvinist, a fost infinit mai condamnabilă când a fost privită dintr-un punct de vedere Protestant.”

 

„Dar în timp ce Calviniştii, în era Reformei s-au dat ca martiri, prin zeci de mii, către spânzurătoare şi rug, (cei dintre Luterani şi Romano Catolici fiind cu greu vrednic de numărat), istoria a fost vinovată de o mare şi vastă nedreptate de aruncarea o dată în dinții lor a acestei execuții prin foc a lui Servetus ca o crimen nefandum (în latină, crimă abjectă, n. tr.).”

 

„Cu toate acestea eu nu doar deplâng acel rug, dar în mod necondiţionat îl dezaprob; totuşi nu ca şi când acesta ar fi expresia unei caracteristici speciale a Calvinismului, ci dimpotrivă, ca un efect ulterior fatal al unui sistem, cenușiu cu vârsta, pe care Calvinismul l-a găsit în existență, sub care el a crescut, şi față de care el nu a fost în stare cu totul să se elibereze pe sine.” [67]

 

De aici, când vedem această chestiune în lumina secolului şaisprezece şi considerăm aceste aspecte diferite ale cazului, – şi anume, aprobarea altor reformatori, o opinie publică ce nu a putut suferi tolerarea ca implicând indiferența față de adevăr şi care a justificat pedeapsa cu moartea pentru erezie încăpățânată şi blasfemie, sentința fiind aplicată de asemenea asupra lui Servetus de către autorităţile Romano Catolice, caracterul lui Servetus şi atitudinea lui față de Calvin, mersul lui la Geneva cu scopul de a cauza necaz, pronunțarea sentinței de către o curte civilă care nu era sub controlul lui Calvin, şi apelul lui Calvin pentru o formă mai ușoară de pedepsire, – ajungem la concluzia că au existat numeroase circumstanţe atenuante, şi că indiferent de orice altceva care poate fi spus, Calvin însuși a acționat dintr-un strict simț al datoriei. Priviți-l din orice unghi vă place; pictați-l aşa cum Cromwell a cerut el însuși să fie pictat – „cu negi şi toate” – şi, aşa cum a spus Schaff, „El se îmbunătățește după cunoştinţă.” El a fost, dincolo de orice întrebare, un om trimis de la Dumnezeu, un zguduitor al lumii, după cum apar doar de puține ori în istoria lumii.

 

  1. Concluzie.

 

Acum am examinat sistemul Calvinistic în detaliu considerabil, şi au văzut influenţa lui în Biserică, în Stat, în societate, şi în educație. De asemenea am luat în considerare obiecțiile care sunt de obicei aduse împotriva lui, şi am luat în considerare importanța practică a sistemului. Acum ne rămâne să facem câteva observaţii generale cu privire la sistem ca un întreg.

 

Un test sigur al caracterulului indivizilor sau al sistemelor se găsește în cuvintele lui Cristos: „Îi veți cunoaşte după roadele lor.” Prin acel test Calviniștii şi Calvinismul va fi bucuros judecat. Viețile şi influențele celor care au susținut Credința Reformată sunt unele dintre cele mai bune și cele mai concludente argumente în favoarea acestuia. Smith, se referă la „acel Calvinism divin vital şi exuberant, creatorul lumii moderne, mama eroilor, sfinţilor și martirilor la număr fără număr, care istorie, judecând pomul după roadele lui, îl încoronează ca fiind cel mai mare crez al creștinătății.” [68] Verdictul imparțial al istoriei este că, fiind ca un constructor de caractere și ca un vestitor al libertății către oameni și națiuni, Calvinismul stă suprem printre toate sistemele religioase ale lumii. În numirea rolului marilor oameni din propria noastră țară, numărul de președinți, legislatori, juriști, autori, editori, profesori și oameni de afaceri Prezbiterieni, acesta este mult disproporționat în raport cu apartenența la Biserică. Fiecare istoric imparțial va recunoaște că a fost revolta Protestantă împotriva Romei, aceea care a dat lumii moderne primul său gust autentic de libertate religioasă și civilă, și că națiunile care au realizat și s-au bucurat de cea mai mare libertate, au fost cele care au fost aduse cel mai deplin sub influența Calvinismului. În plus, acel măreț flux dătător de viață al libertății religioase și civile, a fost făcut de către Calvinism să curgă peste toate câmpiile largi ale istoriei moderne. Când comparăm țări precum Anglia, Scoția și America, cu țări precum Franța, Spania și Italia, care nu au venit niciodată sub influențele Calvinismului, vedem ușor care sunt rezultatele practice. Criza economică și morală din țările Romano Catolice a determinat o asemenea scădere chiar și în rata natalității, încât populația din aceste țări a devenit aproape staționară, în timp ce populația din aceste alte țări a crescut în mod constant.

 

O scurtă examinare a istoriei Bisericii, sau ale crezurilor istorice ale Protestantismului, arată cu ușurință că doctrinele care astăzi sunt cunoscute sub numele de Calvinism, au fost cele care au adus Reforma și au păstrat beneficiile sale. Cel care este cel mai familiarizat cu istoria Europei și Americii va fi de acord cu ușurință, cu afirmația surprinzătoare a lui Dr. Cunningham că, „alături de Pavel, John Calvin a făcut cel mai mult pentru lume.” Şi Dr. Smith a spus bine: „Cu siguranță aceasta ar trebui să oprească gurile calomniatorilor Calvinismului, a aminti că, de la oamenii acelui crez, noi moștenim, ca roade ale sângelui și trudei lor, rugăciunile și învățăturile lor, libertatea noastră civilă, credința noastră Protestantă, casele noastre creștine. Cititorul atent, observând că aceste trei binecuvântări stau la baza a tot ceea ce este cel mai bine și cel mai mare în lumea modernă, ​​poate fi surprins de pretenția implicită că civilizația noastră creștină prezentă nu este decât rodul Calvinismului.” [69]

 

Noi doar repetăm mărturia foarte clară a istoriei, atunci când spunem că, Calvinismul a fost crezul sfinților și eroilor. „Oricare ar fi cauza,” spune Froude, „Calviniştii au fost singurii Protestanţi luptători. Ei au fost cei a căror credinţă, le-a dat curaj să stea de partea Reformei, şi dacă nu ar fi fost ei Reforma s-ar fi pierdut.” În acele secole în care tirania spirituală îşi număra victimele sale cu miile; când în Anglia, Scoția, Olanda şi Elveția, Protestantismul a trebuit să se mențină pe sine cu sabia, Calvinismul s-a dovedit pe sine a fi singurul sistem capabil să facă față şi să distrugă marile puteri ale Bisericii Catolice. Șirul său fără seamăn de martiri este una dintre coroanele sale de slavă. În cuvântarea Conferinței Metodiste către Alianța Prezbiteriană din 1896, s-a spus în mod grațios: „Biserica voastră a furnizat spectacolul memorabil şi inspirator, nu doar al unui suflet eroic solitar aici şi acolo, ci generațiilor de suflete credincioase, gata de dragul lui Cristos şi a adevărului Său, de a merge cu bucurie la închisoare şi la moarte. Această onoare rară, pe care voi pe drept o prețuiți ca fiind cea mai prețioasă parte din moștenirea voastră inestimabilă.” „Nu există nici un alt sistem de religie în lume,” spune McFetridge, care are un astfel de șir glorios de martiri ai credinţei. „Aproape fiecare bărbat şi femeie, care a umblat mai degrabă pe flăcări decât să nege credinţa sau să lase o pată pe conștiință, a fost urmașul devotat, nu doar, şi în primul rând, al Fiului lui Dumnezeu, dar de asemenea şi al acelui slujitor al lui Dumnezeu care a făcut Geneva lumina Europei, John Calvin.” [70] Vitalității şi rodniciei Divine ale acestui sistem, lumea modernă le datorează o mare datorie de recunoștință, care în anii recenți începe încet să le recunoască, dar nu le poate răsplăti niciodată.

 

Am spus că teologia Calvinistă dezvoltă un popor iubitor de libertate. Unde aceasta înflorește despotismul nu poate locui. După cum se așteptase, aceasta a dat naștere unei forme revoluționare de guvernare a Bisericii, în care oamenii din Biserică urmau să fie guvernați şi slujiți, nu de către numiții vre-unui om sau set de oameni așezați peste ei, ci prin păstori şi funcționari aleși de ei înșiși. Religia era atunci cu poporul, nu peste ei. Mărturie dintr-o sursă remarcabilă referitoare la eficiența acestei guvernări este cea a distinsului Romano Catolic, Arhiepiscopul Hughes din New York: „Deşi este privilegiul meu de a considera autoritatea exercitată de Adunarea Generală ca uzurpare, totuşi trebuie să spun, cu fiecare om obişnuit cu modul în care aceasta este organizată, că pentru scopul guvernării populare şi politice, structura ei este puţin inferioară cu cea a Congresului în sine. Ea acționează în baza principiului unui centru transmițător, şi este fără egal sau rival printre alte denominaţii din țară.” [71]

 

Din libertatea şi responsabilitatea în Biserică a fost doar un pas spre libertatea şi responsabilitatea în Stat; şi din punct de vedere istoric, cauza libertăţii nu a găsit alți campioni mai viteji nici mai deciși decât urmașii lui Calvin.

 

„Calvinismul,” spune Warburton, „nu este un crez visător, teoretic. Acesta, - în ciuda tuturor afirmaţiilor adversarilor săi, - nu încurajează un om să îşi încrucișeze brațele într-un spirit de indiferență fatalistă, şi să ignore nevoile celor din jurul lui, împreună cu relele strigătoare care zac, la fel ca bubele putrificatoare, pe fața deschisă a societății.” [72] Oriunde a mers acesta, transformări morale minunate au urmat în trezirea lui. Pentru puritatea vieții, pentru cumpătare, hărnicie, şi caritate, Calviniştii au stat fără superiori.

 

James Anthony Froude a fost recunoscut ca unul dintre cei mai capabili istorici şi oameni ai literelor. El a fost profesor de Istorie la Oxford, cea mai mare universitate a Angliei, un număr de ani. În timp ce a acceptat alt sistem pentru sine, şi în timp ce scrierile lui sunt aşa încât el este deseori afirmat ca fiind un oponent al Calvinismului, el a fost liber de prejudecată, şi atacurile ignorante asupra Calvinismului, care aun fost atât de obişnuite în anii recenți, au stârnit în el dreapta nerăbdare a cărturarului învățat.

 

„Vă voi întreba,” spune Froude, „să considerați cum a ajuns să se întâmple că, dacă Calvinismul este într-adevăr crezul greu şi nerezonabil, pe care iluminarea modernă îl declară a fi, acesta a avut aşa atracții singulare în vremurile trecute pentru unii dintre cei mai măreți oameni care au trăit vre-odată; şi cum – fiind aşa cum ni se spune, inevitabili spre moralitate, pentru că el neagă libera voință – primul simptom al operației lui, oriunde se întemeiază, a fost să șteargă distincția între păcate şi delicte, şi să facă legea morală regula de viață pentru State cât şi pentru persoane. Vă voi întreba, din nou, de ce, dacă acesta este un crez de servitute intelectuală, acesta a fost în stare să inspire şi să susțină cele mai curajoase eforturi făcute vre-odată de om pentru a zdrobi jugul de autoritate nedreaptă. Când toate celelalte au eşuat, - când patriotismul şi-a acoperit fața şi curajul uman s-a sfărâmat, - când intelectul a cedat, aşa cum spune Gibbon, „cu un zâmbet sau suspin,” mulțumit să filozofeze în cămară, şi închinarea peste tot cu oamenii de rând, - când emoția, şi sentimentul, şi evlavia inventivă delicată au devenit slujnicele supertiției, şi s-au visat ele însele în uitarea că este vre-o diferență între minciuni şi adevăr, - slugarnica formă de credinţă numit Calvinism, în una sau alta dintre multe sale forme, a născut vre-odată un front inflexibil către iluzie şi falsitate, şi a preferat mai degrabă să fie zdrobit ca praful de cremene decât să fie îndoit înaintea violenței sau topit sub ispita enervantă.”

 

Pentru a ilustra aceasta, Froude îi menționează pe William the Silent, Luther, Calvin, Knox, Coligny, Cromwell, Milton, şi Bunyan, şi spune despre ei: „Aceşti oameni sunt posedați de toate calitățile care dau noblețe şi măreție naturii umane, - oameni a căror viață a fost dreaptă precum comanda intelectul lor şi scopurile lor publice nealterate cu egosim; în mod constant exact unde le cerea datoria să fie fermi, dar cu blândețea unei femei în inimile lor; cinstiți, adevărați, voioși, bine dispuși, spre deosebire de fanaticii acri, după cum este posibil să îţi imaginezi pe cineva, şi în stare într-un fel să sune nota la care fiecare inimă curajoasă şi credincioasă din Europa a vibrat în mod instinctiv.” [73]

 

Acum ne vom întoarce atenția noastră spre Calvinism ca o forță evanghelizatoare. Un text foarte practic pentru orice sistem de doctrină religioasă este, „În comparație cu alte sisteme, s-a dovedit acesta a fi un succes în evanghelizarea lumii?” Mântuirea păcătoșilor şi convertirea lor la evlavia practică este scopul principal al Bisericii în această lume; şi sistemul care nu îndeplinește calificările necesare acestui test, trebuie să fie dat la o parte, indiferent cât de popular ar putea fi în alte privințe.

 

Prima trezire creștină măreață, în care trei mii de oameni au fost convertiți, a avut loc sub predicarea lui Petru în Ierusalim, care a folosit un astfel de limbaj precum acesta: „pe Omul acesta, dat în mâinile voastre, după sfatul hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege,” Fapte 2:23. Şi comunitatea ucenicilor, când erau în rugăciune serioasă la scurt timp după aceea, au vorbit cu aceste cuvinte: „În adevăr, împotriva Robului Tău celui sfânt, Isus, pe care L-ai uns Tu, s-au însoţit în cetatea aceasta Irod şi Pilat din Pont cu Neamurile şi cu noroadele lui Israel, ca să facă tot ce hotărâse mai dinainte mâna Ta şi sfatul Tău.” Fapte 4:27-28. Aceasta este Calvinismul suficient de rigid.

 

Următoarea mare trezire în Biserică, ce a avut loc în al patrulea secol prin influenţa lui Augustin, a fost bazată pe aceste doctrine, după cum se poate vedea de oricine care citește literatura din acea perioadă. Reforma, care este recunoscută de toţi a fi cea mai mare trezire a religiei adevărate de la vremurile Noului Testament încoace, a avut loc sub predicarea predestinariană sănătoasă a lui Luther, Zwingli şi Calvin. Lui Calvin şi Admiral Coligny le aparține creditul pentru a fi inspirat prima aventură misionară străină Protestantă, expediția către Brazilia în 1555. Adevărat, aventura s-a dovedit neizbutită, şi războaiele religioase din Europa au împiedicat înnoirea aventurii pentru o perioadă considerabilă de timp.

 

McFetridge ne dă câteva realități interesante şi relativ necunoscute despre apariția Bisericii Metodiste. El spune: „Vorbim despre Biserica Metodistă începând într-o trezire. Şi aşa a fost. Dar primul şi principalul participant în acea trezire nu a fost Wesley, ci Whitefield (un Calvinist necompromis). Deşi era un om mai tânăr decât Wesley, el a fost cel care a mers primul predicând pe câmpuri şi adunând mulțimi de ucenici, şi strângând bani şi construind capele. Whitefield a fost cel care i-a solicitat pe cei doi Wesley-i în ajutorul său. Şi el a folosit multă discuție şi putere de convingere pentru a birui prejudecățile lor împotriva mișcării. Whitefield a început marea lucrare la Bristol şi Kingswood, şi a găsit mii de enoriași alăturându-se de partea lui, gata să fie organizați în biserici, când el a apelat la Wesley pentru ajutor. Wesley, cu zelul său, a fost destul de mult un adept al bisericii sacerdotale în multe dintre viziunile sale. El a crezut chiar în scufundarea copiilor, şi a cerut ca dizidenții să fie rebotezați înainte de a fi primiți în Biserică. El nu a putut gândi despre predicare în oricare alt loc decât într-o biserică. „El trebuie că a considerat,” după cum a spus el, „mântuirea sufletelor aproape un păcat, dacă aceasta nu s-a făcut într-o biserică.” De aici, când Whitefield l-a chemat pe John Wesley să se angajeze împreună cu el în mișcarea populară, el s-a dat înapoi. În final, el a cedat puterii de convigere ale lui Whitefield, dar, el şi-a permis să fie condus în decizie de ceea ce mulți ar aprecia ca fiind o superstiție. El şi Charles şi-au deschis mai întâi Bibliile în mod aleatoriu ca să vadă dacă ochii lor ar cădea pe un text care ar putea să îi facă să decidă. Dar textele erau cu totul străine de subiect. Apoi el a recurs la prezicere prin tragere la sorți, şi a tras la sorț pentru a decide chestiunea. Sorțul extras a fost cel marcat pentru ca el să consimtă, şi astfel el a consimțit. Astfel, el a fost condus să întreprindă lucrarea cu care numele său a fost asociată atât de strâns şi de onorabil de atunci încolo.

 

„Atât de mare a datorat mișcarea Metodistă lui Whitefield, încât el a fost numit „întemeietorul Calvinistic al Metodismului,” şi până la sfârşitul vieții lui, el a rămas reprezentantul acesteia în ochii lumii învățate. Walpole, în Scrisorile lui, vorbeşte doar o dată despre Wesley în legătură cu creșterea Metodismului, în timp ce vorbeşte frecvent despre Whitefield în legătură cu acesta. Mant, în cursul lui de lecturi împotriva Metodismului, vorbeşte despre el ca fiind o treabă cu totul Calvinistică. Nici mecanismul, nici forța care l-a făcut să se ridice nu a originat în Wesley. Predicarea lui Field, care i-a dat întregii mișcări caracterul ei agresiv, şi a potrivit-o şi a capacitat-o să învingă influenţele puternice care au fost înarmate împotriva ei, a fost începută de Whitefield, în timp ce „Wesley a fost târât în ea cu sila.” În limbajul politicos al vremii „Calvinismul” şi „Metodismul” erau termeni sininimi, şi Metodiştii erau numiți „o altă sectă a Prezbiterienilor.” …

 

„A fost Calvinismul, şi nu Arminianismul, acela care a inițiat (în măsura în care orice sistem de doctrină inițiază) marea mișcare religioasă în care Biserica Metodistă s-a născut.”

 

„De aceea, în timp ce Wesley trebuie să fie onorat pentru lucrarea lui din partea acelei Biserici, nu ar trebui să eşuăm în a-l aminti pe marele Calvinist, George Whitefield, care i-a dat acelei Biserici primele sale începuturi şi caracterul ei cel mai distinctiv. Dacă el ar fi trăit mai mult, şi nu s-ar fi dat înapoi de la gândul de a fi fondatorul unei Biserici, cu mult mai diferite ar fi fost rezultatele strădaniilor sale. Aşa cum a fost, el a adunat adunări pentru alții pentru a forma Biserici, şi a construi capele pentru ca alții să predice în ele.” [74]

 

De asemenea, ar trebui spus în acest punct că Wesley a crezut în vrăjitorie. Eşecul de a crede în vrăjitoare era considerat de el ca o concesie față de necredincioși şi raționaliști. Mulţi dintre biografii săi au trecut peste acest subiect în tăcere, deşi unii dintre cei mai prietenoși față de cauza lui au recunoscut că el şi-a afirmat credințele sale în cuvinte care nu pot fi interpretate greșit. În Jurnalul său, citim acest raport despre o fată care avea convulsii: „Când bătrânul Doctor Alexander a fost întrebat care era tulburarea ei, el a răspuns, „Aceasta a fost ceea ce ei ar fi numit a fi vrăjit.” Şi de ce nu ar trebui să o numească aşa? Pentru că necredincioșii au alungat cu huiduieli vrăjitoria în afara lumii; şi creştinii politicoși, în numere mari, s-au alăturat lor în acest strigăt.” Deşi Calvin a trăit la două secole şi un sfert înaintea lui Wesley şi nu a avut avantajele progresului științific şi intelectual, care a fost făcut în acel timp, noi nu găsim o astfel de credulitate ciudată în el. Scrierile lui nu sunt fără meniționarea vrăjiriei, dar conțin numeroase avertizări împotriva unei astfel de credințe.

 

Faimosul Baptist englez Charles Hadden Spurgeon (1834-1892), unul dintre cei mai mari predicatori din lume, a vorbit după cum urmează:

 

„Niciodată nu mi-este rușine să mă declar a fi un Calvinist. Eu nu ezit să iau numele de Baptist; dar dacă sunt întrebat care este crezul meu, eu răspuns, „Este Isus Cristos.”

 

Şi din nou, „Mulți dintre predicatorii noştri Calvinişti nu hrănesc poporul lui Dumnezeu. Ei cred în alegere, dar ei nu o predică. Ei gândesc că răscumpărarea specială este adevărată, dar ei o închid în pieptul crezului lor, ei nu o aduc niciodată în misiunea lor. Ei susțin perseverenţa finală, dar ei perseverează în a rămâne tăcuți cu privire la aceasta. Ei gândesc că există un asemenea lucru precum chemarea eficientă, dar ei nu gândesc că sunt chemați frecvent să o predice. Marea greșeală pe care o găsim la ei este că, ei nu vorbesc despre ceea ce cred. Nu ai ști dacă i-ai auzit de cincizeci de ori care sunt doctrinele Evangheliei, sau care este sistemul lor de mântuire. Şi de aici poporul lui Dumnezeu ajung înfometați.”

 

Când ajungem la un studiu al misiunilor externe descoperim că acest sistem de credinţă a fost cea mai importantă influenţă în ducerea Evangheliei către națiunile păgâne. Sf. Pavel, față de care oponenții mai liberali față de Calvinism, admit că a fost responsabil pentru înclinarea Calvinistice a gândirii teologice a Bisericii, a fost cel mai mare şi cel mai influent dintre misionari. Dacă enumerăm lista eroilor din Misiunile Protestante găsim că aproape fără excepție ei au fost ucenicii lui Calvin. Îi găsim pe Carey şi Maryn în India, Livingstone şi Moffat în Africa, Morrison în China, Paton în Sudul Oceanului Pacific, şi o mare oaste alcătuită din alții. Aceşti oameni au profesat şi au avut un Calvinism care nu a fost static ci dinamic; el nu a fost doar crezul lor, ci comportamentul lor.

Şi cu privire la misiunile străine, Dr. F. W. Loetscher a spus: „Deşi la fel ca toate Bisericile noastre surori avem motivul, datorită resurselor noastre fără precedent şi groaznicele nevoi ale ținuturilor păgâne, să ne plângem că nu am realizat mai mult, cel puţin putem să îi mulțumim lui Dumnezeu că părinții noştri adorați au făcut atât de bine la început în întemeierea misiunilor în toată lumea; că Bisericile Calviniste de azi întrec toate celelalte în darurile lor pentru această cauză; şi în special că denominaţia noastră are privilegiul şi onoarea unică de a-şi descărca responsabilitățile sale vaste prin a confrunta fiecare dintre religiile ne-creştine, şi de a predica evanghelia pe mai multe continente, şi printre mai multe națiuni, neamuri şi limbi, decât orice altă Biserică evanghelică în lume.”[75]

 

Deşi pentru unii aceasta ar putea suna ca o exagerare nefondată, nu avem nici o ezitare în a spune că de-a lungul secolelor, Calvinismul, polemic netemut şi răsunător în insistența şi în apărarea sa, a doctrinei sănătoase, a fost tăria reală a Bisericii creştine. Standardele tradițional înalte ale Bisericilor Calvinistice cu privire la cultura şi pregătirea ministerială, au purtat o mare recoltă în aducerea mulțimilor la picioarele lui Isus, nu în emoție temporară, ci în legământ veşnic. Judecat după roadele sale, Calvinismul s-a dovedit pe sine a fi incomparabil cea mai mare forță evanghelizatoare în lume.

 

Duşmanii Calvinismului nu sunt în stare în mod cinstit să confrunte mărturia istoriei. Cu siguranţă o înregistrare glorioasă aparține acestui sistem în istoria civilizaţiei moderne. Nici una alta mai nobilă nu se poate găsi oriunde. „A fost întotdeauna o taină pentru cei aşa-numiți liberali,” spune Henry Ward Beecher, „faptul că, Calviniştii, cu ceea ce ei (liberalii) au considerat a fi doctrine şi viziuni, rigide şi aspru despotice, trebuie să fi fost cei mai curajoși şi mai fideli apărători ai libertăţii. Munca pentru libertate a acestor principii severe în mințile celor care le-au adoptat a fost o enigmă. Dar adevărul stă aici: Calvinismul a fost ceea ce nici o altă religie nu a putut să facă vre-odată. Acesta prezintă cel mai înalt ideal uman către lume, şi mătură întregul drum spre distrugere cu cea mai îngrozitoare baterie care poate fi imaginată.”

 

„Acesta intensifică, dincolo de orice exemplu, individualitatea omului, şi arată într-o lumină clară şi covârșitoare responsabilitatea lui față de Dumnezeu şi relaţiile lui față de veşnicie. Acesta indică omul ca intrând în viață sub greutatea unei responsabilități imense, având în marșul său către mormânt, această una singură consolare – de asigurare a cerului şi de scăpare de iad.”

 

„Astfel, Calvinistul îl vede pe om presat, împovărat, îndemnat, de forțele cele mai puternic influențatoare. El este în marșul spre veşnicie, şi în curând va sta încoronat în cer sau va zăcea înăbușit în iad, astfel pentru a continua pentru totdeauna. Cine ar îndrăzni să înlănțuie o astfel de ființă? Dă-te la o parte din calea lui! Nu-l stânjeni, sau o vei face punându-ți în primejdie sufletul tău. Lasă-l liber să îşi găsească drumul spre Dumnezeu. Nu te amesteca cu el sau cu drepturile lui. Lasă-l să-şi lucreze propria lui mântuire aşa cum poate. Nici o mână nu trebuie să fie întinsă spre a strivi o creatură care este într-o astfel de întrecere ca aceasta – o întrecere a cărei final este să fie slavă veşnică sau vaiet de nerostit pentru totdeauna.” [76]

 

„Acest copac,” ca să adoptăm paragraful elocvent al altuia, „poate avea, pentru ochii cu prejudecăți, o scoarță aspră, o tulpină noduroasă, şi ramuri răsucite adesea în forme de noduri de tărie lipsită de grație. Dar, amintiți-vă, el nu este bagheta-salcie de ieri. Aceste ramuri s-au luptat cu furtunile de mii de ani; această tulpină a fost împletită cu fulger roșu şi speriată de trăsnet; şi peste tot cojile sale aspre sunt semnele securii de luptă şi ale glonțului. Acest stejar nu are grația flexibilă şi netezimea de mătase a unei plante de seră, ci are o maiestate mi presus de grație, şi o grandoare dincolo de frumusețe. Rădăcinile sale pot fi ciudat deformate, dar unele din ele sunt bogate cu sângele din câmpurile de luptă glorioase, unele din ele sunt strânse în jurul parilor martirilor; unii din ei ascunși în celule izolate şi librării singuratice, unde gânditorii profunzi au fost puşi pe gânduri şi s-au rugat, ca într-o insulă apocaliptică Patmos; şi rădăcina lui măreață merge înapoi, până când se împletește în îmbrățișarea vie şi iubitoare din jurul crucii din Calvar. Ramurile sale pot fi noduroase, dar ele atârnă înveșmântate cu tot ceea ce este cel mai bogat şi mai puternic în civilizaţie şi în creștinătatea din istoria umană.” [77]

 

În timp ce trecem în revistă acest sistem, ne simțim ca unul care stă la claviatura unei orgi mari. Degetele noastre ating clapele, în timp ce oprire după oprire deschide din umflătură, până când corul deplin răspune, o mare armonie. Calvinismul atinge toată muzica vieții pentru că el îl caută pe Creator mai întâi şi mai presus de toţi şi Îl găsește pretutindeni. Sau din nou, am fost afară pe adânc, marele dom ceresc aerian, întinderea largă a veşniciei peste tot în jurul sufletelor noastre și în și mai presus de toate, acolo este DUMNEZEU. Sau din nou, vom sta, ca să zicem așa, la despicarea stâncilor, cu peisajul din spatele, strâmtoarea în fața noastră, râul puternic de timp curgând mai departe din și în veşnicie, soarele în zenitul său deasupra capului său, toate aprinse cu lumină și căldură, și într-o șoaptă în primul rând, sufletele noastre au dat ecou înapoi cuvintelor: „O, adâncul bogăției!” Deoarece Calvinismul ni-l arată pe Dumnezeu și urmele Lui, - Dumnezeu, în a Lui deplină măreție, maiestate, înțelepciune, sfințenie, dreptate şi iubire. Calvinismul ni-l arată pe Dumnezeu mare și înălțat; și sufletele noastre strigă din nou: „Ce este omul ca să ... Te gândești la el?”

 

Aceasta nu este laudă zadarnică şi goală a Calvinismului. Cu realitățile şi observaţiile de mai sus fiecare cititor luminat şi imparțial al istoriei va fi de acord. Mai mult, autorul ar spune despre această carte ceea ce a spus Dr. E. W. Smith în cartea lui, „The Creed of Presbyterians,” (Crezul Prezbiterienilor, n. tr.), la sfârşitul capitolului despre „Crezul testat după roadele sale,” – şi anume, că acele realități şi observaţii sunt „arătate nu pentru a stimula vanitatea denominaţională, ci pentru a ne umple cu mulțumire față de Dumnezeu pentru acea istorie trecută şi acea prezentă proeminență care ar trebui să fie pentru fiecare dintre noi „O poziție favorabilă pentru noblețe”; şi mai presus de toate să aprindă inimile noastre într-un entuziasm sfânt pentru acel sistem Divin al adevărului, care, sub Dumnezeu, a fost principalul factul în alcătuirea Americii şi a lumii moderne.”

 

În concluzie am putea spune că în acest [articol] cititorul a găsit o divinitate de modă foarte veche – divinitate la fel de veche ca Biblia, la fel de veche și mai veche decât lumea însăși, întrucât acest plan de răscumpărare a fost ascuns în planurile veşnice ale lui Dumnezeu. Nu a fost făcută nici o încercare pentru a ascunde faptul că doctrinele susținute și apărate în aceste pagini sunt cu adevărat minunate și uimitoare. Ele sunt suficiente pentru a electrifica păcătosul somnoros care a luat ca un lucru de apucat toată viața lui că el poate rezolva problemele cu Dumnezeu, în orice moment dorește, iar acestea sunt suficiente pentru a îngrozi „sfântul” somnoros, care s-a înșelat singur în odihna izolare a unei religii carnale. Dar de ce n-ar trebui ca ele să le provoace uimire? Nu este plină natura cu minuni? De ce nu ar trebui să fie la fel şi revelația? Unul are nevoie de a citi doar puțin pentru a deveni conștient de faptul că Știința aduce la lumină multe adevăruri uimitoare pe care un om needucat le consideră ca fiind grele, dacă nu imposibil de crezut; și de ce nu ar trebui să fie aşa cu adevărurile din Apocalipsa și cu cei needucați din punct de vedere spiritual? Dacă Evanghelia nu surprinde și nu îngrozește și nu uimește un om atunci cand a prezentată acestuia, ea nu este Evanghelia adevărată. Dar cine a fost uimit vreodată de Arminianism cu doctrina sa că fiecare om îşi decupeaza propriul său destin? Nu va fi suficient doar să ignorăm sau să ridiculizăm aceste doctrine, după cum mai mulți sunt înclinați să o facă. Întrebarea este, sunt aceste doctrine adevărate? Dacă acestea sunt adevărate, de ce-i ridiculizăm? Dacă acestea nu sunt adevărate, respinge-le. Încheiem cu afirmația că acest mare sistem de gândire religios care îi poartă numele lui Calvin este nimic mai mult sau mai puțin decât speranța lumii.

 

Note de subsol

 

[1] Calvinism, p. 42.

 

[2] Calvinism, p. 44.

 

[3] Istoria Reformei, p. 224.

 

[4] Dumnezeul Suveran și omul liber, p. 14.

 

[5] Crezul Presbiterienilor, p. 72.

 

[6] Macaulay, Istoria Angliei, 1., p. 119.

 

[7] Începuturile Noii Anglii (The Beginnings of New England, pp. 37,51.)

[8] Calvinismul în istorie, p. 124.

 

[9] Crezul Presbiterienienilor, pp. 98-99.

 

[10] Reforma elvețiană, a 2-ua., P. 818.

 

[11] Hist. Ing. X. 437.

 

[12] Smith, Crezul Presbiterienilor, p. 83.

 

[13] Eng. Istoria. Al 18-lea Secol, I., pp. 264-265.

 

[14] Calvinismul, pp. 84,92.

 

[15] Calvinismul în istorie, p. 144.

 

[16] Ridicarea Republicii Olandeze, 1., p. 114.

 

[17] Prelegeri din Calvinism.

 

[18] Hist. U. S., I., p. 463.

 

[19] Prezbiterienii și Revoluția, p. 49.

 

[20] Ei caută o țară, JG Slosser, editor, p. 155.

 

[21] Harper lunar, iunie și iulie, 1872.

 

[22] Țările de Jos Unite, 3., P. 121.

 

[23] Olanda Unite, 4., Pp. 547 - 548.

 

[24] Literatură engleză, 2., P. 472.

 

[25] Adresați-vă la „Standardele Westminster și formarea Republicii Americane."

 

[26] Hist. U. S., X., p. 77.

 

[27] Calvinismul în istorie, pp. 85-88.

 

[28] Crezul Presbiterienilor, p. 142.

 

[29] Ibidem p. 119.

 

[30] Reforma în Timpul lui Calvin, I., p. 5.

 

[31] Crezul Presbiterienilor, p. 132.

 

[32] Calvinismul în istorie, p. 74.

 

[33] Începuturile în Noua Anglie, p. 58.

 

[34] Democrație, I., p. 384.

 

[35] Începuturile Noii Anglii, p. 59.

 

[36] Cursuri de Istorie a Franței, p. 415.

 

[37] Principiile fundamentale ale Calvinismului, HH Meeter, p. 92.

[38] Ce a făcut Calvinismul pentru America, p. 6.

 

[39] Calvinismul în istorie, p. 21.

 

[40] Diverse, p. 406.

 

[41] Hist. de U. S., 2., p. 463.

 

[42] Crezul Presbiterienilor, p. 148.

 

[43] Principiile Fundamentale ale Calvinismului, p. 96-99.

 

[44] Schaff, Reforma elvețiană, p. 312.

 

[45] Schaff, Reforma elvețiană, p. 322.

 

[46] Reforma elvețiană, p. 348.

 

[47] Adresele Memorialului elvețian, p. 348.

 

[48] Calvin Memorial, p. 20.

 

[49] Articolul, Teologia Calvin, p. 1.

 

[50] Reforma elvețiană, p. 330.

 

[51] Calvin și Calvinismul, pp. 8, 374.

 

[52] O noua editie a Comentariile lui Calvin in limba Engleză a fost publicată recent (1948) de către Wm. B. Eerdmans Publishing Co., Grand Rapids.

 

[53] Adresele Memorialului Calvin, p. 22.

 

[54] Citat de James Orr, Adresele Memorialului Calvin, p. 92.

 

[55] Diverse, p. 406.

 

[56] Vie de ste. Francois de Sales, par son neveu, p. 20.

 

[57] John Calvin, Omul și etica Lui, p. 54.

 

[58] Reforma elvețiană, p. 826.

 

[59] John Calvin, Omul și etica Lui, p. 55.

 

[60] Istoria Reformei elvețiene, 2., P. 698.

 

[61] Crezurile creștinătății, 1., p. 464.

 

[62] Reforma elvețiană, a 2-ua., P. 787.

 

[63] A se vedea Schaff, Reforma elvețiană, a 2-ua., P. 778.

 

[64] Doumergue, Articolul: Ce ar trebui să fie știut despre Calvin, în sfertul evanghelic, ianuarie 1929.

 

[65] Opera, 8., P. 461.

 

[66] Calvinismul lui Calvin, p. 346.

[67] Prelegeri despre Calvinism, p. 129.

 

[68] Crezul Presbiterienilor, p. 7.

 

[69] Crezul Presbiterienilor, p. 74.

 

[70] Calvinismul în istorie, p. 113.

 

[71] Prezbiterienii și Revoluția, p. 140.

 

[72] Calvinismul, p. 78.

 

[73] Calvinismul, p. 8.

 

[74] Calvinismul în istorie, pp. 151-153.

 

[75] Adresă înainte de Adunarea Generală a Bisericii Prezbiteriene, Statele Unite ale Americii, 1929.

 

[76] Plymouth Amvon, articolul, Calvinismul.

 

[77] Putere și revendicările de un calvinist literatură, p. 35, citat de Smith, Crezul Presbiterienilor, p. 105.

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înapoi Înainte

Copyright © 2003 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate