Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Apologetica
 

 

 

Cuprins Publicaţie
Nostra Aetate
Apologetica
Teologie
Istorie
Pastorala
Misiunea Azi
Site-uri Baptiste
Media

 

 


Apologetica

 

Octavian C. Obeada

Pagina de Apologetică este realizată de

 

Octavian C. Obeada

Preşedintele Misiunii Vox Dei

Apologet Baptist

 

În acest număr:

 

Puritanii

 

 

Context și dezvoltări

 

Pelerinii 

 

Imigrarea Pelerinilor în Noua Anglia a avut loc în mai multe etape. Însă faptul că trebuiau să meargă undeva a devenit curând aparent. Ei erau de părere Separatistă: ei credeau că reformele bisericii Anglicane nu au avut un impact prea mare, deși ruperea de Catolicism din 1535 a dus într-o oarecare măsură la credința Puritană și idea de autoritatea religioasă bazată doar pe Scriptură, prin înlocuirea regelui cu papa ca lider al bisericii, Anglia doar recapitulând un lucru inutil, corup și chiar și o ordine idolatrizantă (Gill, 19-21). Într-o idee generală, Pelerinii sunt o urmare logică a Reformei. În diseminarea sa crescută a Bibliei, emfaza crescută asupra sa ca bază a înțelegerii spirituale, importanța în creștere a literaturii ca un mod de autoritate religioasă, un individualism crescut era implicit. Acest individualism ar fi dus apoi ușor la o atomizare sau dispersie a autorității temute de monarhie, iar generațiile următoare de American ar putea-o eticheta ușor dreptdemocrație. După cum a spuns un scriitor din 1921, "Ei au acceptat regula lui Calvin, cum că toți cei ce exercită orice funcție publică în biserică ar trebui să fie aleși printr-o voce comună" (Wheelwright, vii). Totuși, multe dintre acestea ar putea crește calitățile democratice ale Puritanilor, ca nonconformiști ei sugerând la un moment dat originile societății democratice, pe baza punctelor de vedere diferite, și în tendința sa către o structură socială mai fluidă.

 

Însă a lor era o agendă religioasă, nu politică; principiile morale și teologice erau implicate, iar din perspectiva lor, nu exista compromis. Pentru ei, 2 Corinthians spunea clar: "Ieși dintre ei și vă separați, a zis Domnul." Pentru a atinge și păstra o simplicitate și puritate pe care ei simțeau că a fost pierdută în lumea Catolică – ritualurile ce au continuat prin Biserica Anglicană și au fost descrise în această declarație: "Cred în... sfânta Biserică Catolică " (Gill, 19). Pentru a se stabili drept interpreți demni ai Bibliei independent de vreo ordine socială și culturală moștenită, ei s-au rupt de Biserica Anglicană pentru a o restabili după cum credeau ei de cuviință. Acest lucru însemna bineînțeles să părăsească țara, ei plecând în Olanda în 1608.

 

După 12 ani, ei au decis să se mute iar. Întorcându-se în Anglia pentru a obține sprijinul Companiei Virginia, 102 pelerini au pornit spre America. Motivele erau sugerate de William Bradford, când notează "descurajările" vieții grele pe care au avut-o în Olanda, și speranța de a atrage alte persoane pentru a găsi "un loc mai bun și ușor în care să trăiască"; "marea speranță, pentru propagarea și avansarea evangheliei Regatului lui Hristos în acele locuri uitate de lume" (Wheelwring, 7-8). Cu aceste motive, al doilea se aseamănă probabil cu Pelerinii cu care mulți American sunt familiarizați – grupul ce vrea să fie lăsat în pace și să trăiască în modul său pur și drept. Se pare că se bazează nu doar pe frica dezbinării anumitor familii, ci și pe problema distrugerii unei comunități mai mari. Îngrijorarea pare a fi fondată pe separarea sa cu Anglia, care afecta acum doar incorporarea lor în cultura Olandeză. Însă este deasemenea interesant de a observa trăsăturile evanghelismului, care era cu siguranță unul dintre motive. Pe de o parte, acest stres își găsește mai trâziu o explicație (perversiunea) în asemenea portretizări ale Pelerinilor ca fresca Rotunda, unde idea unei conertiri este creată în cadrul imaginii cuceririi; aici, Indienii sunt arătați ca fiind subjugați înaintea cuvântului "regat" încă din perioada când Pelerinii debarcau, iar Pelerinul pare a fi un agent al dominației, o forță moral superioară prin simpla sa prezență. Pe de altă parte, asemenea portretizări sugerează o tensiune neliniștită cu conceptul obișnuit al Pelerinului ca un model de toleranță. Întradevăr, primul dintre motivele lor de a traversa oceanul în America este destul de pasiv – ei vroiau să-i "atragă" pe alții spre exemplul prosperității lor, nu necesar în a merge să cucereasă și să convertească activ. Asemenea idee reflectă lucrul ce va fi exprimat explicit de Puritanul John Winthrop, în care Noua Lume ar fi devenit un semnal al luminii religioase, un modul de promisiune spirituală, "un oraș pe deal".

 

În orice caz, dintre propriul lor punct de vedere, ei sunt agenți în aceeași măsură în care sunt agenți ai Providenței, și după cum încearcă și Bradford să scoată în evidență, narativa acțiunilor lor este doar o interpretare a lucrărilor lui Dumnezeu. Astfel, într-un mod remarcabil în care "un tânăr mândru" care "ar blestema și înjura foarte crunt" cade peste bordul navei Mayflower și se îneacă, acest fapt este văzut ca "mâna dreaptă a Domnului asupra sa" (Wheelwright, 14). La fel și când un membru al grupului lor este salvat de la înec, sau când grupul inițial găsește porumb și fasole pentru semințe, sau prin ajungerea lor în siguranță la Plymouth Bay în general, este un alt motiv al milei lui Dumnezeu. Iar Bradford pare fixat asupra acestei versiuni a perspectivei Creștine dintr-un punct de vedere istoric, niciodată lăsând cititorul sau studentul Pelerinilor să uite că povestea lor este aceeași cu traiectoria – încă de la început, în Anglia, și continuând la începutul Lumii Noi. Aceasta este o emfază ce va servi istoriilor și amintirilor deasemenea, în special în observarea Revoluției și creșterii democratizării în Statele Unite ca o împlinire necesară a promisiunii Pelerine.

 

Înțelegerea Mayflower

 

În mod natural, textul primar al interpretatorilor târzii ar fi Înțelegerea Mayflower, pe care o dă Bradford:

 

În numele Domnului, Amin. Noi cei ale căror nume sunt scrise, prin membrii loiali ai conducătorilor noștrii, Regele James, prin bunăvoința lui Dumnezeu, și al fiecăruia, a Marii Britanii, Franței, și regele Irlandei, apărătorul păcii, etc.

 

Vom îndeplini, întru gloria lui Dumnezeu, și ajutorul credinței Creștine, și onoarea regelui nostru și țării noatre, o călătorie spre prima colonie din părțile nordice ale Virginiei, făcută în prezența acestora în prezența lui Dumnezeu, și a fiecăruia, legământul și legarea între noi împreună într-un corp civil, pentru ordinea noastră mai bună și prezervarea noastră; și prin virtute să constituie legile juste, decretele, actele, constituțiile și oficiile, din când în când, la fel cum va fi gândit că fiecare va îndeplini de dragul binelui general al Coloniei, pentru care promitem ascultare. De acum încolo ne vom închina numele la Cap-Codd pe data de 11 Noiembrie, în anul domniei regelui nostru, Regele James, al Angliei, Franței și Irlandei, al optisprezecelea, și al Scoției cincizeci și patrulea, Anul Domnului 1620 (Wheelwright, 32-33).

 

Bradford scrie despre Adunare, cum că a dezvoltat parțial drept răspuns către "discursurile nemulțumite" a unora dintre "străini" – coloniști care au călătorit cu ei însă care nu "erau legați de legământ"; deoarece niciunul nu avea puterea de a le ordona, chiar dacă erau din Virginia și nu Noua Anglie... "Adunarea astfel s-a ridicat din envoia de a menține coerența civilă și socială, pentru a asigura că oficialii aleși și grupul ca un întreg va avea legitimație împotriva provocărilor prin "autoritatea sa legală" (McQuade, 140; Wheelwright, 32). Michael Kammen, totuși, notează o "tradiție" la începutul secolului 19 "în care Adunarea era văzută ca o parte a dominației Engleze" (Kammen, 64). Cu siguranță există dovezi democratice în text, fie într-un cod stabilit prin comun acord de oameni, ce devine parte a societății "egalității legale și juste", unde oficialii și figurile autoritare sunt alese. Însă ca "subiecție loiali" ai "cumplitei domnii a Domnului, Regele James," sarcina lor este cu două tăișuri: să mențină un grad de independență ce le-ar fi dat voi să trăiască în armonie cu părerile lor Separatiste, însă să mențină legături și cu Anglia, destul de puternice astfel cei ce nu împărtășeau religia lor să nu fie legați de un ordin dat de Coroană. Interpretările greșite pe care Kammen le face vor fi discutate în următoarele secțiuni.

 

Ziua Recunoștinței și indienii

 

Primele câteva luni au fost grele pentru Pelerini. Jumătate din cei 102 membrii au murit: "din cei 17 lideri bărbătești ai famililor, 10 au murit în prima infecție", din cele 17 neveste, doar 3 au mai rămas după trei luni. Când asemenea devastare este sesizată în vara următoare, când condițiile s-au îmbunătățit astfel încât Bradford să poată scrie despre toate "lucrurile cum trebuie", sinceritatea Zilei Recunoștinței devine aparentă. În ciuda a cât de departe pare o persoană acum sau ar fi fost când a fost stabilită drept sărbătoare națională în 1863, sensul Providenței a fost cu siguranță ridicat la o extremă de către Pelerini. După asemenea boală devastatoare, supraviețuirea zilnică era probabil văzută ca o cauză de bucurie, însă când a fost dată o recoltă plină și bogată (cu ajutorul și instruirea Americanilor Nativi asemeni celor din tribul Squanto), înțelegerile anterioare ar putea fi înțelese ca fiind un test al lui Dumnezeu, un test de credință, răsplata cerească prefigurată prin rodul pământesc.

 

Portretizarea instituțională a Americanilor Nativi de-a lungul stabilirii din Plantația Plymouth se află într-o legătură continuă cu narația lui Braford. În primul rând, se află primul grup, împreună cu descria sa făcută de oamenii conduși de Căpitanul Miles Standish, ce au tras focuri în întuneric spre un zgomot odios. Acest zgomot l-au confundat cu o haită de lupi sau alte animale de genul, până în următoarea noapte când trei săgeți au fost trase de pe mal, iar ei au văzut un om la o distanță de trei ori mai mare ca cea a unei muschete. (Wheelwright, 25-26). Acesta este cu greu servitorul umil ce întâmpină Pelerinii la sosirea lor (vedeți fresca Rotundă). Iar când Samoset, primul reprezentant al Indienilor vine să vorbească (într-o engleză "stricată") cu Pelerinii, "el vine cu curanj printre ei"ș având experiență cu Europenii, el presupunea că știe destul de multe despre Pelerini, decât știau aceștia despre el. Squanto, care a fost în Anglia și putea comunica bine cu coloniștii, și care i-a învățat "cum să supraviețuiască, cum să pescuiască, cum să-și procure cele necesare," este înțeles de către Pelerini ca un "instrument trimis de Dumnezeu pentru bunătatea lor peste așteptări" (Wheelwright, 41). În ciuda sensului de utilitate în asemenea expresie (toate lucrurile pentru ei fiind efectul sau instrumentul Domnului), există o recunoștință nemărginită, iar până și simțul dependenței pe care mulți l-au avut înainte pentru cineva care le oferă ajutor și instruire.  Tratatul cu Massasoit nu a fost inițiat de către Pelerini ci de schem însuși, care a făcut deja un pact echivalent cu exploratorii dinainte. Succesul tratatului din timpul vieții lui Massasoit sugerează o egalitate și toleranță ce potea fi idealizată în diferite experiențe coloniale. Le dă voie atât exemplului pozitiv al Indienilor prin Massasoit cât și asigurării bunei-credințe a Europenilor în afacerile cu el. Este după cum urmează:

 

  1. Description: http://xroads.virginia.edu/~cap/puritan/purlan.gifCa nici el (Massasoit) sau alții de-ai lui, să atace sau să provoace răni oamenilor.

  2. Dacă oricare dintre ai săi vor răni pe alții, el ar trebui să-l trimită pe ofensator pentru a fi pedepsit

  3. Dacă ceva va fi furat de la ei, el să le returneze obiectele înapoi; la fel vor proceda și ei față de el.

  4. Dacă cineva îl va trata cu răutate, ei îl vor ajuta; dacă ei vor avea necazuri, el îi va ajuta pe ei. El trebuie să-i anunțe și pe vecinii săi, să nu-l rănească, dacă nu pacea va fi pusă în pericol.

 

PURITANII

 

Cea mai evidentă diferență dintre Pelerini și Puritani este că Puritanii nu aveau nicio intenție să se despartă de biserica Anglicană. Puritanii erau nonconformiști la fel ca Pelerinii, ambele tabere refuzând să accepte autoritatea deasupra cuvântului. În cazul Pelerinilor acest lucru a fost mai mult un mod egalitar, însă Puritanii au considerat religia ca fiind foarte complexă, subtilă și având nevoie de un intelect ridicat, liderii lor astfel fiind școlari bine antrenați, a căror educație tindea să traducă în poziții ce erau de multe ori autoritariene. A existat o ierarhie în acest sens, însă una ce reflecta cel mai mult acea perioadă: "Puțini Englezi au înțeles deja noțiunea cum că un lacheu era la fel de bun ca un lord, sau că oricare Tom, Dick sau Harry... putea înțelege Ceremonia de pe Munte la fel ca un Maestru al Artelor de la Oxford, Cambridge sau Harvard" (Miller, I:4,14). Bineînțeles, cât timp emfaza Puritană legată de școlarizare nu a generat prea mare distincție între clase, a încurajat totuși educația printre toți cei din grupul său, și mai mult, a cerut un nivel de cunoaștere și înțelgere a termenilor salvării. Thomas Hooker a declarat în The Application of Redemption, "Un păcătos ce se află în mijlocul nostru este asemeni unui bolnav uitat în spital, plin de medicament în cel mai negru ceas: ... deoarece el nu poate vedea ce este necesar, și cum să le foloasească, el ar putea să se sinucidă din greșeala sau să-și sporească boala, însă niciodată să se vindece" (qtd. În Miller, I:13).

 

Cunoștințele legate de Scriptură și divinitate, pentru Puritani, era un lucru esențial. Acest lucru era de o atitudine necompromițătoare ce a caracterizat intrarea Puritanilor în Noua Anglie, conform lui Perry Miller și lui Thomas H. Johnson, a cărui antologie tematică, The Puritans (1932, 1963), a devenit un text cheie a istoricismului revizionist, stând ca o corectitudine influentp împotriva extremiștilor anti-Puritani ai începutului de secol douăzeci. Urmându-l pe Samuel Eliot Morison, ei au observat că emfazele asupra educației dădeau semne de supraviețuire, stabilire și înflorire la Colegiul Harvard – ce a supraviețuit doar din cauza întregii comunități ce doarea să-l susțină, astfel până și cei mai săraci fermieri au contribuit cu cele necesare pentru continuarea promisiunii "preoțimii literate" (Miller, I:14). Și din nou, mulțumită lor, liderii Puritani nu au sporit cunoștințele preoțimii lor doar pentru a perpetua nivelul de putere a elitelor ce conduceau. Un scop continuu era de a împrăștia în continuare învățătura în rândul laicității, astfel să asigure că ideile drepte nu erau doar ținute și exprimate, ci și că exprimările erau de fapt mesajele primite de o audiență de le înțelegea. Un Decret a ajuns în Massachusetts în 1647 ce cerea ca "fiecare locuitor al orașului format din o sută de familii sau mai mult, să doneze instruire gratis în învățământ." Întradevăr prima "Școală de Gramatică Liberă" a fost stabilită în Boston în anul 1635, cu doar cinci ani după ce Colonia de la Massachusetts Bay a fost fondată (Miller, II:695-97). Pentru toate acuzațiile de superstiție și gândire îngustă, putea fi spus că Puritanii au dat măcar propriul antidot în sistemul școlar. După cum a scris și John Cotton în Christ the Fountaine of Life: "zelul este doar un foc sălbatic fără cunoaștere" (qtd. În Miller, I:22).

 

Cunoașterea Scripturii și divinității era un lucru esențial pentru Puritani. Aceasta era o atitudine necompromițătoare ce caracteriza intrarea puritanilor în Noua Anglie, conform lui Perry Miller și Thomas H. Johnson, a căror antologie tematică, Puritanii (1932, 1963), a devenit un text cheie pentru historicismul revizionist, și stă ca o corectare influentă împotriva extremei anti-Puritane de la începutul secolului douăzeci. Urmându-l pe Samuel Eliot Morison, ei au notat că alegerea educației a dus la stabilitate, supraviețuire și înflorirea Colegiului Harvard – care a supraviețuit doar din cauză că întreaga comunitate vroia să susțină acest loc, astfel până și cel mai sărac fermier "contribuia cu partea sa de recoltă", pentru promisiunea continuă a oficiului literat (Miller, I:14). Și din nou, liderii Puritani nu au crescut cunoașterea oficiului doar pentru a perpetua nivelul de putere a conducerii elitiste. Un scop continuu era de a împrăștia învățătura printre clasele laice, asfel asigurând că ideile mărețe erau înțelese de cât mai mulți, iar mesajele să fie primite de o mulțime care le și înețelegea pe deplin. Un decret a fost dat în Massachusetts în anul 1647 care cerea "ca fiecare oraș de o sută de familii sau mai mult să deschidă o școală." Întradevăr, prima "Școală de Gramatică" a fost stabilită în Boston în anul 1635, cu doar cinci ani după fondarea Coloniei Massachusetts Bay (Miller, II:695-97). Pentru toate acuzațiile de superstiție și gândire îngustă, Puritanii putea însă spune ca au dat deasemenea și propriul antidot prin sistemul lor de școli. John Cotton a scris astfel în lucrarea Chirst the Fountaine of Life: "zelul este doar un foc sălbatic fără cunoaștere" (Miller, I:22).

 

Puritanii, care au fost numiți astfel începând cu anul 1560, erau reformatori ce căutau să aduca Biserica la un statut de puritate ce ar putea egala Creștinismul de pe vremeea lui Hristos. Această reformă trebuia să implice diferite nivele de a îndepărta practicile ce erau văzute ca fiind reziduale – veșmintele, ceremonia și altele ca ele. Însă multe dintre ideile ce au fost asociate cu Puritanii mai târziu, nu au fost împărtășite doar de ei. Doctrina Calvinistă a predestinației, cu care Puritanii erau de acord, a fost susținută și de Pelerini: amândouă grupurile credeau că statutul uman era unul plin de păcat și depravare; că după cădere, toți înafară de un grup ales erau meniți Iadului; asta, deoarece cunoașterea și puterea lui Dumnezeu nu era limitată de spațiu și timp, astfel acest grup era mereu cel ales. Cu alte cuvinte, nu era nimic ce putea fi făcut pentru condiția sufletului unui om decât să speri că era ales pentru Rai și să te porți ca atare.

 

După cum arată și Perry Miller, ei au moștenit umanismul Renascentist la fel cum au moștenit Reforma, astfel având un loc special pentru credințele lor. Idea puritană a "Teologiei Pactului" descrie cum "după căderea omului, Dumnezeu a binevoit voluntar să creeze pactul sau contractul cu creatura Sa în care a dat termenii și condițiile salvării, astfel promitând să le respecte" (Miller, I:58). Doctrina nu era una prescrisă: zicea de ce unii oameni era salvați, iar alții nu, dădea condiții împotriva măsurării sufletului de către alții, și asigura că Dumnezeu va respecta concepția umană de "bine și rău" - "nu în toate aspectele, dar cele principale" (Miller, I:58). Agenția religioasă pentru fiecare Puritan a fost atunci studiată în amănunt, pentru a descoperi statulu spiritual al unei persoane. Nimeni nu se putea aștepta ca acțiunile lui Dumnezeu să fie limitate doar de ideile cuiva asupra binelui și răului, însă se putea avea un sens general asupra acestor. Înțelepciunea lui John Cotton era un ghid. Și deasemenea, baza înțelegerii spirituale, fundația textuală și codul suprem era Biblia.

 

Vrăjitoria din Salem

 

S-a petrecut din cauza modului Puritan de interpretare – cu citirea sa a providenței și cauzele secundare – ce putea ajunge la asemenea extreme astfel încât procesele vrăjitoarelor din Salem au izbucnit. Bineînțeles, după cum scrie și Thomas H. Johnson, opinia legată de existanța vrăjitoarelor nu era pusă sub semnul întrebării de nimeni – Puritan sau altceva - "până și la sfârșitul secolului șaptesprezece nu exita niciun cercetător important care nu excludea existența vrăjitoriei pentru unele fenomene." Însă cosmologia Puritană susținea o putere imaginativă, în special demonstrată de diferite texte din cadrul Providenței, ce arătau că se afla în natură și în jurul ființelor umane. Laitatea citea și creda asemenea lucruri sau demonstrații de Providența, iar oficiul s-a simțit obligat printr-un simț de responsabilitatea de a oferi interpretări și explicații a lucrării Domnului în lume (Miller, II:743-35).

 

Johnson evidențiază "detaliile" lucrării Memorable Providences, Relating to Witchcrafts and Possessions a lui Cotton Mather (1689), ce a ajutat generarea unei fascinații neechilibrate asupra vrăjitoriei. Acest lucru avea să dovedească focul ca fiind eficient în Satul Salem, iar până "în luna Septembrie, douăzeci de oameni și doi câini au fost executați ca vrăjitoare" și multe sute se aflau în închisoare sau erau acuzați (Miller, II:735). Însă pentru ca comunitatea Puritană să fie văzută doar ca o simplă gloată de fanatici isterici, înseamnă să uităm de figurile importante din cadrul comunității care se s-au opus acestor practici. Ce-i drept că nu au vorbit prea deschis despre opiniile lor, deoarece asta i-ar fi expus la diferite pericole care-i înconjurau, mărturia unei simple persoane fiind de ajuns pentru a condamna o persoană. Despre această nedreptate asupra omului au scris Thomas Brattle, Mather și alții ca ei. Lucrarea A Full and Candid Account of the Delusion called Witchcraft a lui Brattle a argumentat că dovada nu era o dovadă adevărată, deoarece formele acuzatului erau considerate drept vină, iar acuzatorii, făceau munca diavolului. Argumentul său părea rezonabil pentru mulți, însă el se temea de urmările pe care le puteau avea acțiunile oamenilor pentru viitor. Mather a scris în 1693, în lucrarea Cases of Conscience concerning Evil Spirits, că "mai bine scăpau zece vrăjitoare suspectate, decât să fie condamnată o persoană nevinovată" (Miller, II:736).

 

Mai există și jurnalul lui Samuel Sewall, care înregistrează studiul său fascinant asupra evenimentelor ce au avut loc. El complică idea Puritanului la un alt nivel deoarece în timp ce Brattle și Mather au oferit provocări oricărui concept al credinței Puritane, Sewell ne amintește de una dintre variabilele din cadrul individului. Aceasta introduce o axă a timpului prin care măsura minții Puritane trebuie să fie ajustată. În Ziua de Crăciun, anul 1969, se poate citi următoarea introducere: "Ne îngropăm fiica." Trei săptămâni mai târziu apare o copie a lucrării lui Sewall. Aceasta relatează că Samuel Sewall, sensibil la atingerea lui Dumnezeu asupra sa și a familiei sale... Dorește să ia Vina și Umilința evenimentelor din Salem, Cerându-și scuze în numele Oamenilor... (Miller, 513). Aceasta este din nou o interepretare a "atingerii lui Dumnezeu" ce a adus acea vină asupra conștinței sale, sugerând că, cel puțin pentru Puritanii ca Sewall, aceste lucrări ale naturii și evenimente nu erau doar cele ale conștinței sau propriei justificări. Există cel puțin indicația cum că dacă unii Puritani ar fi fost pregătiți să vadă vina din alții, unii dintre acei oameni ar fi judecat normal și cu credință, dând crez înțelegerii lor asupra căilor Domnului, chiar și când ei înșiși erau obiectul judecății. Exemplul lui Sewall sugerează un tip de Puritan al cărui Puritanism nu îl poartă spre extreme aproape inumane, ci deasemenea îl aduce și înapoi, într-un cerc complet, spre umilință.

 

Cuvântul descoperit, antinomianismul, individualismul

 

Ceea ce mai trebuie evidențiat este baza absolută a înțelegerii religioase asupra textului Biblic și ce reprezenta pentru Puritani. Biblia era cuvântul descoperit al lui Dumnezeu, și doar prin acesta putea El să comunice direct cu ființele umane. Cât timp lumea naturală putea fi studiată și interpretată pentru descoperirea unei noi înțelegeri a voinței Sale, El nu este lumea însăși și nu se pune direct pe Sine în ființele umane prin vizite sau revelații sau inspirații divine de orice tip (Miller, I:10). Criza antinomiană ce o includea pe Anne Hutchinson se baza pe această problemă. John Winthrop a însemnat următorul paragraf în jurnalul său:

 

[Octombri 21, 1636] Doamna Hutchinson, un membru al bisericii din Boston, o femeie sigură și cu spirit cutezător, a făcut două greșeli: 1. Cum că reprezentarea Duhului Sfânt se află într-o persoană.  2. Nicio sanctificare nu poate ajuta la dovedirea justificării noastre... (Miller I:129).

 

Ceea ce Puritanii au înfruntat în Hutchinson, sau în era Quaker a "luminii interioare" ce a permis fiecărei persoane acces direct la Dumnezeu, a fost o răspândire a individualismului periculos, unul care amenința fundația ordinii lor sociale. Nu era doar o simplă problemă de a o lăsa pe Hutchinson să-și răspândească ideile – nu aunci când acele idei puteau duce concepția Puritană spre o asemenea extremă încât era tradusă într-un abandoment total al oricărei biserici structurate, care este defapt baza societății Puritane. Miller relatează cum adepții lui Hutchinson a fost prinși într-un fanaticism anti-intelectualist susținut de idea Puritană originală conform căreia "oamenii regenerați erau luminați de adevărul divin," fapt ce indica la rândul său irelevanța școlii și studiului Bibliei. Ambele posibilități erau destructive pentru colonia Massachusetts Bay, amândouă purtând ideile Puritane mai departe decât trebuia (Miller, I:14-15); tendințele individualiste ce au fost pus în cadrul comunității Pelerine, existau deasemenea și la Puritani. În referință față de folosirea lui Tocqueville a termenului din volumul II Democracy in America, Ellwood Johnson spune astfel: "Anti-tradiționalismul și de-retualizarea societății numite Individualism își aveau rădăcinile în cultura Puritană. Acest individualism Puritan a supraviețuit în special în habitatul judecării altora pentru caracterul minții și voinței, decât cel al rangului, sexului sau rasei..." (Johnson, 119). Bineînțeles, după cum spune și Johnson, experiența lui Tocqueville în America era limitată la timp și locație geografică. Însă Hutchinson și adepții săi erau izgoniți, iar în timp de Puritanismul aplica o apropiere mai simplistă a logicii Rameane pentru a înlocui școlaticismul medieval complicat, și atâta timp cât dezvolta un mod mai personal al religiei cu ajutorul credinței individuale și acesul la Scriptură în schimbul unui ritualism structurat și mediatția a bisericii Catolice, nu a luat în serios bineînțeles o societate și stat ce se baza pe ceea ce reprezenta o simplă traducere a diviziunii clasei, care depindea de ierarhia în care cuvțntul lui Dumnezeu nu devenea împrăștiat (astfel alterat) într-un fel de precursor religios al democrației. Puritanii au suferit ei înșiși în multe rânduri din cauza unei societăți ce părea să trădeze partea rea a relației dintre biserică și stat. Regele era liderul bisericii, iar statul decidea cum funcționa biserica, astfel în anul 1629 când Charles I a dizolvat parlamentul, oamenii au simțit că nu mai aveau o reprezentare politică, orice fel de act legislativ. Agenția lor seculară a devenit atunci o măsură a agenției lor religioase; plecare spre Massachusetts a fost o crearea a unei voci politice, pentru a crea un stat ce se va dezvolta conform proprilor lor credinței și care se va structura în armonie cu biserica.

 

Nu era un efort prea mare de a stabili o societate în care cineva putea exprima ceea ce dorea și totodată să dorească să aibă o opinie în treburile comunității. Dacă religia avea să intervină în guvernarea societății, cât de bine putea  o formă să fie egalitariană și democratică? Integritatea comunității ca o entitate religioasă ("orașul deal" al lui Winthrop), care era scopul venirii în America, putea fi cel mult slabă și împrăștiată, și în cel mai rău caz o provocare atât de mare încât nu ar fi existat nicio înțelegere, nicio acțiune sau eficacitate politică. Religia lor ar părea a fi față în față cu un prospect foarte dificil – o prefigurare a ceea ce este acum cunoscut drept "gridlock". În ciuda a ceea ce unii comentatori de mai târziu ar putea spune, Puritanismul și Democrația nu erau idei coproductive, în ciuda a cât de mult ar fi anticipat cineva asta.

 

Cel ce a adus la lumina probleme care au descoperit Puritanismul ca o forță politică dominantă a fost Roger Williams. Critica lui Williams asupra instituțiilor ce erau dezvoltate în Massachusetts arată indirect dificultatea indicată mai sus – una legată de perpetuarea religiei ce deținea baza unui individualism liberal crescut și în același timp nevoi unei meritocrații limitate. William și-a început munca în 1631 când a declarat că biserica din Noua Anglie era, prin eșecul său de a se elibera de biserica Angliei, coruptă. El s-a mutat în Plymouth, unde a rămas timp de un an. Însă și acolo "Williams și-a forțat norocul" (Heimert, 196). Motivul se află parțial în altă critică de-a lui Williams împotriva comunității din Noua Anglie legat de dezvoltarea acesteia, cum că pământurile date coloniștilor erau date nedrept de către coroană, deoarece nu au fost prima dată cumpărate de la Indieni. Pentru eforturile sale, William a fost izgonit. Principalul său răspuns pentru asta a fost una dintre ideile sale amenințătoare, "cum că magistrații civili nu aveau puterea să pedepsească persoanele de aceeași religie ca ei" (Miller, I:215). Acesta nu a fost necesar un argument pentru o tolerare totală, ci mai degrabă o declarație specifică pentru salvarea Creștină, ce spunea că "nicio putere pe Pământ nu avea dreptul să prevină un individ de la căutarea lui Hristos prin propriile căi" (Heimert, 198). Pentru oficiul Puritan, acest lucru era de ajuns, deoarece marca cea mai puternică legătură dintre acesta și guvernarea civilă, astfel implicând o deconectare dintre cele două. După cum a scris și John Cotton, problema legată de "bunurile și pământurile oamenilor, viețile sau libertățile, tributurile, obiceiurile, onorurile lumești sau moștenirile" erau deja parte a juristicției "statului civil" (Hall, 117).

 

Faptul că oamenii ca Hutchinson și Williams au fost izgoniți, sugerează ceea ce a fost descris ca fiind un factor major în evoluția nu doar a teocrației Puritanii, ci și cea a identității naționale în general – frontiera. Atât Crevecoeur cât și Tocqueville au portretizat tipul pionierului, un individ care, fiind departe de influența religiei și manierelor, obiceiurilor sociale, devine dur, până și aproape barbar. Aceeași figură este observată deasemenea ca fiind un precursor necesar al valurilor societății din ce în ce mai civilizate. O altă părere asupra efectului frontierei vine cu democratizarea crescută a Statelor Unite, unde mișcările populiste apar asemeni Revoluției Jacksoniene, sugerând un tip de evoluționism prin care sinele socio-politic America este din ce în ce mai bine realizat. Pentru societatea Puritană, Miller sugerează un efect socio-economic mai bun, unde frontierea dispersează comunitățile, astfel și efectul și controlul clerului, și unde profitul materiale începe să predomine asupra nevoiei "religioase" (Miller, I:17). Și dacă frontiera cere un material mai eficient decât atributele fine ale culturii și distingerii claselor, atunci deasemenea religia influențată de frontieră își pierde gustul pentru distincțiile mai frumoase ale școlarizării teologice, și se mișcă în schimb spre o simplicitate mai mare, spre un eventual evanghelism al Marii Treziri din anii 1740, mai departe spre "fundamentalism" și alte forme de credință decât ceea ce a încetat demult să mai fie Puritan.

 

Informație despre Jeremiadă

 

În această situație trebuie să ne îndepărtăm puțin cu atenție, și să evaluăm din nou o terminologie importantă și sigură. Aceasta fiind spusă, folosind termenul "puritan" de mai sus și folosindu-l pentru un set de caracteristici și preponderanție, trebuie să calific bazele definiției. În special, un argument ca cel ce aparține lui Darrett Rutman devinef olositor, chiar dacă cineva nu îl consideră o apropiere spre istoria ce avantajează doar scrierile specifice ale anumitor autori, în determinarea unei "noțiuni a quintesenței Puritane" – una care se presupune că trebuie să reprezinte toți Puritanii din Noua Anglie, cler și laitate deopotrivă. Conform spuselor sale, această "viziune a Puritanismului din Noua Anglie... se află pe umerii a două presupuneri majore implicite... conform cărora există un asemenea lucru ca Puritanismul... și că idealurile Pruitane sunt se găsesc în Noua Anglie între anii 1630-1650" (Hall, 110). Argumentul său este corelativ cu unul pe care Sacvan Bercovitch îl va evidenția în lucrarea The Amerian Jeremiad, unde el vorbește despre istorici, presupunând acest așa zis declin, care doar urmează pașii lui "Cotton Mather și ai altor Jeremieni din Noua Anglie." Dând declarații asemeni celor lui Mather, istoricii, în loc să vadă asta ca parte a tradiției ceremoniei politice ce ar putea duce până la navigarea Arabellei, au interpretat în schimb în și mai multe detalii istorice, reacționând împotriva unei creșteri consistente de coeerență dintre autoritățiile religioase și seculare. Rutman arată "valoarea pragmatică" asupra jeremiadei luată din acest punct de vedere, susținând că ajută la izolarea modelului Puritanism, și simplifică treaba istoricului.

 

Argumentul lui Rutman se bazează pe recunoaștere că, pentru a avea o imagine mai clară, trebuie studiate nu doar ceremoniile și practicile teologice, ci și o varietate mai largă de date antropologice – înregistrări sociale, politice și economice din interior și între indivizi și comunități. Nu trebuie detaliate specificațiile acestora; un studiu din Sudbury, Massachusetts, arată instabilități incontestabile ce duc la presupunerile unei teocrații Puritane dominante, însă acest lucru nu este prea departe de concluzia lui Miller, cum că ideologia Puritană susține în cadrul său baza proprie a pierderii controlului. Idea aici este cea de la care Rutman a pornit și cu care el conclude, că o persoană trebuie să aibă grijă să nu presupună o esență de identitate ca fiind factorul de descriere înainte de a încerca să descrie ceea ce se descoperă, astfel asemenea presupunere poate duce la un nivel periculos dintre ideologia Puritanismului și istoria din Noua Anglie.

 

 Vechea stabilitate dintre religie și secuime conține idea Puritanismului. Confuzia este apoi tradusă în perspectiva istorică prin termeni care, după cum spune Bercovitch, vin din jeremiadă: "jeremiada din Noua Anglie Puritană evocă trecutul mitic nu doar pentru a crea imitații ci și pentru a cere progres" (Bercovitch, 24). Pentru Bercovitch, care citește acele texte cheie ale Marii Migrații – lucrarea A model of Christian Charity a lui John Winthrip și God’s Promise to His Plantations a lui John Cotton – ca o transmisie importantă în formele Americane distincte ale jeremiadei, acest lucru crează un "efort de a contopi sacrul cu profanul," pentru a historiza transcendent valorile și scopurile în ceea ce el numește "ritualul misiunii" (Bercovitch, 26,29). Definit nu prea mult de distincțiile sociale pre-existente decât de un simț al misiunii continuu și cu un scop bine definit pentru care idea modernă de progres este o intrigă și din care noțiunea de religie civilă se naște, Puritanismul, ca un mod ideologic și nu istoric, sugerează America ca o regiune modernă încă din primele etape ale colonizării.

 

Mai puțin cu istoricii decât cu populizatorii unui mit Puritan, evocarea unei "ere de aur" existente mai puțin ca un trecut decât o promisiune pentru viitor, vine să domine esența "tradiției Puritane". Acest lucru, după cum indică și Bercovitch, este inima explicării Americii, cu toate promisiunile sale ca Lume Nouă, cu ideea sa de Destin Manifestat, cu tipul de idealizare proprie a Scopului Național pe care Henry Nash Smith îl descrie în Virgin Land. Perspectiva modernă și înțelegerile seculare și religioase (sau morale) neclare vor fi explorate în textele viitoare.

horizontal rule

În Apărarea Puritanilor

 

de Martin Brown

 

În studile mele despre decretul Bisericii Angliei, am fost provocat de multe ori de alţii legat citirea persistentă a Teologiei Puritane. De-alungul anilor petrecuţi la colegiu (cinci deja), a existat o dorinţă crescută în mine de a da un răspuns pentru acest capriciu absurd al teologiei. Acest lucru a ajuns de curând într-un punct în care am stat jos şi am scris următoarea apologetică. Se poate ca printre studenţi, fie la Universitate sau Colegiul Teologic, această scurtă lucrare să fie foarte utilizată. Dacă îi încurajează pe unii, atunci îi voi fi îndatorat lui Dumnezeu. Dacă îi va duce la acei vechi preoţi Puritani, dacă reuşeşte cumva să schimbe insulta din titlul "Puritan", atunci îi voi fi veşnic îndatorat lui Dumnezeu pentru bunăvoinţa lui nemărginită.

 

La începutul acestei apologetici, este necesar de a defini cu precizie despre ce este vorba. Nu încerc deloc să câştig convertiţi pentru citirea Teologiei Puritane. Mai degrabă, eu doar dau motive pentru acea citire, ale Puritanilor ce ocupă o mare aprte din interesele mele. Următorul lucru trebuie aşadar citit cu asta în minte. Acesta nu este un eseu polemic. Nu încerc să marchez puncte într-o dezbatere, sau să câştig un argument.

 

În primul rând, voi trata problema dacă Puritanii sunt o risipă de timp şi effort sau nu, pe baza faptului că sunt de necitit din punct de vedere stilistic, lingvistic şi teologic. În al doilea rând, voi lua în considerare sugestia conform căreia Puritanii nu sunt doar de necitit, ci şi periculoşi. Astfel cineva este mereu acuzat ca fiind închis în secolul şaptesprezece, luptând lupte vechi şi inevitabile. În al treilea rând, aş vrea să menţionez unele dintre cele mai mare benificii care sunt, cred, derivate din studiul asupra acestor Sfinţi. Alte lucruri vor apărea fără îndoială în timp ce înaintăm, însă acestea vor forma cele trei puncte importante ale mele.

 

Mai înainte de toate, să ne întrebăm dacă citirea Pruitanilor este o pierdere de timp din cauza antichităţii lor. Eu sunt de părere fără ezitare că atât limba cât şi stilul scriitorilor Pruitani îi fac o sarcină formidabilă de a-i citi. Însă trebuie adăugat că teologii, până şi cei din zilele noastre, sunt predispuşi la acuzarea că limbajul şi stilul lor îi fac de necitit. Încearcă să citeşti Dogmele Bisericeşti ale lui Barth sau lucrarea The Two Horizons a lui Thiselton, în timp ce aştepţi să se curgă apa pentru baie, într-o seară! Adevărul este că eu nu susţin o cititre ocazională a lui Charnock sau Owen, ci mai degrabă un efort mai serios pentru a înţelege ceea ce spun ei. Acesta este studiul, şi asta înseamnă luare problemelor lingvistice şi stilistice în serios şi să fi pregătit de a le stăpâni. Aceasta este o provocare pentru noi toţi, fie dacă citim Baxter sau Barth, Charnock sau Kung.

 

Cu toate acestea, trebuie deasemenea evidenţiat faptul că nu toţi Puritanii au scris în limbajele academice avansate ale lui John Owen. Cred că mulţi critici ai Puritanilor ar fi surprinşi să afle cât de citiţi sunt anii Puritani. Încearcă, de exemplu, lucrarea The True Bounds of Christian Freedom a lui Samuel Bolton. Indiscutabil editorii ai ediţiei curente Banner or Truth au vrut să introducă un sistem al paragrafării ce nu se găseşte în ediţia originală din anul 1645, însă limbajul, deşi nu cel al secolului douăzeci, nu este deloc de neînţeles.

 

Însă credincioşii sunt eliberaţi de legea ca un legământ al vieţii şi morţii. Aşadar ei sunt eliberaţi de blestemele şi ticăloşenile legii. Legea nu ar nimic de a face cu ei ca o atingere eternă a statului şi condiţiei. Dacă erai întradevăr sub lege sub forma unui legământ, condamnarea te-ar fi prins din urmă, nimic altceva decât condamnarea. (p. 30)

 

Acum compară aceasta cu ceva mai consistent de la marele John Owen:

 

În toată mulţimea de oameni răi şi ticăloşi cu care este infectată lumea, nu există nimeni atât de stigmatizaţi pentru răutate ca cei care sunt nerecunoscători pentru beneficii singulare. Dacă oamenii sunt nerecunoscători între ei, dacă ei nu au o dragoste mare pentru ei, care îi mântuieşte de la moarte, şi îi instaurează într-o moştenire bogată, aceast fiind prin multă muncă şi sacrificiu; omenirea, fără vreun regret, îi condamnă la mari mizerii decât cele din care au fost eliberaţi. [Works I, p. 165]

 

Diferenţa este clară! Însă trebuie ştiut că acest lucru este din cauza faptului că cu toate că am citat din celem ai academice şi şcolare lucrări ale lui Owen, citatul din Bolton este dintr-o lucrare mult mai populară. Problema este că există Puritani şi Puritani, şcolari şi pastori, polemici şi religioşi. Ocazional, stilul lingvistic al Puritanilor transmise o citire foarte dificilă. Însă nu accpt acuzaţia că acest lucru face studiul lor o pierdere de timp. Dacă era aşa, atunci am putea scăpa la fel şi de literatura teologică, inclusiv de autorii contemporani. Dacă dorim aur, atunci trebuie să fim pregătiţi să săpăm pentru el. Nu se găseşte stând pe pământ ca noi să-l adunăm fără efort. Antichitatea ocazională din literatura Puritană nu ne îndeamnă să o respingem, ci mai degrabă să avem grijă când o citim. Bineînţeles, acest lucru este contrar spiritului veacului în care se caută mai mult ceea ce este instant şi automat. Însă Creştinii (şi în special cei angajaţi în studiul teologic) trebuie să fie pregătiţi să folosească acea raţiune şi intelect pe care Dumnezeu i le-a dăruit.

 

Însă nu pot lăsa acest punct fără a acorda puţină atenţie conţinutului teologic al literaturii Puritane. Unii au spus că Puritanii au predat o teologie după bunul plac, fapt ce este acum irelevant. Am mers mai departe, se spune, având nevoie de teologia zilelor noastre. Acum există un element al adevărului în această observaţie care este demn de luat în seamă. Însă temele măreţe ce i-au preocupat pe scriitorii Puritani sunt temele ce vor să fie predicate şi predate astăzi. Accentul experimental ce i-a marcat pe Puritani este foarte relevant pentru un an în care oamenii caută din toate puterile experienţa spirituală. Mă îndoiesc că sectele Mistice sau Estice, atât de comune astăzi, s-ar fi bucurat măcar de jumătate din succesul pe care îl au în rândurile tinerilor, dacă Biserica Creştină predică că Calvinismul viu şi experiemental găsit în Evanghelismul de astăzi al Puritanilor este atât de des pur mental. Ducem lipsa unei spiritualizări adânci şi solide. Puritanii, nu cunoşteau asemenea lipsuri. Când a fost ultima dată când un Creştin a primit o scrisoare de la pastorul său, de genul căreia Samuel Rutherford obişnuia să scrie? Ascultaţi următorul fragment pentru spiritualitate:

 

Stăpâna, Bunăvoinţa, mila şi pacea fie cu tine. Mă bucur că i-ai oferit lui Hristos dragostea ta; dă-i tot mai multă dragoste în fiecare zi. O, dacă aş avea un rău de dragoste, o mare de dragoste ce nu seacă niciodată, să i-o dau doar Lui! Însă ce păcat, Hristos a avut frumuseţe pentru mine, însă eu nu am avut dragoste pentru el! Ce dureros este să-l văd pe Hristos în frumuseţea Sa, iar apoi să vreau o inimă ca să-L iubesc! Însă văd, trebuie să nu fim răsplătiţi deloc până nu ne-o dă Hristos. Ce bine ar fi dacă El ar goli aceste valori şi al da case acelor suflete sărace, ale acestor ticăloşi pe care îi urmăm! Într-adevăr, nu văd nicio obiecţie în rai sau pământ prin care să creez atât de multă dragoste pe care o am, pentru Hristos... (Scrisoarea 153, în ediţia Thomas Smith publicată în Edinburgh, 1881).

 

Sau din nou, când a fost ultima dată când ai citit o carte evanghelistică de calibrul lucrării The Christians's Great Interest a lui Guthrie? Este adevărat că aceste lucrări sunt din secolul şaptesprezece, însă mesajul lor nu poate fi mai relevant! Este o nedreptate mare în zilele noastre, ce spune că Puritanii predau nu mai mult decât Calvinism rece şi fără viaţă. Adevărul este exact opus. Spiritualitatea şi căldura lor îi pun la respect me mulţi dintre autorii din zilele noastre.

 

Este o muncă grea, însă nu se poate spune despre Puritani că sunt o risipă de timp. Mesajul lor, în mare parte, este relevant; orice poate să se bucure de el. Totuşi, trebuie să fie pregătit să muncească din greu pentru acesta.

 

Ne întoarcem a doua oară pentru a da piept cu acuzaţia că Puritanii nu sunt doar inutili, ci şi periculoşi. Sunt de acord! Bineînţeles că sunt periculoşi. Însă asta nu înseamnă că nu trebuie să nu-i citim. La urma urmelor, teologii moderni sunt deasemenea periculoşi, şi probabil este corect să spunem că ei duc lipsa de baze religioase stricte, fapt ce-i face şi mai răi ca Puritanii. Pericolul ar trebui să rezulte în grijă nu abuz, mai degrabă decât o respingere a ceea ce este periculos. Medicamentele sunt periculoase, de aceea le folosim doar sub atenţie medicală. Însă care sunt pericolele, şi cum pot fi depăşite? Încep să-i iau acum în considerare pe cele ce sunt principale.

 

Poate că la sâfşitul tuturor pericolelor se află acea eroare fundamentală îndreptată spre Puritani cu o lipsă de criticism adecvat. Deoarece Puritanii sunt deseori recomandaţi pentru credinţa lor, cititorul putând începe să-i citească ignorând faptul că citeşte lucrările oamenilor. Puritanii, ca şi noi, sunt predispuşi greşelilor. Aşadar este important să apelăm la Puritani cu mintea ascuţită şi pregătită să testăm ce citim în Scriptură. Dacă facem asta, vom evita să cădem victimă unui pericol serios. Trebuie să avem grijă deasemenea că punem ceea ce citim într-un context istoric adecvat. Dacă eşuăm să facem asta, s-ar putea să nu înţelegem ce am citit, deoarece fără atenţie la contextul istoric, ne vom distanţa de ceea ce autorul vrea să spună. Acest lucru este foarte important atunci când citim lucrările ce au fost scrise pe vremea dezbaterilor teologice, deşi nu este atât de crucial atunci când citim material non-controversant.

 

O pericol este şi simpla ducere a vechilor lupte iar şi iar. Ca un membru al Societăţii Reformatoare Protestante, la fel şi un cititor al Puritanilor, sunt de părere că această acuzaţie este repetată deseori. Însă problema este că multe dintre controversele cu care se confruntă Biserica astăzi sunt doar urmările celor vechi. Una dintre cele mai vechi controverse înaintea noastră în carte este cea Arminiano-Calvinistă. Şi totuşi a rămas cu noi, deoarece predica evanghelistă din ziua noastră este deseori doar un decisionism vag bazat pe vechile obiceiuri ale Arminianismului. Din nou, unii ar zice că a simţi şi a vorbi cu tărie împotriva Bisericii Romei, nu se cuvine; trăim într-un veac al efortului Ecumenic, şi cu siguranţă este responsibiltatea tuturor Creştinilor de a lăsa deoparte controversele trecutului şi să se unească din nou ca un singur trup. Însă asta nu va funcţiona. Deoarece adevărul simplu este că Biserica Romei încă menţine acele doctrine care duc la dezbaterea istorică. Ei încă predau o înţelegere sacrificată a aşa numitei Mese, venerarea Maicii şi sfinţilor, şi sistemul sacramental. Nu, luptele din trecut sunt cu noi astăzi!

 

Adevăratul pericol totuşi este că vom cădea pentru a face saltul potrivit de la Puritan în ziua prezentă. Multă apă a curs sub pod încă din secolul şaptesprezece. Însă trebuie deasemenea spus că Puritanii nu au purtat lupte mereu. Aşadar scopul de a-i citi pe puritani, nu este de a găsi muniţie cu care să-i distrugi pe Romano Catolici, ci mai degrabă să edificăm adevărurile lui Dumnezeu şi bogăţiile lui Hristos.

 

Nu există un pericol mai mare decât citirea Puritanilor pe care ar trebui să-i recunoaştem cu toţii. Este pericolul de a deveni îngust şi datat în viziunea teologică. Acesta este un pericol real ce trebuie înfruntat cu orice preţ. Ar fi complet greşit de a citi Puritanii şi nimic despre Puritani. Avem nevoie de o dietă echilibrată de literatură teologică contemporană şi clasică.

 

Însă trebuie deasemenea să fie evidenţiat că există cel puţin un pericol la fel de mare pentru unii pentru că citesc doar teologie modernă. Prezentul şi trecutul trebuie să fie împreună, deoarece se completează reciproc.

 

Care sunt atunci beneficiile citirii scrierilor Puritane? Poate "beneficiile" nu este cuvântul potrivit. Poate că este mai bine să întreb: Ce contribuţii pozitive aduc Puritanii, Creştinului contemporan şi lumii teologice?

 

Înainte de toate este modul în care Puritanii au vrut să clădească Cuvântul lui Dumnezeu. Ei au vrut să menţină o bază biblică strictă despre tot ce au spus. Întreaga lor atitudine pentru Scriptura Sfântă era respectuoasă. Ei au vrut să i se supună. Pentru ei, ceea ce Sfânta Scriptură spunea, Dumnezeu spunea. Este probabil cea mai tristă însuşire a teologiei contemporane, faptul că teologii de astăzi deseori nu apreciază Sfânta Scriptură. Este adevărat că acest lucru este o generalizare. Însă acest fel de apropiere pare că devine tot mai mult o parte din aşa numitul Evanghelism Conservativ. Deoarece în acea tabără găsim deasemenea o atmosferă crescută a criticismului în reproşarea Bibliei. Îmi amintesc modul în care misionarul Evanghelist a declarat de curând în public că ea era de părere că Biblia este pe locul doi ca importanţă pentru ea, în comparaţie cu revelaţia lui Hristos pentru ea prin Duhul Sfânt. Problema este că Evanghelismul modern a îmbibad o mare parte din liberalism, iar un accent reînoit despre supremaţia Duhului Sfânt nu ar fi nepotrivit astăzi. Acest lucru ni-l pot oferi Puritanii.

 

O altă contribuţie mare a Puritanilor reiese din atenţia intensă pastorală a scrierilor lor. Scopul lor este de a edifica turma Domnului. Astăzi, am creat un spaţiu prea mare între teologia pastorală şi oficiul pastoral. Cele două au nevoie una de cealaltă pentru a fi importante, iar acesta este un fapt pe care Puritanii par că l-au înţeles bine. Ei nu erau preocupaţi de cunoştinţele intelectuale. Ei au urmărit înţelepciunea, acea cunoaştere din inimă a adevărurilor ce tind spre sfinţenie şi înţelegere profundă cu Hristos. Teologia de astăzi prin contrast este pur intelectuală. Ca şi evanghelici bazaţi pe Biblie, noi deseori nu reuşim să aplicăm Cuvântul lui Dumnezeu, iar ceremoniilor şi cărţile noastre pot tinde să nu fie prea academice şi utile pentru utilizarea practică a oamenilor lui Dumnezeu.

 

Am descoperit că una dintre cele mai utile experienţe a vieţii mele de Creştin a fost citirea unui scriitor Puritan care avea o idee reală asupra nevoilor sufletului Creştin, şi care deasemenea avea o înţelegere clară despre natura şi lucrările inimii umane. Mai mult, el a aplicat Cuvântul lui Dumnezeu pentru acea nevoie, aducându-mă faţă în faţă cu Hristos şi cu mine însumi. Acest lucru este cu siguranţă la ce se referă învăţătura oficiului. Nu este doar simpla trecere a faptelor Biblice, sau a doctrinei Creştine. Este aducerea oamenilor la o întâlnire vie cu Dumnezeu prin Hristos. Îi duce în viaţa lor Creştină prin alertarea lor asupra pericolelor spirituale cu care se confruntă. Le dă acele arme spirituale cu care ei pot lupta sub stindardul lui Hristos împotriva lumii, trupului şi diavolului, cuvintele lui John Calvin către Ducele din Somerset, protectorul lui Edward VI, au fost îndeplinite prin Puritani şi trebuie să fie auzit din nou astăzi:

 

Lăsaţi-i pe oameni să fie atât de învăţaţi încât să fie atinşi, astfel ei pot simţi că ceea ce Apostolul spune este adevărat, că Cuvântul lui Dumnezeu este o sabie cu două tăişuri, ce împunge până şi prin gânduri şi afecţiuni, până în oase... Trebuie să avem multă grijă, astfel încât să ai trompete bune, care să sune în fiecare colţ al inimii.

 

Am descoperit deasemenea că Puritanii ştiau adevărul de la acelaşi mare reformator, cum că pastorii rtebuie să edifice trupul lui Hristos, să devasteze domnia Satanei, să întreţină oile, să omoare lupii, să instruiască rebelii (John Calvin, ceremonia 61 asupra Deuteronimiei). Am atins mai devreme spiritualitatea Puritanilor, care este atât de relevantă pentru ziua de astăzi. Aceasta, împreună cu încrederea pastorală a teologiei Puritane, este ceea ce ar trebui să ne conducă deasupra tuturor, la acei scriitori antici. Ei ne dau o teologie care este în întregime biblică, şi care ne conduce la o experienţă spirituală a Evangheliei şi bunăvoinţei Domnului. Este binînţeles corolar cu asta, că antrenamentul unora pentre oficiu, este dat de Puritani printr-o schemă a predicii şi pastoratului.

 

Ei sunt o amintire a ceea ce se poate întâmpla când un slujitor Creştin îşi lasă mintea sub Cuvântul lui Dumnezeu, iar inima în mâinile Duhului Sfânt.

 

Atunci eu nu simt nicio înclinare de a opri citirea Teologiei Puritane. Întradevăr, sunt încurajat să continui cu asta. S-ar putea să nu fie dorinţa tuturor Creştinilor de a se obosi pentru aceste comori pline de mine teologice. Însă nu trebuie să permite opinile altora de a-i împiedica pe aceia dintre noi care suntem cititori ai Puritanilor, să nu mai fim astfel. Să ne rugăm mai degrabă ca Dumnezeu să ne ajute să urmăm exemplul lor prin sfinţenie, sinceritate şi credinţă. Şi pentru cei implicaţi în slujirea Creştină, fie ca Dumnezeu să ofere un angajament din inimă pentru Cuvântul şi Spiritul său ce-i caracterizează pe aceşti autori antici. Când o face, atunci această naţiune va cunoaşte din nou o mare trezire, şi se va bucura de o mare renaştere.

 

[Acest articol este retipărit din Banner of Truth Magazine, nr 213, Iunie 1981, cu permisiune.]

horizontal rule

Pelerin și Puritan: O distincție delicată

de Richard Howland Maxwell

Pilgrim Society Note, Seria Doi, Martie 2003

 

La sfârșitul termenului său de președinte al Statelor Unite, Ronald Reagan a făcut o declarație în care vroia să-i cheme pe Americani înapoi la valorile – în opinia sa – acelui Pelerin, John Winthrop. Succesorul lui Reagan, George Bush – care, conform unora, trebuie să fi știut mai bine deoarece el este un descendent al pasagerului John Howland – a făcut greșeala istorică în proclamația sa din 1992 de Ziua Recunoștinței, când a spus: "În această Zi a Recunoștinței... să reînoim legământul solemnt pe care John Winthrop și Pelerinii săi l-au făcut cu mai bine de 100 de ani în urmă." Bush nu doar i-a încurcat pe Pelerini cu Puritani; ci a încurcat deasemenea și data cu mai mult de două secole! Mai recent, revista Daughters of the American Revoluion din Noiembrie 1994, a sugerat să-i includem în Ziua Recunoștinței din acel an "pe Puritanii din Plymouth, Massachusetts, din partea cărora provin majoritatea tradiților noastre." Același articol a descris mai târziu prima Zi a Recunoștinței ca fiind "ospățul din 1621 sărbătorit de Puritani pentru că au supraviețuit prima iarnă lungă din Noua Lume."

 

Aceste ilustrări ale ignoranței multor Americani legate de unele părți ale propriei istorii au produs printre unii dintre noi, descendenți ai lui Maylower, o reacție emoțională. Devenim foarte sensibili dacă cineva se referă la locuitorii din Plymouth ca fiind "Puritani," și devenim nervoși la gândul că Winthrop poate fi numit Pelerin. Scopul prezentării mele de astăzi este de a examina cu cât mai puțin prejudiciu posibil istoria, asemănările și diferențele dintre cele două grupuri numite Pelerini și Puritani.

 

Să începem cu unele definiții de bază. The American Heritage Dictionary definește un Puritan ca "un membru al unui grup de Protestanți Englezi care în secolele 16 și 17 au acceptat o disciplină religioasă strictă împreună cu simplificarea ceremoniilor și crezurilor Bisericii Angliei." Puritanii, pe scurt, erau oameni care doreau să reformeze sau purifice biserica. Un pelerin (scris cu "p" mic), este definit în același dicționar ca "un om religios care călătorește la un monument sau un loc sacru, sau cineva care începe o misiune pentru sacru." Un pelerin este persoana care face o călătorie cu scop religios. În America, am adăugat referințe specifice acestor două termene. Aplicăm numele de Pelerin (cu "P" mare) grupării mici de Englezi care au venit în 1620 pe o corabie numită Mazflower și s-au stabilit în Plymouth. Folosim numele Puritan pentru a ne referi la un grup mult mai mare de imigranți Englezi, conduși de John Winthrop, care au venit aici cu 10 ani mai târziu și au format Massachusetts Bay Colony. Amândouă grupurile erau motivate de convingeri religioase. Ambele grupuri doreau să purifice biserica lor prin aplicarea principiilor Reformei Protestante.

 

Cu alte cuvinte, Pelerinii care s-au stabilit la Plymouth erau puritanii ce vroiau să reformeze biserica, iar Puritanii care s-au stabilit în Massachusetts Bay erau pelerinii care s-au mutat într-o lume nouă din cauza convingerilor lor religioase. Acum știi de ce numesc acest lucru "distingere delicată!"

 

Ceea ce au aceste două grupuri în comun este Puritanismul, astfel pare adecvat să luăm în considerare câteva minute acea mișcare: probleme luate în considerare, credințele sale, și o parte din istorie. Într-o biografie a lui William Bradford intitulată Bradford of Plymouth, Bradford Smith a oferit o descriere concisă despre mișcarea numită Puritanism. El a scris:

 

Puritanismul în Anglia era o mișcare în stabilirea bisericii pentru burificarea acelei biserici – pentru preoți sfinți și apți pentru predică, pentru simplificarea ritualului, pentru întoarcerea la virtuțiile Creștinismului primitiv. Nu exista nimic revoluționar despre trupul principal al doctrinei sale. Principiul său inovator era conform ideii că Biblia era autoritatea finală. Așadar fiecare om, fiecare individ, avea acces direct la cuvântul lui Dumnezeu. Era scopul Puritan de a reconstrui și purifica nu doar biserica, ci și individul și toate instituțile după care trăiau oamenii.

 

Reforma Protestantă ce a avut loc în secolul șaisprezece în Germania, Elveția și altundeva pe continentul European, nu a atins Anglia decât un secol mai târziu. Prin Actul Supremației din 1534, Regele Henry VIII a preluat controlul asupra Bisericii din țara sa, însă puține lucruri s-au schimbat.Biserica Angliei era biserica oficială și singura din Anglia. Toată lumea îi aparținea ei, fie că vroiau sau nu. Fiecare rezident al unei comunități era automat un membru al parohiei din acea comunitate. Slujbele de venerare erau citite din Cartea de Rugăciuni. Exista puțină învățătură sau predică, dacă nu deloc, ce se afla la o venerare; așadar, exista puțină nevoie de un cler pregătit sau de un clar care să facă vreun efort pentru pregătirea slujbei.

 

Deoarece este o extensie a guvernului, biserica Engleză era un subiect de abuz și favoritism pentru guvern la fel ca oricare altă agenție guvernamentală. Un rezultat a fost oficiul preotului parohiei care a devenit sinecură din cauza favorului ierarhiei; mulți membrii ai clerului au fost numiți la parohii însă nu au fost niciodată acolo! Membrii bisericii nu aveau nimic de spus despre toate acestea; ei trebuiau să accepte în liniște orice le făcea biserica. În lucrarea biografică  despre John Robinson, The Pilgrim Way, Robert Merrill Bartlett a sumarizat problemele ce au dus la ridicarea Puritanismului în Anglia ca o ierarhie tiranică și letargie a laicității.

 

Impulsul inițial pentru mișcarea Puritană a venit din partea luminată a Angliei, iar mișcarea a ieșit în evidență încă de la început pentru substanța sa intelectuală. Dr. Bartlett a scris despre Puritani astfel:

 

Ei făceau parte dintr-o neliniște intelectuală și culturală a perioadei Elizabethane. Ei erau aproape de Lincoln, Boston, Yirj lu se găseasu într-un arc de influență ce emana din Cambridge. Ei erau gânditori, iar contribuția lor nu era doar religioasă și intelectuală, ci și literară deasemenea. Acești Puritani formau un puternic brain trust. Mișcarea lor era cea mai importantă din punct de vedere intelectual, din istorie; ei au reușit în reforma lor prin forța exprimării lor logice în Engleza Elizabethană dinamică.

 

La fel ca în orice altă mișcare socială majoră, Puritanii se diferențiau unii de alții despre modul de schimbare ce era necesar și legat de ce era necesar pentru a schimba anumite lucruri. Ei erau toți radicali, bineînțeles; aceasta este natura oricărei mișcări ce caută schimbare. Însă unii erau mai radicali ca alții.

 

Cei mai puțini radicali dintre Puritani se dedicau purificării bisericii lor în interior, cu cât mai puține revolte posibil. Ei erau mulțumiți cu idea unui stat biserică și erau conștienți că a provoca acea biserică ar însemna un act de trădare. Ei au căutat așadar să aducă în structura Bisericii Angliei, schimbările pe care le doreau cel mai mult: Biblia, nu ierarhia bisericii, ca fiind autoritatea supremă; apartenența din alegere și așadar limitarea celor ce au avut măcar în parte o motivare religioasă; un cler activ ce îndeplinea unele învățături la fel și funcțiile liturgice.

 

Apoi a existat un grup care a dorit să rețină identitatea Bisericii Anglicane, însă să reformeze organizarea sa pentru a dat fiecărei congregații locale controlul asupra proprilor afaceri. Acești oameni erau minoritatea Bisericii în Anglia și erau cunoscuți drept congregaționaliști.

 

O lini majoră ce despărțea intervine între cele două grupări pe care le-am descris și următoarea: Separatiștii. Mai simplu spus, aceștia erau oamenii care au dat la o parte orice posibilitate de reformă reală a Bisericii Anglicane și au căutat să se separe de ea și să-și întemeieze proprile biserici. Din nou, existau puncte de vedere diferite printre Separatiști. Ei sunt deseori adunați sub numele de Browniști deoarece primul purtător de cuvânt Separatist a fost preotul Robert Browne. Însă Browne era foarte radical, și nu toți Separatiștii erau de acord cu el fie teologic sau asupra politicii bisericii. Majoritatea Separatiștilor care au rămas în Anglia au favorizat o formă structurată a organizării bisericii numită presbiterianism, care era deja puternic în Scoția. Acei Separatiști care au venit în Noua Anglie au favorizat congregaționalismul și au respins extremismul lui Browne. Acest lucru ne aduce pe aceste meleaguri. Pelerinii din Plymouth erau Separatiști; Puritanii din Massachusetts Bay nu. Defapt, una dintre cele mai mari îngrijorări pentru Guvernatorul Winthrop a fost frica că, în Noua Anglie, adepții săi ar fi atrași spre Separatiștii ce erau deja aici din cauza prezenței Coloniei Plymouth. Iar acest lucru s-a și întâmplat.

 

Massachusetts Bay și Plymouth s-au considerat drept colonii Engleze pure, sub legeea Engleză și loiale monarhului Angliei. Însă cu Anglia la un ocean distanță, coloniștii din Noua Anglie – atât cei din Massachusetts cât și cei din Plymouth – au trebuit să ia decizii și să formeze sisteme în care societatea și instituțiile lor puteau opera. Chiar dacă Biserica Angliei a continuat să fie biserica oficială din Massachusetts Bay Colony, nu au existat episcopi sau alți ierarhi prezenți care să susțină birocrația sa. Actul mutării din vechea în Noua Anglie a creat un fel de de facto pentru separatism, iar cu timpul, forma Congregațională a bisericii a fost acceptată în colonie.

 

Aacel sistem a fost dezvoltat foarte mult de grupare din Plymouth în timpul exilului lor în Olanda și sub conducerea pastorului lor, John Robinson. Despre ideile lui Robinson asupra acestui subiect, Bartlett a scris:

 

Robinson a evidențiat o distingere între credința și ordinea Bisericii Angliei. El îi putea accepta credință, însă nu și ordinea... Robinson credea că politica bisericii era o parte esențială a doctrinei bisericii. Ordinea biseriic era foarte importantă. Principiile ei au fost instituite de către Isus și adepții săi, și nu exista niciun loc în acest sistem pentru o ierarhie ecleziastică. Sistemul parohial Englez, care includea oamenii fără caracter, era deasemenea străin față de o comuniune a sfinților. Biserica ar trebui să fie compusă din cei ce s-au separat de lume, cei ce erau Creștini dedicați. Ei erau "adunați" în companii organizate pentru comuniune și serviciu. Ei erau legați printr-o legătură cu Dumnezeu și drept consecință, puterea pe care Isus a dat-o bisericii le revenea lor. Congregația avea puterea de a alege preoții, de a-și alege slujitorii și de a primi și respinge membrii.

 

Acele aspecte ale căii Congregaționale au fost acceptate în timp de ambele colonii și au suferit mai multe dezvoltări în timp ce Noua Anglie se maturiza. În ciuda diferențelor lor în legătură cu separarea de Biserica Anglicană, Puritanismul era o legătură împărtășită ce a făcut mai mult decât să aducă împreună cele două colonii din Noua Anglie, decât să le îndepărteze. Ele au avut, totuși, diferențe. Unele erau subtile; majoritatea erau semnificative. O diferență evidentă între cele două grupuri era mărimea lor. Atunci când Mayflower a ajuns în Plymouth, în decembrie 1620, a adus 102 pasageri, jumătate din care aveau să moară în cumplita iarnă ce a urmat. Zece ani mai târziu, nu mai puțin de 17 nave, conduse de Arbella, au ajuns în portul din Salem, aducând cu ele o mie de coloniști pentru Massachusetts Bay. După încă un deceniu, populația din Plymouth Colony era de abia 2,500, pe când cea din Massachusetts Bay s-a ridicat la 20,000.

 

O altă diferență mai puțin subtilă între cele două grupări este statutul economic și social al oamenilor lor. Pelerinii din Plymouth erau, în mare parte, oameni muncitori. Existau unii dintre ei cu destul succes încât să poarte numele de "Maestru." Nu exista nici măcar un preot pentru grup. Coloniștii din Massachusetts Bay, prin contrast, erau mai bine educați, aveau succes econimic și social mai mare, și au adus cu ei membrii educați ai clerului pentru a conduce biserica și comunitatea. William Bradford, guvernatorul a cărui conducerea a dat formă coloniei Plymouth, a fost un muncitor fustian; echivalentul său din Massachusetts Bay, John Winthrop, era un avocat antrenat care a lucrat în guvernul Englez.

 

Aceste diferențe în mărime și clase sociale a membrilor celor două colonii ar putea fi motiv pentru care mulți au confundat cele două grupări și au subestimat importanța celei mai mici dintre ele. Întradevăr, istoricul Englez Arthur Percival Newton a scris:

 

Migrația Massachusetts a fost un eveniment fără precedent în lumea modernă; Virginia, Newfoundland și Guiana au atras doar aventurieri și nevoiași; pelerinii Mayflower, deși anii de mai târziu i-au glorificat, erau prea puțini în număr, prea umili, și prea îndepărtați de la curenții principali ai vieții Engleze pentru a avea vreo importanță; însă acum treji, oameni în putere, al căror spirit pentru aventură era total străin, contemplau să se transfere împreună cu familile lor și toate bunurile în case noi peste mări, acolo fondând nu o colonie, ci o comunitate.

 

Diferențele mai subtile dintre cele două grupuri de coloniști erau în mare parte produsul anilor pe care Pelerinii i-au petrecut în Olanda. Acolo, ei au fost influențați de căile Olandeze în acțiunile și generozitatea spiritului pastorului John Robinson. Sub aceste influențe, înțelegerile voluntare și rare prin care ei s-au înțeles, i-au legat împreună în biserică și comunitate. Această idee dezvoltată de a separa Pelerinii din Plymouth de Puritanii din Massachusetts Bay tinde în trei părți.

 

Prima este guvernarea coloniei. Membrii ambelor colonii aveau o voce pentru a-și selecta liderii, însă odată ce alegera a fost făcută, exista o diferență subtilă însă importantă în atitudinea la adresa acelor lideri. Coloniștii din Plymouth o vedeau ca pe un legământ. Cei ce erau aleși erau legați prin termeni ai legământului la fel ca restul membrilor; ei erau astfel egali. Psihologic, așadar, guvernarea din Plymouth a devenit democrație; aleșii săi își derivau puterile prin consimțământul oamenilor în termenii legământului lor. În Massachusetts Bay, a fost aleasă o filozofie mai Englezească. Guvernatorul și asistenții erau aleși de oameni. Odată aleși, totuși, ei credeau că conduc prin autoritate divină. Edmund Morgan, în cartea sa The Puritan Dilemma; The Story of John Winthrop, a spus astfel: "Conducătorii, oricum ar fi fost aleși, primeau autoritatea de la Dumnezeu, nu de la oameni, și răspundeau înaintea lui Dumnezeu, nu a oamenilor."

 

Deși nu este un sens bun al cuvântului, Massachusetts Bay era descrisă ca fiind o teocrație, și acest lucru din două motive. Colonia a fost fondată din motive religioase, astfel ca oficialii ce guvernau să fie sub autoritate divină însemna că ei răspundeau înaintea lui Dumnezeu. În menținerea acelui punct de vedere, clerul – cei mai educați oameni ai comunității – erau deseori consulați și jucau un rol semnificativ, însă neoficial, în decizile de guvernare.

 

Relația dintre biserică și stat este a doua parte în care coloniile se diferențiau semnificativ, chiar dacă subtil. Morgan descrie situația din Massachusetts Bay astfel:

 

Relația dintre biserică și stat era unul dintre lucrurile pe care Puritanii știau că trebuia să fie corect. Ei erau sigură că Dumnezeu a prescris termenii săi, iar ei s-au gândit la ei înainte de a pleca din Anglia, când biserica și statul erau cufundate la fiecare nivel al parohiei pentru coroană. În Massachusetts, Puritanii au tras o linie definitorie între cele două. Statul era încă responsabil cu susținerea și protejarea bisericii: ca un gardian al poruncii divinie, statul trebuie să pedepsească erezia ca orice alt păcat. Și a făcut astfel, făcând daune civile și politice, la fel și alte penalități. Însă în persecutarea ereziei nu a operat ca un agent al bisericii. A format proprile judecăți cu ajutorul unui juriu sau a Curții Generale, unde reprezentanții oamenilor stăteau și se judecau cu magistrații lor. Biserica nu avea autoritate în guvern, iar guvernul era atent în mod special să nu permită acțiunile vreunei biserici să afecteze drepturile politice. În Anglia excomunicarea avea dezabilități civile grave, iar în Massachusetts niciuna. Dreptul de a vota și de a menține oficiul nu a fost revocat prin pierderea dreptului în biserică.

 

Deși clerul nu avea nicio autoritate politică, ei se bucurau totuși de o putere indirectă de influență. Ei erau foarte respectați de congregațiile lor, iar când metode nepopulare trebuiau să fie adoptate, magistrații se bazau pe susținerea lor în convingerea oamenilor de necesitatea acestora. Când o decizie dificilă trebuia făcută, magistrații îi consultau frecvent pe preoți, care erau oameni învățați și înțelepți în legile Domnului. Astfel, deși nu aveau dreptul de a exercita autoritatea, o ușă lăturalnică era lăsată deschisă, prin care ei putea influența politica statului.

 

La Plymouth, biserica și statul erau separate. La fel ca toți Puritanii, ambele grupuri susțineau că Biblia – ca opus liderilor bisericii – este autoritatea finală. În Plymouth, ei au inclus idea că ceea ce Scriptura nu specifică, rămâne o problemă civilă. Cel mai cunoscut rezultat despre această gândire era credință din Plymouth cum că căsătoria era un ritual civil, nu religios. Guvernatorul Bradford însuși a explicat că mariajul este "un lucru civil, asupra căruia multe întrebări despre moștenire apar, împreună cu alte lucruri... și nicăieri în evanghelie nu apare ca fiind datoria preoților." Biograful lui Bradford a sumarizat atitudinea Pelerinilor astfel:

 

Oricând bătrânii au plănuit la Leyden, era clar că Bradford și generația mai tânără vroiau să creeze, sub Dumnezeu și ghidarea sa, o comunitate Creștină în care Scriptura să fie ghid, însă cu funcții civile și religioase separate.

 

A treia parte în care apar diferențe semnificative între Pelerinii din Plymouth și Puritanii din Massachusetts Bay este atitudinea. Membrii din Colonia Bay aveau o aroganță pe care au adus-o din Anglia. Folosind un vocabular frumos, Edmund Morgan a descris acest lucru drept "aceas presupunere de superioritate pe care Anglia o răspândea în lume." El exprimă idea cum că chiar dacă ei au fost aleși de oameni, liderii din Massachusetts conduceau prin drept divin. Și se pare în așa fel încât acești coloniști erau legați de alții, în special membrii ai coloniile Englezi, la fel ca și Nativii Americani.

 

Diferența în atitudine este ilustrată printr-un incident descris de Robert Brtlett:

 

În 1635, membrii bisericii pastorului John Warham din Dorchester au decis să se mute în Connecticut River. Ei au vizitat piața Plymouth din Windsor ce se ocupa de Jonathan Brewster. El și-a oferit ospitalitatea și i-a ajutat să asigure canoanele și ghidurile pentru a explora zona. El a fost șocat când ei au anunțat că vor prelua pământurile din Plymouth și vor construi acolo. Brewster a menționat că Pelerinii au cumpărat pământul de la Indieni pentru a-și stabili o linie de negoț cu blană, și că mii de acrii erau valabili pentru colonia lor din Dorchester. Însă noi veniții au rămas cu scopul lor, asigurându-se că Providence dorea asta. În timpul acestor confruntări, două grupuri de oameni din Dorchester au pornit din Boston spre Connecticut. Bărcile lor au fost distruse în insula lui Brown din Plimoth Bay. Oamenii din Plymoth au fugit la locul faptului și au adunat victimele și lucrurile lor. O a treia barcă ce transporta marfă către Windsor a fost împinsă la malul din Sandwich. Din nou oamenii din Plimoth au salvat bunurile și le-au trimis propietarilor. Imediat, după ce au reflectat, au decis să le lase Pelerinilor pământurile și să se aventureze în sălbăticie.

 

Există diferențe între cele două grupuri de imigranți Englezi care s-au stabilit în zona despre care vorbim acum. Fără doar și poate, exilul, călătoria terifiantă pe Mayflower, și suferințele din prima iarnă în Plymouth au contribuit mult la atitudinea blândă a Pelerinilor. La fel și-au pus amprenta și anii petrecuți în societatea tolerantă a Olandei și influența unuia dintre oamenii lor spirituali, John Robinson.

 

Însă Pelerinii și Puritanii noștri au avut deasemenea și asemănări. Ei împărtășeau istoria și experiența din vechea Anglie. Ei împărtășeau dragostea pentru Dumnezeu și revelația Biblică puternică, din cauza căreia, ambele grupuri au decis să traverseze oceanul și să-și stabilească noi case pe un continent necunoscut. Cu trecerea timpului, cele două colonii au depins tot mult una de cealaltă până când, într-un final, granițele dintre ele și distingerea delicată a culturii lor a dispărut. Cu 370 mai târziu, îi mulțumim lui Dumnezeu pentru ambele grupuri.

 

Copyright 1993, 2003 Richard Howland Maxwell

horizontal rule

Evanghelismul Puritan

de Dr. J.I. Packer

 

În raportul Comitetului Arhiepiscopal despre Evanghelism, publicat în 1945 cu titlul: Towards the Conversion of England, lucrarea evanghelismului este definită după cum urmează: "astfel pentru a-l prezenta pe Isus Hristos prin puterea Duhului Sfânt, pentru ca oamenii să vină şi să-şi pună încrederea în Dumnezeu prin El, pentru a-l accepta ca Mântuitor şi pentru a-l servi pe El drept Regele lor împreună cu Biserica Sa."

 

Au studiat Puritanii problema Evanghelismului măcar puţin? La prima vedere s-ar părea că nu. Ei au fost de acord cu Calvin legat de "evangheliştii" menţionaţi în Noul Testament ce-i asistau pe apostoli, acum dispăruţi; cât despre "misiuni", "cruciade" şi "campanii", ei nu ştiau nici măcar numele. Însă nu trebuie să ne lăsăm păcăliţi să credem că evanghelismul nu era una dintre principalele lor griji. Era. Mulţi dintre ei erau predicatori renumiţi. Richard Baxter, apostolul din Kodderminster, este probabil singurul dintre aceştia care este amintit până astăzi; însă în înregistrările contemporane este obişnuit să descoperim declaraţii ca cea a lui Hugh Clark: "el a adus mulţi fii şi multe fice Domnului"; sau cea a lui John Cotton: "prezenţa Domnului... asupra lucrărilor sale prin conversiea multor suflete" (S. Clarke, Lives of literature. Trebuie doar să ne gândim despre Chemarea Neconvertiţilor a lui Baxter, şi lucrarea Alarm to the Unconverted a lui Alleine. Care a fost un pionier în acest domeniu de scrieri. Practica elaborată de a lucra cu subiectul conversiei în cărţile Puritane a fost văzută de cealaltă partea a lumii Protestante a secolului şaptesprezece drept o valoare unică. "A fost una dintre glorile religiei Protestante, reînvierea doctrinei Salvării Conversiei, şi cel a Noii Creaturi aduse înainte... Însă într-o manieră mai eminentă, Dumnezeu le-a dat onoarea Preoților și Predicatorilor acestei Națiuni, care sunt binecunoscuți pentru căutarea lor și descoperirile pe care le-au făcut." (T. Goodwin și P. Nye, Prefața lui T. Hooker, The Applications of Redemption, 1656).

 

Adevărul este că două concepții distincte ale evanghelismului au fost dezvoltate în Creștinismul Protestant în timpul istoriei. Le putem numii tipul "Puritan" și tipul "modern". Astăzi suntem învățați cu evanghelismul de tip modern încât cu greu putem recunoaște și celălalt tip. Pentru a înțelege pe deplin caracterul tipului Puritan, îl voi pune aici în contrast cu tipul modern, care a fost supraapreciat atât de mult.

 

Să începem, așadar, prin caracterizarea evanghelismului de tipul modern. Se pare că presupune un concept al vieții bisericii locale ca un cicle alternativ al conversiei. Evanghelismul preia aproape caracterul campaniei recruitării. Este o activitate extraordinară și ocazională, în plus pe lângă funcționarea regulată a congregației locale. Adunările speciale au loc, iar predicatori speciali sunt deobicei prezenți pentru a le conduce. Deseori ele sunt numite "întâlniri" în loc de "slujbe"; în orice caz, se crede desore acestea ca ceva distinct într-o oarecare măsură în comparație cu venerările publice obișnuite pentru Dumnezeu. La întâlniri, totul este îndreptat spre dobândirea de către neconvertiți a actului imediat și decisiv al credinței în Hristos. La sfârșitul întâlnirii, cei care au răspun sau doresc să facă asta sunt rugați să vină în față sau să ridice o mână sau ceva similar, ca un act de mărturie a noilor sentimente dobândite. Acest lucru este bun pentru cei care îl fac deoarece îi ajută să ia decizia definitivă, și are deasemenea și avantajul de a-i face să declare că sunt pregătiți să fie contactați individual. Asemenea persoane sunt apoi sfătuiți și primiți în diferite biserici locale drept convertiți.

 

Acest tip de evanghelism a fost inventat de Charles G. Finney în anii 1820. El a introdus "întâlnirea prelungită" sau, după cum ar trebui să o numim, campania evanghelică intensivă, și "locul așteptat", un loc în față lăsat liber, unde la sfârșitul întâlnirii "cei ce așteaptă vor veni să fie sfătuiți individual... și uneori să fie convertiți." La sfârșitul ceremoniei, predicator va spune: "Aici este un loc așteptat; veniți și arătați-vă determinarea față de Dumnezeu." (vezi Revivals of Religion, în special capitolul XIV). Acestea erau "noile măsuri" ale lui Finney, împotriva cărora mulți se împotriveau.

 

Finney era un Pelagian compătimit și sincer în doctrina sa; iar acesta este motivul pentru care noile măsuri erau dezvoltate. Finney a respins idea că un om care a decăzut este în totalitate pierdut pentru mântuire, credință sau orice alt lucru legat de buna spiritualitate fără grație, și a afirmat în schimb că toți oamenii au abilitatea de a se întoarce la Dumnezeu oricând. Conform acestui lucru, toată lucrarea Spiritului lui Dumnezeu în convertire este de a prezenta motivele omului pentru a face această predare – asta fiind spusă, lucrarea Spiritului se află în convingerea morală. Omul este mereu liber să respingă această convingere: "Păcătoșii pot merge în Iad în ciuda lui Dumnezeu." Însă convingerea mai puternică poate izvbândi cu cât rezistența unui om este zdrobită mai mult. Orice mod, așadar, de a crește forța prin care adevărul este implantat în minte era o cale bună a evanghelismului. Finney a dat expresie acestui principiu în prima sa lectură din Revivals of Religion. "Pentru a aștepta promovarea religiei fără bucurie este absurd... până când vor exista destule principii religioase în lume pentru a combat eficient bucuriile nereligioase, este în zadar încercarea de a promova religia, cu excepția combaterii bucuriilor... Trebuie să existe destulă plăcere și bucurie pentru a trezi puterile morale..." Deoarece fiecare om, dacă va trezi doar proprile puteri morale, poate oricând să cedeze în fața lui Dumnezeu și să devină un Creștin, este așadar datoria evangheliștilor de a predica mereu importanța unei decizii imediate, de a le spune oamenilor că este datoria lor de a veni la Hristos imediat, și de a folosi orice mod posibil pentru a-i convinge de asta. "am încercat să-i fac să tacă," a spus el despre una din ceremoniile obișnuite, "să prezint credința și mântuirea drept lucrul de care Dumnezeu avea nevoie de la ei: imediata acceptare a dorinței Sale, imediata acceptare a lui Hristos" (Autobiografie, p. 64). Este prea mult a spune că Finney vedea predica evanghelistă ca o luptă a dorințelor dintre el însuși și ascultătorii săi, în care era responsabilitatea sa să-i facă să cedeze.

 

Dacă doctrina lui Finney despre statutul natural al unui păcătos este adevărată, atunci metodele sale evangheliste trebuie să fie judecate ca fiind adevărate, deoarece, după cum a insistat și el deseori, noile măsuri erau metode de adaptare. "Prin asemenea practice sistemul Pelagian se exprimă dacă caută să devină mai agresiv din punct de vedere evanghelic" (B.B. Warfield). Însă dacă părerile sale despre om sunt greșite, atunci metodele sale trebuie să fie dezastruoase. Acest lucru este o problemă foarte importantă în acest moment, deoarece metodele lui Finney, modificate și adaptate, sunt cele ce caracterizează evanghelismul de astăzi. Nu sugerăm că toți cei care le folosesc sunt Pelagieni. Însă ne întrebăm dacă folosirea acestor metode sunt legate de orice altă metodă de-a lui Finney, și vom încerca să arătăm că, dacă doctrina lui Finney este respinsă, atunci asemenea metode trebuie să fie considerate inadecvate și, întradevăr, rele pentru lucrarea adevărată a evanghelismului. Ar putea fi considerat trist că rezultatele justifică propria folosință; însă adevărul este că majoritatea convertiților lui Finney au dat greș și au decăzut iar, și astfel, se pare, majoritatea celor încă de pe vremea lui Finney a căror decizie a fost pe baza acestor metode. Majoritatea evangheliștilor moderni par să se fi dat bătuți în așteptarea a mai mult decât un mic procent de convertiți să supraviețuiască. Nu este prea evident deloc că rezultatele justifică asemenea metode. Vom sugera mai târziu cum că au o tendință naturală pentru producerea unor recolte false de convertiți după cum a rezultat din folosirea lor.

 

Tipul Puritan de evanghelism, pe de altă parte, a fost exprimarea consistentă în priactica convingerii Pruitane cum că convertirea unui păcătos este o lucrarea importantă a puterii Divine. Vom petrece puțin timp pentru a elabora această idee.

 

Puritanii nu au folosit termenii "convertire" și "regenerare", astfel există unele diferențe în folosirea lor. Probabil că majoritatea au tratat cuvintele ca sinonime, fiecare denotând un întreg proces prin care Dumnezeu aduce păcătosul la primul său act de credință. Termenul lor tehnic pentru proces era chemarea efectivă; chemarea fiind cuvântul Scriptural folosit pentru a descrie procesul în Rom 8:39, 2 Th 2:14, 2 Tim 1:9, etc; iar adjectivul a fost adăugat efectiv pentru a face distincția față de sensul extern al chemării menționat în Mt. 20:16, 22:14. Confesiunea Westminster pune "chemarea" în perspectiva sa teologică prin interpretarea frazei din Rom 8:30 : "Toți cei pe care Dumnezeu i-a predestinat în viață, și doar ei sunt chemați efectiv, prin Cuvântul și Spiriul Său, din păcat și moarte în care se află prin natura lor, la grație și mântuire prin Isus Hristos." Catechismul Scurt din Westminster analizează conceptul de "chemare" în răspunsul la întrebarea 31: "Chemarea este cuvântul Spiritului lui Dumnezeu ce ne convinge pe noi de păcat și mizerie, luminându-ne mințile prin cunoașterea lui Hristos, și reînoindu-ne dorințele; astfel el ne convinge și ne lasă să-l îmbrățisăm pe Isus Hristos, ce ne este oferit în scriptură."

 

Legat de această chemare efectivă trebuie spuse trei lucruri, dacă dorim să înțelegem opinia Puritană:

 

(i)           Este o lucrarea Divină; nu este ceva ce omul poate face pentru el însuși sau pentru altul. Este primul stadiu din aplicarea mântuirii pentru cei ce au câștigat-o; este timpul când, pe baza uniunii sale eterne, reprezentative cu Hristos, păcătosul ales este adus de Duhul Sfânt în unificare personală, reală și vitală cu Mântuitorul. Este astfel darul bunăvoinței Divine.

 

(ii)          Este o lucrare a puterii Divine.Este afectată de Duhul Sfânt, care acționează prin Cuvânt, în minte, dând înțelegere și determinare, și în același timp prin Cuvânt, în adâncul inimii, plantând o nouă viață și putere, detronând păcatul, făcându-l pe păcătos capavil să răspundă la invitația scripturii. Lucrarea Duhului este astfel morală, prin convingere (fapt ce toți Arminienii și Pelagienii admit), și fizică, prin putere (fapt ce ei nu mai admit).

 

Owen a spus: "Nu este doar o operație morală, ci și una fizică a Spiritului... asupra minților sau sufletelor oamenilor în regenerarea lor... Lucrarea bunăvoinței în convertire este exprimată constant prin cuvinte, denotând o eficacitate reală internă; la fel ca crearea, grăbirea, formarea unei noi inimi... Oricum ar fi această lucrare exprimată, ea îi este atribuită lui Dumnezeu. El ne reînoiește, el ne grăbește, el ne crează după propria voință; însă când se vorbește cu respect despre acest lucru nouă, este exprimată pasiv; noi suntem creați prin Isus Hristos, suntem creaturi noi, sunt renăscuți; aceasta observație este de ajuns pentru a preveni ipoteza bunăvoinței Arminiene." (Lucrări, Rusell 1,1,II. 369). "Preoții bat la ușa inimii oamenilor (convingere), iar Duhul vine cu cheia pentru a deschide ușa" (T. Watson, Body of Div., 1869, p. 154). Acțiunea regeneratoare a Duhului, continuă Owen, este "victorioasă, neînvinsă, irezistibilă și mereu eficace"; această "șterge toate obstacolele, previne toate opozițiile și produce fără greș efectul intenționat." Bunăvoința este irezistibilă, nu din cauză că îl aduce pe om la Hristos împotriva voinței sale, ci pentru că schimbă inimile oamenilor astfel încât ei să vină din propria voință, prim bunăvoința Lui. (West. Conf. X. i). Puritanilor le-a plăcut să pună accent pe ideea Scripturală a puterii Divine ce și-a făcut apariția prin chemare efectivă, pe care Goodwin o descrie ca fiind "un miracol de neclintit" în Biserică. Ei au căzut de acord că în convertirea normală nu era comună o apariție spectaculoasă; însă Goodwin observă că uneori acest lucru se întâmplă, și afirmă așadar că Dumnezeu ne arată cât de mare este puterea fiecărei chemări și ce implică acestea. "În chemarea unora există o convertire aleasă (Obișnuiam să o numesc astfel). Vei vedea alegerea cum pune stăpânire pe un om, luându-l printr-o forță puternică, însemnându-l, aruncând orice urmă de natură coruptă de la rădăcină, înlocuind-o cu dragoste, și așezând totul într-un principiul suprem de dragoste față de Dumnezeu, astfel plasând omul într-o nouă viață... A făcut astfel cu Pavel și mulți alții după el." (Works, Miller IX. 279). Asemenea convertiri dramatice, spune Goodwin, sunt "elemente vizibile a alegerii de către asemenea chemare, după cum toate puterile din cer și de pe pământ nu pot lua sufletul unui om în așa fel, nici să schimbe un om, toate înafară de puterea divină care a creat lumea și l-a ridicat pe Hristos dintre morți."

 

Motivul pentru care Puritanii au amplificat astfel puterea lui Dumnezeu este clar din pasajele citate; era din cauză că luau foarte în serios Biblia ce învăța că omul este mort prin păcat, fiind depravat. Ei susțin că există asemenea putere în păcat încât doar o legătură o poate învinge; și doar Autorul Vieții poate ridica morții.

 

(iii)          Chemarea efectivă este și trebuie să fie Divină. Doar Dumnezeu o poate folosi, iar el face asta după cum dorește. "Nu depinde de cel ce vrea, ci de voința lui Dumnezeu." (Rom. 9:16). Owen declară astfel într-o ceremonie despre Acts 16:9: "O viziune neschimbătoare, mila de a trimite o cale de bunăvoință pentru păcătoși." (XV, I ff.) El declarară prima dată următorul principiu: "Toate evenimentele și efectele, în special legate de propagarea evangheliei, și Biserica lui Hristos, sunt varietatea cea mai mare regulată prin motiv divin și sfatului lui Dumnezeu." "În acest capitol... evanghelia este interzisă să fie predicată în Asia sau Bithynia; ceea ce restrânge, Domnul prin bunăvoința Sa încă continuă în multe locuri ale lumii;" în timp ce "evanghelia este trimisă spre unele națiuni... ca și în textul meu, Macedonia; și Anglia..." De ce este atâta discriminare? De ce unii aud și alții nu? Iar când evanghelia este auzită, de ce vedem efecte diferite, unii continuând în ignoranță, iar alții apropiindu-se de Isus Hristis?... În lucrarea efectivă a bunăvioinței... când ești de acord că ia din determinarea și conducerea sa...  că ar trebui să fie trimisă spre Ioan, nu Iuda; Simon Peter, nu Simon Magus? De ce doar din aceast sfat discriminant al lui Dumnezeu pentru eternitate... Acte 13:48... Scopul alegerii lui Dumnezeu este regula răspândirii bunăvoinței salvatoare."

 

 

Jonathan Edwards, un mare evanghelist Puritan, deseori vorbește despre aceeași idee. Într-un pasaj tipic din slujba despre Rom. 9:18, el enumeră următoarele căi prin care superioritatea lui Dumnezeu (definită ca "dreptul Lui absolut de a folosi toate creaturile conform dorințelor sale") apare în răspândirea bunăvoinței: (1) Prin numirea unei națiuni sau oameni, și oferindu-le calea spre bunăvoință. (2) Prin avantajele pe care El le oferă anumitor persoane (de exemplu: casa Creștină, un oficiu puternic, influențe spirituale directe, etc). (3) Dăruirea bunăvoinței celor care aveau deja unele avantaje (exemplu: copiii unor părinți păcătoși, în timp ce copiii celor credincioși nu sunt mereu salvați); (4) Prin chemarea unora la salvare, persoane care au fost mereu rele, și lăsându-i pe alții care au fost buni și religioși... (5) Prin salvarea celor care caută salvare și nu alții (aducerea unor păcătoși condamnați spre credința salvatoare în timp ce alții nu o pot atinge prin sinceritate) (Works, 1838, II, 849 f). "Această afișare a superiorității lui Dumnezeu, după spusele lui Edwards, este glorioasă: este parte din gloria milei lui Dumnezeu, numită și milă superioară."

 

Este probabil adevărat că niciun predicat din tradiția Puritană nu a susținut vreodată asemenea stres asupra superiorității lui Dumnezeu, după cum a făcut-o Edwards. Poate părea a fi o surpriză pentru cititorii moderni faptul că asemenea predici ca ale lui erau foarte roditoare din punct de vedere evanghelic. Renașterea a trecut prin biserica sa sub conducerea lui, iar prin această renaștere (pentru a cita din declarația sa): "Eu cred că niciun discurs nu a fost mai binecuvântat, ca cele în care doctrina superiorității absolute a lui Dumnezeu, cu privire la salvarea păcătorșilor și libertatea sa dreaptă, cu privire la răspunderea la rugăciuni și tămăduirea durerilor oamenilor, a insistat." (I. 353). Există multă hrană pentru minte aici.

 

Superioritatea lui Dumnezeu apare deasemenea în timpul convertirii. Scriptura și experiența arată că "Dumnezeu pentru un sfârșit glorios și sfânt, dar în special... pentru a face dragostea și bunătatea Sa vizibilă, mila și bunăvoința Sa, a decretat" astfel încât mulți dintre oamenii Săi aleși "ar trebui să rămână pentru o vreme în păcat și mânie, iar apoi El îi readuce la El" (Goodwin, VI, 85). Niciun om nu determină, ci doar Dumnezeu, atunci când un păcătos ales va crede. La fel și pentru convertire, Dumnezeu este suprem. Puritanii au predicat, ca regulă generală, că spălarea de păcate prin inducerea predicării Legii, trebuie să după credință, de vreme ce niciun om nu poate veni la Hristos pentru a fi salvat din păcat până nu știe din ce păcat trebuie să iasă. Primul pas al omului spre convertire trebuie să fie cunoașterea într-o oarecare măsură a lui Dumnezeu, a lui însăși, a datoriei și a păcatului său. Al doilea pas este credința; iar preotul înțelept, ce are de aface cu oamenii aflați în acest stadiu, vor încerca să adâncească credința și să o facă specifică, de vreme ce credința dreaptă și puternică este mereu într-o oarecare măsură particularizată. Acest lucru duce la căință, ce începe să ardă dragostea pentru păcat din inimă și duce la încercări reale, deși fără efect, de a ieși din practica păcatului vieții. Între timp, preotul înțelept, văzând rezultatele, îl urgentează pe păcătos să se întoarcă la Hristos. Acesta este sfatul bun de a-l da unui om care a arătat că dorește din toată inima să se salveze; deoarece atunci când un om vrea să fie salvat din păcat, este posibil pentru el să primească cu adevărat pe Cel ce se prezintă drept Mântuitorul. Însă nu este posibil în orice alt fel; așadar Puritanii iar și iar îi roagă pe preoți să fie atenți cu pregătirea procesului și să nu uite niciun detaliu. Nu trebuie să dea încurajări false celor în care Legea nu și-a făcut încă treaba. Este cel mai prost sfat posibil de a-i spune unui om să înceteze să-și facă griji pentru păcatele sale și să aibă încredere în Hristos imediat, dacă el încă nu știe care sunt păcatele sale și nu dorește încă să le abandoneze. Aceasta este calea de a încuraja pacea falsă și speranțele false, și de a produce ipocriții evanghelici. De-alungul procesului de pregătire, de la prima apariție a remuscării pănâ la punctul culminant al acceptării credinței, superioritatea lui Dumnezeu trebuie recunoscută. Dumnezeu nu convertește niciun aldult fără să-l pregătească mai întâi; însă "Dumnezeu nu pătrunde în fiecare inimă la fel" (Baxter). Unele convertiri, după cum a spus și Goodwin, sunt subite; pregătirea este făcută imediat. Unele durează foarte mult; mulți ani pot trece înainte ca cel ce caută să-l poată găsi în sfârșit pe Hristos și pacea odată cu el, ca și în cazul lui Bunyan. Uneori mari păcătoși trec prin "mari încercări" (Giles Firmin) pe parcursul procesului, în timp ce unele persoane bune petrec lungi perioade de timp în agonia remușcării și terorii. Nicio regulă nu poate fi impus pentru cât timp trebuie să treacă sau cât de intens să fie, Dumnezeu biciuind fiecare păcătos în parte cu biciul iertării. Astfel lucrarea chemării efective continuă repede sau încep, după voia Lui; iar partea preotului este cea a unui căi de mijloc, misiunea sa fiind de a vedea ce se întâmplă și să acorde ajutorul necesar la fiecare etapă, însă totodată el nu poate prezice, nici să repare, viteza procesului renașterii.

 

Din aceste principii Pruitanii au dedus conceptul lor caracteristic pentru practica evanghelică. În timp ce Dumnezeu luminează, umilește și convertește prin Cuvânt, misiunea mesagerilor săi este de a comunica acel cuvânt, predicând și aplicând legea și scriptura. Predicatorii trebuie să declare viziunea lui Dumnzeu prin textele pe care le scriu, pentru a arăta calea spre salvare, pentru a-i convinge pe neconvertiți să învețe legea, să mediteze asupra Cuvântului, să se umilească, să se roage ca Dumnezeu să le arate păcatele lor și să-i lase să vină la Hristos. Ei trebuie să-l păstreze pe Hristos drept un Mântuitor perfect, departe de păcat, față de toți cei care doresc din toată inima să fie salvați din păcat, și să invite astfel de oameni să vină la Mântuitorul care așteaptă să-i primească. Însă nu trebuie să facă ca Finney și să ceară o mântuire imediată și credință neclintită. Ei sunt trimiși să le spună tuturor oamenilor că trebuie să se căiască și să creadă că vor fi salvați, însă nu face parte din cuvântul și mesajul lui Dumnezeu dacă merg mai departe de atât și le spun celor neconvertiți că trebuie să "decidă pentru Hristos" (ca să folosesc o frază mai modernă) imediat. Dumnezeu nu a trimis niciodată vreun predicator să spună congregației că sunt obligați să-l primească pe Hristos cât mai repede la sfârșitul întâlnirii. Deoarece doar cei care sunt pregătiți de Duh pot crede; și doar aceștia vor fi chemați de Dumnezeu să creadă. Există o confuzie obișnuită aici. Scriptura lui Dumnezeu necesită un răspuns imediat din partea tuturor; însă nu cere același răspuns din partea fiecărei persoane. Datoria imediată a păcătosului nepregătit nu este cea de a încerca și de a crede în Hristos, lucru ce nu este în stare, ci să citească, să întrebe, să se roage, să folosească căile mântuirii și să învețe de ce trebuie să fie salvat. Nu este în puterea lui să-l accepte pe Hristos în orice moment, după cum credea Finney; și este treaba lui Dumnezeu, nu a evanghelistului, să decidă timpul când omul va începe să creadă. Pentru cel din urmă să încerce să facă una ca asta, prin apelarea păcătoșilor și îndrumarea acestora să înceapă să creadă aici și acum, este la fel ca un om care preia asupra sa puterea superioară și de drept a Duhului Sfânt. Este un lucru rău, oricât de bune ar fi intențiile evanghelistului. Așadar el merge mai departe de simpla sarcină de mesager pe care a primit-o de la Dumnezeu; și astfel el riscă să producă daune incalculabile sufletelor oamenilor. Dacă le spune oamenilor că sunt obligați să-l primească pe loc pe Hristos și le cere în numele lui Dumnezeu să decidă imediat, unii care sunt nepregătiți din punct de vedere spiritual vor încerca să facă acest lucru; ei vor veni în față și vor accepta instrucțiunilor și vor "urma căile", astfel plecând mai departe crezând că l-au primit pe Hristos, în timp ce defapt ei nu au putut face asta pentru că nu erau capabili. O recoltă de convertiri false va rezulta din această cale. Forțarea acestor "decizii" va încetinii și da la o parte lucrarea Duhului Sfânt din inimă. Omul ia asupra sa încercarea de a aduce la viață acea lucrare, de a culege fructul înainte să fie gata; iar rezultatul este nimic altceva decât "convertire falsă" și ipocrizie. "Deoarece cererea unei decizii imediate presupune că oamenii sunt liberi să decidă în locul lui Hristos oricând; iar această presupunere este o problemă dezastruoasă și falsă", o parte ne-Scripturală a păcatului.

 

Care erau, atunci, principiile care trebuiau să guverneze asupra predicii evanghelice? În primul rând, Puritanii insistă că trebuie să fie foarte bine înțeles faptul că predica evanghelică nu este un tip special de predică, cu propria sa tehnică. Este o parte din oficiul public obișnuit al Cuvântului lui Dumnezeu. Asta înseamnă, prima dată, că regulile ce guvernează sunt aceleași reguli care trebui să guverneze asupra oricărei predici publice a Cuvântului lui Dumnezeu; iar, în al doilea rând, că persoana cărei îi revine sarcina principală este pastorul local. Este datoria sa ca în timpul slujbei publice și private asupra Cuvântului, "să lucreze cu grijă pentru convertirea sufletelor spre Dumnezeu" (Owen). Ceea ce Dumnezeu necesită de la el este credință în evanghelie și hotărâre în răspândirea ei. El trebuie să facă ărin orice mijloace ca ceremonia să fie calră, memorabilă și roditoare față de cei ce ascultă; el trebuie să se roage sincer pentru binecuvântarea lui Dumnezeu asupra predicii sale; însă nu trebuie să-și preocupe timpul deloc cu împodobirea evangheliei pentru a o face mai atrăgătoare pentru omul de rând. Datoria predicatorilor este foarte diferită de cea a unui călător comercial, iar tehnica de "vânzare rapidă" nu își are loc în amvonul Creștin. Preicatorul nu este trimis de Dumnezeu pentru a face o vânzare rapidă, ci să trimită un mesaj. Atunci când el a făcut asta, lucrarea sa din amvon este terminată. Nu este datoria lui de a impune "decizii". Este datoria superioară a lui Dumnezeu de a face Cuvântul Său eficacee, iar comportamentul predicatorului trebuie să fie guvernat de recunoașterea față de superioritatea Divină a Domnului său.

 

Nu este adevărat că respingerea apelurilor și a altor metode a insistență de vânzare care au pătruns în tipul modern de evanghelism facă predicarea evangheliei o întreprindere oarecum jalnică? Chiar deloc, au spus Puritanii; cei ce dezbat asemenea problemă au pierdut demult atingerea lui Dumnezeu. Pastorul Puritan a avut aceeaşi încredere în succesul predicii sale evanghelice după cum a avut pentru toate predicile sale. El nu era panicat deloc de acest lucru. El ştia că Cuvântul lui Dumnezeu nu este fără rod; că Dumnezeu îi are pe cei aleși pretutindeni, iar prin predica sa asupra Cuvântului, ei vor fi chemați curând – nu pentru darul și originalitatea predicatorului, ci din cauza superiorității operațiunii lui Dumnezeu. El știa că Domnul are oameni ce-i rămân credincioși, oricât de răi – ceea ce înseamnă că în fiecare perioadă de timp vor fi unii oameni care vin spre credința prin predicarea Cuvântului. Aceasta era credința ce susținea ceea ce pionierii Puritani ca Richard Greenham, care după douăzeci de ani de slujire credincioasă, nu puteau arăta spre niciun convertit. Aceasta era credință pe care Dumnezeu a onorat-o în oficiul din Kidderminster a lui Richard Baxter, în timpul căreia, timp de șaptesprezece ani, doar cu ajutorul ceremoniilor și instrucțiilor catecumenice din casă în casă, mai mult de șase sute de convertiți au fost strânși; dintre care, scria Baxter, în ciuda obstacolelor apărute timp de șase ani, nici măcar unul nu a decăzut din sinceritatea sa. Soli Deo gloria!

 

Problema cu care ne confruntăm în studiul nostru asupra evanghelismului Puritan este clar. Ce cale să luăm în acțiunile noastre de a răspândi evanghelia în ziua de astăzi? Pe drumul evangheliei moderne, "campania" de proporții mari și scurtă durată, cu deciziile sale de susținere proprie și mașinăria de creare a noi convertiți? Sau înapoi la vechea cale a evanghelismului Puritan, mai tăcută, mai simplă, o strategie de lungă durată bazată pe biserica locală, căutată de cei ce vor o credință ce aduce o simplă credință în mesajul lui Dumnezeu și lasă totul în grija superiorității Duhului de a aduce oamenii spre credință prin acel mesaj al Lui, la viteza Sa? Care este mai loială Cuvântului lui Dumnezeu? Care este mai consistentă în doctrina Biblică a păcatului și cea a convertirii? Care îl glorifică pe Dumnezeu? Acestea sunt întrebările care necesită un răspuns urgent în prezent.

horizontal rule

Istoria Puritană - Trecut, Prezent și Viitor

 

De la Războiul Civil Englez la civilizarea Noii Lumi, iar apoi mai departe la venirea Noii Ordini Lumești și drama sfârșitului timpului.

 

de Gavin Finley MD, un medic Australian expatriat ce a trăit în SUA timp de 30+ ani. – Septembrie 2003

 

 

INTRODUCERE

 

În această serie de articole vom porni într-o călătorie. Ne va purta 500 de ani în timp. Vom observa istoria extraordinară a Puritanilor. Aceasta a fost o companie de oameni care a apărut în urma fermentării spirituale a Reformei Engleze. Ei au devenit importanți la începutul anilor 1500, imediat după apariția Bibliei Engleze. Apariția Renașterii Biblice a dat naștere zelului Creștin. Aceasta a fost una dintre primele Multe Treziri printre Englezi. Iar această nouă realizare a valorii persoanle înaintea lui Dumnezeu, a inspirat multe așteptări printre diferiți cetățeni din Anglia. Impactul său larg a fost acapararea atmosferei spirituale în societatea Engleză cu scopul creării unor noi începuturi, aceastea fiind reforma Biblică din Biserica Engleză și reforma politică din monarhia Engleză.

 

Istoricii au obsrvat că Americanii și-au preluat forma din sânul Angliei. Acest adevăr este ignorat, însă extrem de important. Atunci când privim mai adânc în trupul istoriei Engleze din anii 1500, putem evidenția cu siguranță în interiorul său un embrion al unei noi specii de oameni. La acea vreme o grupare specifică de activiști Creștini au început să se agite în interiorul Angliei mamă. Aceștia au fost oamenii care au creat scânteia Reformei Engleze. Ca rezultat al zelului lor și loialității de a reforma și purifica Biserica Angliei, ei au ajuns să fie cunoscuție drept "Puritani".

 

Puritanii erau oameni ce i-au făcut pe alții să stea și să asculte. Ei erau legați și determinați de a face un impact asupra generației lor. Visele și scopurile lor erau individuale și naționale. Ei erau foarte vociferanți în modul lor de a se angaja în provocările din vremurile lor. Puritanii vroiau să-și exprime opinia destul de forțat, chiar și până în punctul de a insista asupra legăturilor unei societăți monarhale Engleze rigide. Asta le-ar fi cauzat lor, și patriei mamă, multe dureri.

 

Ridicarea spirituală a Puritanilor a apărut în anii 1500, după cum discutăm și în acest articol. Apariția politică a fost incorporată în următorul secol. Acesta era începutul unei istorii spectaculare, cel puțin.

 

Istoria Puritanilor este mult mai mare decât ne fost spus. Acești oameni au fost luminile de bază a Americii încă din perioada coloniilor Engleze. Iar stabilirea orașului New York este o istorie despre care am auzit multe. Însă călătoria noastră a descoperirii trebuie să-și caute rădăcinile Puritane înapoi în istoria Engleză însăși. Aici vom face anumite descoperiri uimitoare. Apoi călătoria noastră va face o nouă întorsătură interesantă. Ne va duce înapoi "în viitor".

 

ISTORIA PURITANĂ: DIMENSIUNEA SPIRITUALĂ A POVEȘTII. ȘI O APRECIERE A CEEA CE PURITANII AU FĂCUT ÎN ANGLIA ÎN ANII 1600

 

Este important de luat în considerare elementele spirituale ce lucrează prin oameni, pământuri și națiuni. Acest aspect este esențial în orice studiu al istoriei și pentru geografie deasemenea. Este în special adevărat în timp ce studiem istoria Puritană. Deoarece în anii 1500 și 1600 un grup politic de Creștini Biblici Englezi erau în ascensiune. Iar în Războiul Civil Englez ce a urmat ei vor schimba Anglia pentru totdeauna. În timpul fermentării acelor timpuri importante, Puritanii puneau bazele deasemenea unei mari migrații peste Oceanul Atlantic. Acolo în Noua Lume ei vor crea standarde nu doar pentru istoria colonială Engleză ci începând cu 1776 și pentru nașterea națiunii Americane. Ei vor continua să aibă un impact asupra secolelor America ce au urmat. Iar a doua parte a secolului 20 îi va observa ridicându-se ca o super putere de calibrul căreia Creștinismul Vestic nu a mai văzut niciodată.

 

Impactul Puritan asupra istoriei lumii a fost profund până acum. Istoria Puritană viitoare va fi și mai spectaculoasă. Întradevăr va fi atât de impresionantă încât nu poate fi descrisă.

 

Puritanii Englezi și-au făcută cunoscută nașterea politică în anii 1600. Asta s-a întâmplat în aceeași perioadă în care au început să se îmbarce în migrările lor spre Noua Lume. Noul lor statut ca oameni liberi sub Dumnezeu binecuvânta națiunea. În ciuda defectelor lor, această credință le-a hrănit visele personale și naționale și viziunile pentru un viitor mai luminos. În Anglia erau legați și determinați de a-și crea o nouă agendă pentru Biserica Engleză. Iar dorința lor era de a vedea iubitul lor regat al Angliei mișcându-se înainte în râurile luminoase ale Reformei ce treceau atunci prin Creștinismul Vestic. Aceștia erau adevărații mișcători ai timpului lor. Ridicarea lor nu s-a întâmplat doar din aspirații politice. Exista un motiv mai adânc legat de motivul mișcării Puritane ce a erupt în istorie în timp anilor 1500. Motivul, după cum vom discuta, cuprindea anii factori spirituali.

 

Puritanii au intrat cu forța în scena politică a Angliei între anii 1620 și 1650. În aceeași perioadă de timp au avut loc mari migrații ale Puritanilor în America. Însă partea Engleză a istoriei Puritan nu este mereu apreciată în America. Aceasta este parțial din cauza felului în care această istorie era predată. Ca vestici, noi înclinăm spre vremea Helenistică Greco-Romană. Noi gândim în cutie. Sistemul nostru de educație compartimentează istoria. Taie bucăți din istorie și le pune în diferite subiecte separate conform unei națiuni sau a unui anumit secol. Astfel povestea Puritanilor se află în două părți, cea Americană și cea Engleză. Astfel studenții nu reușesc să-și formeze o părere completă asupra istoriei Puritane ce s-a format în Anglia, a traversat Atalnticul spre Noua Lume și a înflorit de-alungul secolelor.

 

Este păcat. Studenții American cunosc istoria Americană și rolul Puritanilor jucat la începutul colonizării Noi Lumi. Însă foarte puțini acordă timp pentru a studia istoria Puritană încă de când a apărut în Anglia între anii 1500 și 1600. Astfel ei nu înțeleg adevărata imagine. Studenților nu li se spune toată povestea. Iar în graba de a face bine și de a-și mulțumi profesorii, puțini sunt cei care gândesc înafara cutiei.

 

Există și alte motive pentru care istoria Puritană a fost neglijată. Nu este un secret faptul că elitele academice din vârful ierarhiilor au creat o părere seculară umanistă a lumii și istorilor ei. Atunci când privim la felul prost în care ei caracterizează Puritanii în cărți, ura lor față de aceștia devine foarte evidentă. Deasemenea vedem că istoria Puritană este minimalizată, iar imapactul contribuției Puritane față de istoria Americană este ascuns.

 

De ce este astfel? Începând cu anii 1800 până azi și în special cu venirea școlilor centralizate publice, elitele educației au triumfat asupra așa numitei Luminări ce a început în anii 1700. Luminarea a îmbrățișat raționalismul umanistic al oamenilor ca Voltaire, Thomas Paine și John Locke. Umanismul secular era și rămâne astăzi o parte din agenda Iluminismului de a distruge credința Judeo-Creștină din Vest. Luminarea s-a ridicat la putere în timpul anilor 1700. Acest lucru a fost în același timp ca Marea Trezire în Anglia și America.

 

Este clar faptul că există și va continua să existe un război spiritual, un război ideologic și un război informațional în America. Astfel nu este o surpriză faptul că educatorii Americani din vârful piramidei nu-i au la suflet pe Puritani. Destul de clar din cărți putem vedea că ei sunt cu siguranță campionii Iluminismului, toate astea în ciuda eșecului susținut în timpul Revoluției Franceze.

 

Problema libertății academice și controlului asupra conținutului cărților este foarte grav. Profesorii din școli și colegii nu mai primesc libertatea de predare pe care o aveau odată. Școlile locale nu mai au permisiunea de a decide ce cărți să folosească pentru predare. Sub elitele educaționale, scriitorii cărților învață rapid ce elemente de istorie trebuie evidențiate sau șterse pentru a avea un impact mai mare. Atunci la fel, uniuniile profesorilor asemenea NEA și AFT fac parte din imagine. În vârful uniunii se știe că există șansa de a fi creată o părere seculară umanistă. Elitele ce conduc momentan asupra educației publice vor să șteargă orice contribuție Biblică pozitivă a credinței Creștine adusă în America. Astfel nu este o surpriză că își folosesc puterea academică asupra curriculumului pentru a prezenta Creștinismul Biblic într-o lumină proastă. De aceea ei au trimis Puritanismul la coșul de gunoi.

 

De ce se întâmplă asta? Se parte cuibărit în încrederea publică avem unii indivizi păcătoși. Ei sunt conduși de îngerii lor negri nu doar pentru a îndeplini o anumită agendă socială ci și pentru a îndoctrina studenții în proprile lor păreri seculare și umaniste. În mare parte,ei, sau îngerii ce i-au păcălit, intimidat și manevrat, nu vor ca studenții Americani să continue cu sau să dezvolte o părere universală a Bibliei.

 

Problema "separării bisericii de stat" este una validă. Intenția originală a Părinților Fondatori era "nestabilirea oricărei instituții Bisericești de către stat". Însă oamenii din spatele șcenei au corupt și stricat această doctrină. Ei le-o susțin acum Americanilor ca "o excludere rigidă a credinței Creștine de stat și din locurile publice."

 

Impactul acestui lucru asupra școlilor, după cum se știe a fost devastator. Declinul serios din rezultatele academice, răutățile tolerate, sălile de clase deplorabile și împușcăturile din școli toate atestă către falimentul moral al educației publice. Și totuși elitiștii ce au creat agenda pentru învățământul din istoria Americii continuă să se mențină puternic pe poziții. Ei încă încearcă să distrugă credința Creștină ce a făcut o națiune să se ridice în măreție.

 

Ideile trans-Atlantice a ceea ce este cu adevărat Istoria Puritană Anglo-Americană nu mai sunt apreciate în America de astăzi. Este dificil pentru studenții de istorie să lege evenimentele. Iar saga întreagă a istoriei Puritane este încă nespusă. Astfel cu scopul de a vedea ce au făcut Puritanii în Anglia și în America, trebuie să căutăm surse timpurii și mai concrete pentru a ne face temele.

 

Este întradevăr grav. Ceea ce vedem aici este de fapt o formă a cenzurii academice. Deoarece atunci când faptele istoriei se întâmplă a fi de natură spirituală, descoperim că ele au fost ignorate. Acestea au fost lăsate la o parte din poveste. Unele detalii istorice și teme foarte importante lipsesc din cărți. Astfel suntem lăsați cu o părere falsă și negativă asupra Puritanilor, deasemenea și una plictisitoare.

 

Această tiranie academică asupra faptelor nu este singura putere asupra adevăratei istorii și artelor liberale. În sălile înalte ale științei se poartă un alt război academic asupra adevărului. (Vedeți video-ul "Expelled" de Ben Stein.) Sau faceți o căutare pe youtube pentru "Expelled, Ben Stein".

 

Educatorii liberal se află la cârma Americii de astăzi. În locul adevărului ei vor să avanseze un număr de mituri favorabile despre Puritani. Ei se pare că vor ca studenții lor să-i denigreze pe aceștia ca oameni. Apoi ei vor ca studenții să arunce la gunoi istoria Puritană și să o uite. Ei vor să caracterizeze Puritanii ca un grup de fanatici religioși care s-au ridicat la putere în jurul anilor 1600. Ei spun că Puritanii au venit în America, au împrăștiat boli, au distrus pământurile idilice și perfecte ale societății Indiene native, și s-au stins atunci când Iluminarea a venit pe acele pământuri și a eliberate Vestul din lanțurile și superstițiile erei medievale.

 

Iluminarea a fost (și rămâne și astăzi) un sistem de credință creat de muritori. Noua "credință" a Iluminării avea baza în judecata umană sau rașionalism. Era umanistă sau centrată în jurul omului. Ridica în slăvi Natura. Și era seculară, de vreme ce era lumească, discontinuând total adevărurile revelatorii ale Scripturii Sfinte. Acest umanism seculare era credința susținută de Revoluția Franceză. (Și știm bine ce s-a întâmplat acolo.)

 

Puritanii au fost bârfiți foarte mult. Mulți dintre ei par că vor să rescrie cărțile de istorie pentru a da istoriei Puritane măcar puțin credit într-o istorie arhaică, una care nu mai este demult relevantă pentru Iluminism și era progresivă Post-Creștină în care trăim acum. Asta este aceeași fantasmă creată de revista National Geographic, History Channel și Hollywood. Este socialismul umanist celest  a noului Star Trek și Babylon 5. Este ingineria socială prin care copiii noștrii sunt tratați în școlile publice. Copiii mai tineri sunt făcuți să vadă Puritanii ca un fel de caractere comice ale unei ere uitate. Ei sunt reprezentați ca oameni bizari îmbrăcați în negru cu pălării ciudate. Aceste imagini iconice ale Puritanilor, false cum ar fi ele, sunt fără îndoială aduse la iveală la fiecare Zi a Recunoștinței.

 

Un al mit este faptul că Puritanii erau criminali religioși. Adevărul este total diferit. Puritanii nu erau indivizi răi după cum sunt portretizați de mitologia populară. Nici nu erau legaliști cu inimă de gheață după cum îi arată Hollywood. Defapt ei nici nu se îmbrăcau în negru. Puritanii erau Englezi ce proveneau din era Elizabetană. Ei purtau haine colorate conform timpului. Ei erau oameni veseli. Ei beau bere în moderație, fapt pentru care sunt cunoscuți. Puritanii deseori aveau o atitudine primitoare și harnică, arătând o dispoziție pozitivă și blândă împotriva provocărilor vieții. Oricând întâmpinau probleme cu alți oameni sau cu puterile politice, ei arătau mereu dorința de a lua loc și de rezolva totul într-o cale pașnică. Ei erau negociatori și ar fi făcut mari eforturi de a rezolva lucrurile prin bunăvoință Creștină.

 

Pentru Puritani, toate lucrurile din viața lor ținea de rugăciune. Astfel îndeplineau ei lucrurile. Credința lor nu era doar o chestiue de Duminică. Era defapt o parte din ei. Relația lor cu Dumnezeu era baza vieții lor. Puritanii erau oameni care umblau prin viață cu Dumnezeu alături. Odată cu apariția Bibliei Regelui James în 1611 și a Bibliei Geneva, ei au reușit să învețe despre Dumnezeu și cum El rezolva lucrurile.

 

Credința lor era mai mult decât o simplă credință în religie sau într-o Biserică națională. Era o credință personală. Astfel învățarea lor și predarea mai departe copiilor era un aspect foarte important pentru ei. Din cauza credinței lor și Creștinismului Biblic, Puritanii au suferit foarte mult. Împreună cu prietenii lor Pelerini, ei au fost tratați urât de către Biserica Angliei și Corana Angliei. Însă în ciuda judecăților, ei au fost binecuvântați. Pentru ei, călătoria era deasemenea o romanță, un pelerinaj și o aventură. Ei erau acum privilegiați de a cunoaște fundamentele credinței, de a răspunde la apelul lui Dumnezeu pentru salvare și de a umbla împreună cu El. Ei știau deasemenea că orice ar fi, El îi va coduce spre lucruri mai bune.

 

Această părere lumească despre lume a fost, și rămâne și astăzi, principalul izvor spiritual pentru binele din lume. Mai mult ca orice, credința Creștină personală era cheia spre succes pentru Englezii din Noua Lume. Puritanii și Pelerinii erau liberi de a gândi și acționa ca martori și agenți ai lui Dumnezeu și ai omului. Iar sub Dumnezeu ei aveau acum șansa de a porni spre destinul lor într-o sălbăticie. Europenii din Vechea Lume erau legați de protecția lorzilor, demnitarilor ecleziastici și episcopilor. Însă locurile sălbatice din Noua Lume chemau oamenii într-un mod spiritual, plin de speranță spre credință și vise ce nu mai depindeau deloc de aceste ierarhii.

 

Puritanii erau indivizi care apreciau, însă nu mai erau subiecții unor instituții religioase făcute de om. Ei se bucurau de această libertate religioasă deoarce puteau să o urmeze. Ei erau subiecții lui Dumnezeu, îl cunoșteau pe El și umblau împreunp cu El. Probleme de conștință erau importante pentru ei. În orice caz Puritanii, în cea mai mare parte, erau niște persoane vesele și calde. Erau oameni care se bucurau de viață și acceptau provocările ei. Pentru Puritani, viața era o mare aventură. Viețile famililor lor și a comunității ce-i înconjura era acum în mâinile lor. Ei cunoșteau principiile Biblice. Ei știau că un om culege ce își plantează. Dacă nu erau recunoscători în fața lui Dumnezeu și deasemenea înaintea celorlalți oameni, atunci ei ar fi suportat consecințele. Ar fi un caz al "Paradisului Pierdut". Ei știau asta și umblau cum trebuie.

 

Puritanul Milton a fost activ în timpul Războiului Civil Englez. Întradevăr, "Paradisul Pierdut" a fost titlul poemului lui Milton. Un alt soldat din Armata Parlamentului sub conducerea lui Oliver Cromwell era și John Bunyan. El a găsit salvarea și credința personală în Dumnezeu în timp ce a servit în Armata Puritană. După război, Bunyan a început să predice deschis, acest lucru trimițându-l în închisoare. Cât timp a stat în închisoare, el a continuat să scrie alegoria Biblică Creștină clasică "Pilgrim’s Progress".

 

Deci dacă vrem cu adevărat să vedem istoria Puritanilor, trebuie să studiem toate faptele de aici. Faptele seci ale economiei și sarcinilor politice ale istoriei sunt importante cu siguranță. Bazele multor povești sunt formate din resurse natura și probleme geografice. Însă cursul capitalului și muncii nu sunt principalul motor al istoriei. La fel nici exploatarea oamenilor pe câmpul de bătălie nu reprezintă un factor decisiv. Aceste detalii nu vor fi niciodată destul de bune pentru a accentua întregimea și importanța istoriei unei națiuni sau a unor oameni. Și nici nu vor reuși să explice energiile speciale ale diferiților oameni și națiuni și de ce au fost ei victorioși de-alungul istoriei. Astfel pentru a vizualiza și aprecia o istorie mai intensă, trebuie să ne lărgim perceția. Trebuie să fim pregătiți de a accepta dimensiunea spirituală a poveștii.

 

Spiritul omului sau națiunii este cel mai important element. Acel spirit, fie bun, rău sau urât, este ceea ce-l face rezistent. Este spiritul ce determină caracterul oamenilor, cetățenii individuali din inima națiunii. Și astfel dacă vom vorbi despre "resurse umane", trebuie să mergem mai adânc decât simpla psihologia sau o sarcină a unor seturi de valori generice. Trebuie să învățăm să controlăm resursele spirituale din interiorul inimilor blocurilor individuale ale națiunii. Trebuie să cunoaștem oamenii care formează corpul politic pe care se întâmplă să-l studiem. Pentru a înțelege Puritanii, trebuie să ne formăm o imagine clară a spiritului și caracterului lor, și astfel să obținem o relatare despre cum au avut un impact asupra oamenilor, națiunii și lumii din jurul lor. Acest lucru este absolut esențial dacă vrem să înțelegem vreodată pe deplin istoria Puritană sau istoria oricărui grup de oameni.

 

Dimensiunea spirituală din istoria Americană este neapreciată și ascunsă. Însă adevărul rămâne. Iar lecțiile pe care Dumnezeu le crează pentru noi în cronicile națiunilor sunt povestea Sa. Și astfel putem fi siguri că întreaga poveste va ieși la iveală eventual. Deoarece elementele spirituale vistale sunt învăluite în istoria Puritanilor și sunt acolo pentru ca noi să le observăm, dacă avem ochi pentru ele. Dacă istoria Puritană trebuie să fie rescrisă conform faptelor, atunci așa să fie. Să ne rugăm că o relatare mai bună a acestei istorii va fi spusă într-un final.

 

Și de ce este totul atât de important? Răspunsul este destul de simplu. Istoria Puritanilor nu s-a încheiat. Istoria Puritanilor este, defapt, o saga în desfășurare. Istoria Puritană ar putea ajunge într-un punct culminant în următorii ani. Dacă se va întâmpla astfel, atunci timpul va veni. Ca Englezi, noi trebuie să ne facem temele Este vremea ca noi să ne așezăm și să facem mai mult decât doar să vorbim. Acum este timp ca noi toți să ascultăm "restul poveștii".

 

 

ESTE ISTORIA PURITANĂ O PROBLEMĂ A TRECUTULUI? PROBABIL CĂ NU.

 

Să începem prin a observa mai atent inima Puritană. Este foarte importantă. Deoarece aici vedem izvorul energiei Puritane ce va schimba lucrurile. Putem observa un fragment din mecanismul Puritan într-un scurt video de mai jos. Va servi ca un trailer pentru un vechi film, "Cromwell". Acest video ar trebui văzut sau deținut de toți studenții sinceri ai istoriei Americane. Richard Harris joacă un rol iscusit ca Oliver Cromwell, la fel ca și Sir Lawrence Oliver în rolul lui Charles I. Acest film evidențiază evenimentele extraordinare ce au avut loc în timp și după ce Puritanii au preluat puterea în Parlament. Nu prezintă cu acuratețe perfectă istoria în toate detaliile. Însă dintr-un număr de scene perfect jucate obținem anumite detalii valoroase asupra mecanismului spiritului acestei companii Puritane colorate. În calitate de Creștini Biblici ei erau în minoritate. Și totuși aceștia erau oamenii care au întors Anglia cu susul în jos la începutul secolului 17.

 

Toți Americanii ar trebui să cunoască istoria timpurie a Puritanilor în Anglia. De ce? Deoarece Războiul Civil Englez ilustrează elementele potente politico-religioase ce conduc marea parte a istoriei Americane astăzi. Povestea Puritanilor care s-au ridicat la putere în Anglia merge peste domnia lui Charles I. Nu s-a bazat în totalitate pe Oliver Cromwell și rolul său ca Lord Protector în timpul dictaturii militare Puritane în Anglia. Aceasta a fost Reforma Engleză. La inima sa era defapt o mișcare religioasă. Și a adus cu ea un nou set de gândiri, vise și mari așteptări. Toate acestea au fost rezultatele ascensiunii Renașterii Biblice de la începutul anilor 1500.

 

Armata Puritană era implicată activ în această renaștere religioasă. Împotriva unei Biserice a Angliei muribunde, Armata era mecanismul principal al reformei Puritane din Anglia. John Bunyan, care a scris Pilgrim’s Progress, a servit în Armata Puritană. Armata, sub comanda lui Oliver Cromwell, a folosit o organizare sofisticată a "securității patriei" printr-o agenție de servicii secrete. Acest lucru a inspirat pictura faimoasă din secolul 19 de mai jos. Dacă priviți cu atenția la această pictură, veți observa altceva care ne va ajuta să apreciem partea Anglo-Americană din acest puzzle. Oficialul Puritan, sergentul, și ofițerul Cavaleriei poartă amândoi panglici galbene.

 

Este posibil ca aceste însemne să facă trimiterea înapoi la Puritanii din Anglia? Aparent da. Panglicile galbene erau purtate pe câmpul de bătălie de către soldații Armatei Puritane și cei ai Armatei Parlamentului. Ei erau într-un conflict militar cu Regele Charles I și cu roialiștii în timpul Războiului Civil Englez.

 

Description: 'When did you last see your father?' 
the famous painting by W.F. Yeames.
Click on the image for the details.

 

"Când l-ai văzut ultima dată pe Tatăl tău?"

de W.F. Yeames (1835-1918)

 

Oliver Cromwell ca Lord Protector, a creat mulți generali-maiori în Marea Britanie. Armata Puritană a administrat o formă de lege marțială ce se concentra asupra reformei culturale și morale. Puritanii au avut un impact profund asupra Englezilor din ambele părți ale Atlanticului. Ceea ce au făcut ei pentru a solidifica cetățenia Marii Britanii și cea a Americii nu este deloc apreciat. Însă o comparație între Revoluția Americană și cea Franceză este foarte instructivă în această privință.

 

Taberele Puritane nu erau doar adunări militare. Armata Parlamentului avea dreptul asupra renașterii Biblice Engleze. Soldații s-au adunat în jurul focurilor de tabără. Ei vorbeau despre armată și probleme spirituale ale legământului de sânge, asemeni oamenilor la finalul unei ere istorice.

 

Unul dintre acei soldați Puritani era Jogn Bunyan. El a luptat la Bătălia din Naseby. Bunyan a fost expus Războiului și Cuvântului lui Dumnezeu, care l-au îndemnat să facă o căutare în propriul suflet. Stresul post traumatic a cedat în sfârșit și l-au făcut să se comită în totalitate lui Isus Hristos. Această experiență proprie în Dumnezeu era un lucru important în viața lui Bunyan. Povara sa de păcat era ridicată. Viața lui Bunyan a fost schimbată pentru totdeauna. El a petrecut mulți ani în închisoare din cauză că a cutezat să predice. Aici el s-a luptat cu forțe întunecate, mai puternice ca orice sabie. El a adus Cuvântul lui Dumnezeu englezilor din lumea literară ce a fost o mare binecuvântare pentru mulți oameni din jurul lumii timp de mai bine de 350 de ani. El a scris Pilgrim’s Progress. Pe lângă Biblie, această lucrare clasică a fost cea mai influentă carte din toată literatura vestică.

 

Un element important din Pilgrim’s Progress nu a fost apreciat. Aceasta este povestea unui Puritan care face tranziți de a deveni Pelerin. Asta se va întâmpla din nou, doar că pe o scară mai largă. Nu doar într-un om, ci într-o națiune.

 

Puritanii (atunci ca și acum) erau bărbați și femei cu o misiune. Ei erau genul de oameni care duceau lucrurile la bun sfârșit. În timpul Războiului Civil, Anglia, Scoția și Nordul Irlandei erau împreună într-un Regat Unit. Marea Britanie va continua să devină cea mai puternică națiune maritimă. Ei au preluat totul de la Olandezi și i-am învins pe Francezi la Waterloo și Trafalgar pentru a deveni o superputere maritimă. Marea Britanie va continua mai târziu să colonizeze un sfert din lume și astfel să devină Imperiul Britanic. Oameni din diferite locații geografice din jurul lumii au devenit part din Comunitatea Britanică.

 

Deci ce putem învăța despre Puritani aici? Acești visători Anglo-Americani erau implicați politic. Ei nu erau doar niște mistici sau evlavioși politici pasivi. Ei erau constructori de națiuni. Acești oameni ai Cărții s-au dus direct în sălile guvernului. Atunci, ca și acum, sunt fixați asupra rezolvării lucrurilor cum trebuie. Creștinii Biblici au un mandat Evanghelic ce îi duce peste oceane și îi atrage spre destinul global. Pentru Puritani, acest lucru a dus la un caracter politic decisiv și unul al dominionismului.

 

După cum am văzut și în cazul lui Oliver Cromwell, Puritanii erau pregătiți de a încheia tratate cu oamenii dinafara frontierelor lor naționale. La un nivel spiritual ei erau făcuriți după Marea Comisie. Însă proprile lor energii, ambiții și carismă au fost adăugate la asta. Internaționalismul lor nu era bazat pe cucerire militară după cum am observat atunci când Franța a devenit o super putere sub Napoleon sau când Germania a încercat să devină o super putere sub Adolf Hitler. Însă asemeni Olandezilor, Englezii au vrut să ajungă la un nivel puternic de negoț. În calitate de națiune insulă, supraviețuirea Marii Britanii depindea de acapararea linilor maritime și exercizarea puterii pe mare. Super puterea Britanică a secolului 19 și actuala super putere a Americii este deasemenea urmată de polica "posesiei porților inamicului". Etica Puritană și energia sa vor fusiona cu Anglia Victoriană de mai târziu și vor da naștere astfel Imperiului Britanic. Același zel Puritan a traversat Atlanticul pentru a se exprima în Revoluția Americană prin prezervarea formei sale de falimentul spiritual al ilumismului umanist retoric și de măcelul sângeros cunoscut ca Domnia Terorii ce va blestema Revoluția Franceză câțiva ani mai târziu. Secolul al 19-lea va vedea o expansiune globală a politicii străine Americane creată ca un principiu al destinului manifestat. După lansarea celor două bombe atomice ce au încheiat Războiul Mondial, prin înțelegerea Bretton Woods, America și-a asumat conducerea asupra negoțului și problemelor internaționale. Dominația Americană prezentă în afacerile multinaționale, U.N. și WTO reprezintă ceea ce putem numi drept Pax Americana. Dominația mondială a Americii, asemeni celei văzute pe vremea Imperiului Britanic, era bazată pe negoț pașnic  și supravegherea politicii globale. Britanii au dobândit asta prin putere maritimă. Americanii au făcut-o prin puterea aviatică și arsenalul de submarine nucleare. Aceasta este dominația și nivelul global al vulturului American.

 

Astfel visele Puritanilor au fost istorice. Un exemplu timpuriu al acestei visiuni a lumii au fost acțiunile trans Atlantice remarcabile ale U.S. Navy și Marines împotriva Piraților Islamici din Mediteraneană. Acest lucru a avut loc la începutul secolului 19 pe coasta Africii de Nord, la Tripoli. Viziunea Puritană a fost dusă cu mult peste tradiție și rasă, ducându-i peste visele strămoșilor lor. Anglia sub conducerea lui Oliver Cromwell a intrat în alianțe politice cu Națiunile vecine ale Scoției și Nordul Irlandei. Acest fapt istorie este extrem de important în timp ce observă acțiunile globale ale actualului Pax Americana.

 

După cum vom descoperi pe parcursul acestui studiu, istoria Puritanilor Anglo-Americani a fost neglijată total. Nu a avut parte deloc de atenția academică cuvenită. Aceasta este o istorie crucială pentru noi astăzi. Nu este doar un fleac. Pentru studenții istoriei Americane, povestea Puritanilor este ca un râu ce curge neoprit. Istoria Puritană este ca o trasare a drumului parcurs de râu. Acesta dispare pentru un timp, doar ca să apară mai târziu.

 

Description: The Puritan Army wears yellow ribbons 
and yellow sashes in the English Civil War.

 

(Imagine din video-ul “Cromwell”)

Observați că ofițerii cavaleriei din Armata Puritană poartă eșarfe galbene)

 

Istoria Puritanilor se întinde de-alungul a 500 de ani. Iar saga continuă. Activismul politic al Creștinilor Puritani este alături de noi și în ziua de astăzi. "În Dumnezeu avem încredere" este fraza inscripționată pe monezile Americane din vremurile recente. Însă, defapt, acesta este un standard de bătălie Puritan al secolului 17. Asemănător, eșarfele galbene pe care le vedem astăzi nu sunt un fenomen nou. După cum putem vedea și în pictura și imaginea de mai sus, eșarfele și panglicile galbene erau purtate de soldații Armatei Puritane în secolul 17.

 

Standardul Puritan este ridicat din nou în America. Țara este acum din nou învățuită într-un război ideologic. Etica Puritană s-a aflat mereu într-o cruciadă împotriva umanismului secular. Există o atingere largă puternică socio-politică la mijloc. Apare acum și în vremea noastră. Cu o înțelegere adecvată a istoriei Puritane și față de ceea ce acești oameni au făcut în trecut, putem începe să vedem ceea ce se întâmplă astăzi și de ce se întâmplă. În ciuda elitelor seculare Franceze de astăzi, Puritanii moderni din America devin deja stabiliți în locuri de putere. Defapt avem un motiv bun de a ne aștepta ca această istorie Puritană să continue. Ne putem aștepta ca ei să joace un rol proeminent în scena lumii în timp ce ajungem la un climax al veacului.

 

Teza acestui articol, (împreună cu cele care o însoțesc), este destul de simplă. Acei Creștini Biblici activi politic, acei Puritani ai Cărții pe care i-am văzut la fondarea Americii nu au dispărut de pe scena istoriei în totalitate. S-ar putea ca ei să fie în continuare printre noi. Defapt, impactul lor principal în istorie nici nu a avut loc încă. Marele climax al istoriei Puritane încă trebuie să apară.

 

Dacă Puritanii sunt aici cu noi în America de astăzi, atunci planurile lor sunt departe de a fi terminate. Acești oameni încă luptă. Ei încă au planuri de reformă. Ei sunt determinați de a lupta cu declinul moral din America. Ei vor să prevină decăderea națiunii pe care o iubesc. Ei au multe programe mărețe ce trebuiesc înaintate. Agenda lor, ca deobicei, este de a stabili o națiune sub Dumnezeu. Acest lucru, cred ei, nu doar că va asigura continuitatea prosperității și puterii națiunii în sine, ci deasemenea va binecuvânta lumea întreagă. Acest lucru a fost și rămâne viziunea Puritană pentru America. Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem acum este următoarea: Este acest vis Puritan doar pentru America? Sau este acum lărgit într-o agendă pentru întreaga lume? Noi defapt vedem dominația Americii asupra întregii lumi, stabilită prin negoț internațional. Va continua peste asta? Și poate fi acest lucru defapt adevărata eseță a manifestării destinului?

 

 

ANGLIA ÎN TIMPUL ANILOR 1500 VEDE VENIREA SCRIPTURILOR SFINTE. PURITANII SE RIDICĂ ÎN SPIRITUL RENAȘTERII ȘI REFORMEI, ARĂTÂND O DORINȚĂ DE REFORMÎ ȘI PURIFICARE A BISERICII ENGLEZE.

 

Description: Gutenberg's printing press and the new translations
     make the English Bible available to the common man.

 

Sursa adevăratei libertăți din lumea Engleză, Biblia Engleză, provine din presale Germaniei în anii 1500. Această imagine a fost capturată din clasicul film "God’s Outlaw", o biografie a traducătorului Biblic William Tyndale. Acest video excellent spune o poveste inspiratoare și dă multe detalii istorice valoroase.

 

Istoria Puritană, după cum e predată astăzi în America, deobicei se bazează asupra Puritanilor din anii 1600 atunci când au ajuns în America. Însă pentru a înțelege cu adevărat Puritanii, este necesar de a ne întoarce înapoi în timp, în Anglia. Trebuie să ne întoarcem cu 100 de ani în urmă la originea lor în Anglia sub regele Henry VIII. Acest lucru se întâmpla când Biblia Engleză era dusă în Anglia, dând astfel naștere Creștinismului Biblic și Reformei Engleze. În anii 1500 Puritanii au fost identificați prima dată și numiți. Ei erau Creștinii ce credeau în Biblie. Ei s-au ridicat în istorie în acea vreme ca o mișcare evanghelică spirituală. Puritanii Englezi au devenit activiști proeminenți în Reforma Engleză.

 

Încă de la începuturi, Puritanii au pornit să facă schimbări în lumea din jurul lor. Ei au început să întâmpine rezistență de partea ierarhiilor religioase din anumite regiuni. Bineînțeles că acest lucru nu est o surpriză. Deoarece imediat după ce au apărut, ei au arătat o diferență distinctă față de Pelerinii Sepraratiști. Puritanii au vrut să rămână în sistem și să-l schimbe. Ei au vrut să reformeze și să purifice Biserica Angliei. Așa au primit numele de "Puritani".

 

Biserica Angliei din anii 1500, până și sub Regele Henry, s-a schimbat foarte puțin de cea din Vremurile Negre. Papa nu mai era capul Bisericii Engleze. Regele a preluat acel rol. Însă până la apariția Bisericii Engleze, (pe care Regele Henry a permis-o într-un final), puține lucruri s-au schimbat. Biserica Angliei era încă sub degetul unei preoțimi medievale. Ierarhia bisericii nu a fost impresionată de renașterea Biblică ce se desfășura în țară. Nici nu a fost amuzată de laitatea Engleză ce a învățat să citească și să mediteze asupra Bibliei fără sprijinul oficial al Bisericii. Și astfel Biserica Englez a reacționat împotriva renașterii Biblice. Și astfel ruperea rezultată a Bisericii-Stat din Anglia nu era neașteptată. Defapt a fost inevitabilă. Biserica nu mai putea să conțină și să acomodeze această nouă fermentare Biblică. Noul vin al credinței evanghelice Biblice se dezvolta în diferite direcții și moduri. Istoria engleză a fost martoră la Non-Conformismul sectarian al Pelerinilor. Și a văzut deasemenea activismul politic și militar al Puritanilor. Ambele grupări al Creștinismului Biblic au părăsit Anglia în anii 1600 pentru a migra în Lumea Nouă.

 

IERARHIA BISERICII ANGLIEI ÎNCEARCĂ SĂ DISTRUGĂ RENAȘTEREA BIBLICĂ. ȘI REZISTĂ CHEMĂRILOR LA REFORMA BISERICII ENGLEZE.

 

Modelul ecleziastic aici era unul clasic. Aici era o nouă expansiune religioase a credinței Creștinismului Biblic. Biserica Engleză s-a opus oficial. Însă vechea ordine religioasă nu mai putea menține limita asupra noii fermentări spirituale. Nici nu putea să oprească discuțiile libere ce se aprindeau în cadrul laității. Renașterea Biblică crea un nou fel de credință Creștină. Și astfel din cauza naturii umane, au existat anumite probleme. Noua mișcare congregațională a început să arate o lipsă de respect față de vechea ierarhie stabilită. Mulți au considerat că au evoluat peste grija episcopială și trebuiau să fie responsabili singuri pentru relația lor cu Dumnezeu. Bineînțeles că în sălbăticia Noii Lumi, întâlnirile religioase și politice independente au devenit o practică normală. Ierarhiile religioase au fost slăbite din această cauză.

 

Clerul Englez știa ce se petrece și nu le plăcea deloc. Ei au reacționat la mânie. Au încercat să distrugă renașterea. Și i-au persecutat pe toți cei care o îmbrățișau.

 

Acesta a fost încă un lucru într-o lungă listă de momente triste ale istoriei Bisericii. Biserica Angliei a văzut Creștinismul Biblic personal ca un pericol direct față de puterea lor asupra oamenilor. Acest lucru în schimb a afectat poziția lor ierarhică sub rege, și bineînțeles averea lor (care era enormă). Oamenii angajați de biserică au realizat că dacă nu puteau controla în întregime sufletele Englezilor, atunci aveau să plătească scum când regele va afla. El ar fi fost furios. Capetele vor cădea, iar ei știau asta. Astfel oamenii bisericii Engleze erau presați să reziste chemării reformei. Ei știau că trebuia să mențină status quo-ul sau își pierdieau poziția roială. Acest lucru însemna că nicio schimbare nu era tolerată.

 

Așa a ajuns Biserica Angliei să-i persecute pe Puritani și pe prietenii lor, Pelerinii separatiști. Clerul Englez era determinat de a izgoni ambele grupuri din Anglia.

 

 

Description: http://endtimepilgrim.org/coventry.jpg

 

Copiii interogați la Catedrala Coventry. Imagine din "God’s Outlaw", povestea lui William Tyndale.

 

Persecuțiile religioase din Europa și Anglia în anii 1500 erau sângeroase. Liderii Bisericii stabilite (și regii pe care îi slujeau), erau curând până în coate plini de sângele Creștinilor inocenți. Persecuțiile îndeplinite de Cardinalul Wolsey din Anglia erau grave. Însă măcelul sângeros instigat mai târziu de către Biserica Engleză sub domnia Reginei Maria a fost horific. Englezii au ajuns să o numească "Bloody Mary". La Catedrala Coventry, familiile evanghelice au fost adunate. Acestea au fost judecate sumar și condamnate de către episcopii Bisericii. Strămoșii Englezi au fost arși pe rug, unii doar pentru simplu fapt că au învățat copiii rugăciunea Tatăl Nostru în Engleză. Latina, (limba moartă a Romei păgâne), a devenit limba oficială a Bisericii Romei. Creația preoților religioși din acea zi a persistat în credința că Latina era singura limbă prin care venerarea Creștină putea avea loc cum trebuie.

 

Aceasta era tirania ierarhiei Bisericii medievale. Și aceasta era terorea prin care conducea preoțimea. Demnitarii Bisericii se bucurau de pompă și proeminanță prin procesiunile lor. Ei își păzeau cu gelozie averea și influența și puterea cu regii. Biserica stabilită a Angliei deținea un sfert din țară. Cardinalul Wolsey era un caz clasic. El a devenit atât de puternic încât a reușit să creeze politica străină Engleză în favoarea sa. Cardinalul avea grijă regulat de afacerile internaționale în numele regelui.

 

Existau multe probleme ridicate asupra scenei religioase în acele timpuri tulburi. O problemă majoră, ce însă persistă asupra noastră astăzi, era cea a autorității bisericii. Politica Bisericii pentru laitate era clară în acea perioadă. Niciun om, fie el liber sau țăran, nu avea dreptul de a venera fără supravegherea ecleziastică oficială. Niciun cetățean în viața personală nu avea dreptul de a învăța sau discuta despre scripturi cu alții fără ca vreun om al bisericii să fie prezent. Defapt ei nici nu aveau permisiunea de a citi Scripturile Sfinte în propria viață personală. Acest lucru era supravegherea episcopială dusă la extrem. Întradevăr, cuvântul "supraveghere" vine din derivatele Latine: "epi" și "scope", care formează cuvântul episcopal. Autoritățile bisericii credeau că pentru a preveni erezia, trebuiau să aibă control absolut și total asupra tuturor informațiilor religioase ce ajungeau la oameni.

 

Bineînțeles că exista o problemă imensă aici. Biblia Engleză venea acum pe mâna laității Engleze. Un izvor de credință personală Creștină nouă era acum în țară. Venea cu autoritatea Scripturilor Sfinte. Cu ea a venit realitatea existenței lui Hristos. Englezii începeau să-l descopere pe El în timp ce citeau pagini ale Cuvântului Său. Și în timp ce citeau Cartea, ei au văzut că Hristos însuși a intervenit cu autoritatea Sa asupra discipolilor Săi.

 

Anii 1500 erau cu siguranță anii schimbării. Evanghelia era scoasă din limitele religoase. Scripturile Sfinte erau traduse, tipărite, contrabandate și distrubuite. Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu era acum transmis prin Anglia de oameni credincioși, mulți dintre ei fiind din rândul laității. Această renaștere Biblică ademenea Englezii tot mai adânc în credința Creștină. Renașterea consolida și ajuta cetățenii să se ridice și să atingă un nivel mai înalt. Acești oameni ar fi putut să fie o binecuvântare pentru Anglia. Însă ierarhia Bisericii Angliei s-a pus împotriva acestor lucruri. Această nouă renaștere frumoasă avea șansa de a-i trimite pe Englezi înainte la un nivel înalt al credinței personale și responsabilitate personală. Însă clerul Englez arunca cu apă rece pe aceste flăcări ale renașterii. Cu câteva excepții rare, clerul nu avea de gând să-i ajute pe cetățenii Englezi să profite de avantajul acestei binecuvântări. Ei erau mai mult decât doar împotriva acestei schimbări. Clerul Englez ardea Biblii! Ei încercau din toate puterile să oprească renașterea.

 

Description: the Holy Scriptures are
regarded as contraband and
publicly burned by the
English church hierarchy.

 

Acest lucru era foarte trist de văzut. Națiunea Engleză ar fi fost foarte binecuvântată dacă clerul și-ar fi deschis ochii, realizând că noua mișcare era a lui Dumnezeu, și s-ar fi aliat cu Dumnezeu pentru a o ajuta. Însă acest lucru nu s-a întâmplat. Acest plan al unei vechi religii ce stătea împotriva unei noi renașteri a credinței era unul clasic. A fost văzut iar și iar în istoria bisericii. Este observat până și astăzi.

 

Autoritățiile vechii ordini ecleziastice au acumulat multe lucruri în calitate de agenți ai puterii seculare a regelilor și prinților. Astfel ei își apărau cu gelozie averea și puterea. În mod natural, ei nu vroiau să aibă de a face cu un lucru care supăra aceste aranjamente. Ei s-au pus împotriva noii mișcări. Și s-au comportat cu ură împotriva fraților și surorilor lor. Liderii Bisericii s-au prefăcut surzi la chemarea reformei. Deși Biblia Engleză aducea Creștinismul la un nivel personal pentru sufletul uman și îi elibera pe Englezi de vremurile întunecate ale Evului Mediu pline de frică, Biserica Engleză tot a stat împotriva ei. Au existat bineînțeles și unele excepții. Însă ca un întreg, ei au făcut tot ce au putut pentru a distruge mișcarea.

 

Acest lucru a fost cu adevărat regretabil. Deoarece această renaștere Biblică prezenta o oportunitate specială. Biserica Angliei și națiunea Engleză aveau șansa de a se mișca înainte – dacă alegeau asta. Adevărata libertate acum avea o piatră de temelie pe care o națiune măreață putea fi construită. El aduce adevărata libertate în multe inimi printre cetățenii Englezi. Hristos plănuia personal Creștinismul. El era acum prezent la altarul și la tronul inimii umane.

Description: http://endtimepilgrim.org/Christatdoor32.jpg

 

Nu există niciun dubiu că renașterea Biblică schimba ecuația socială în Anglia. Aici era baza adevăratei libertăți și prosperități. Iar Reforma aducea cu sine această nouă oportunitate înaintea națiunii. Hristos bătea la ușa Bisericii Engleze. El vroia să vină și să vorbească cu ei. Demnitarii Bisericii ar fi putut să-l invite și să-și deschidă inimile printr-o Cale evanghelică. Această credință Creștină îmbunătățită era bazată pe cunoștințele Biblice și îndrumări individuale ale lui Dumnezeu. Cetățenii Englezi putea fi îndrumați personal prin viață în timp ce se dăruiau lui Dumnezeu. El îi atrăgea individual. Însă deasemenea și ca o națiune. În timpul acestei renașteri Biblice, El bătea la ușa Bisericii Engleze. Însă liderii Bisericii erau prea preocupați cu problemele statului. Ei nu ascultau și nici nu răspundeau.

 

Se pare că aici era încă un caz în care se poate spune că "frica este cheia". Clerul statului erau oameni privilegiați. Și erau oameni puternici și bogați. Și știau de ce parte aveau cel mai mult de câștigat. Ei erau datori regelui și puterilor politice existente. Le era frică de ce putea spune regele. Astfel atunci când renașterea a apărut, ei au rămas fermi pe pozițiile inițiale. Nu s-au ridicat să o întâmpine. Hristos era la ușă, însă ei nu vroiau să-l invite înăuntru.

 

Biserica Engleză de-alungul anilor 1500 nu vroia să se miște. Era prinsă într-un status quo. A rămas înțepenită în formele religioase ale Evului Mediu. Credința Biblică se răspândea prin țară. Apelurile au apărut pentru reformă. Însă vechea Biserică nu arăta un interes pentru asta. Nu se mișca. Istoria Engleză trebuia să se miște înainte. Însă era oprită de către cler. O renaștere de proporții epice a venit în Anglia. Însă lăcomia pentru putere a ierarhiei bisericii bloca Calea. Ei erau la fel de obstructivi ca trolii flămânzi de la porți. Nu aveau dreptul de a prelua niciun fel de funcție de lideri spirituali. Dragostea pentru avere și putere i-a compromis din punct de vedere spiritual. Erau legați deasemenea și de înțelegerile politice cu regele.

 

Aceste lucruri erau atât de triste și tragice. Ierarhia religioasă a Angliai a stat împotriva renașterii. Coroana Engleză și Biserica Engleză au încălcat legea Bibliei Sfinte. Copiile de contrabandă a scripturilor Engleze erau căutate de laitatea Engleză. Iar când acele Biblii erau găsite de către Biserică, erau arse imediat. Însă acesta nu era cel mai rău lucru. Bărbații și femeile ce aveau asupra lor aceste copii, erau arși deasemenea.

 

În ciuda acestor persecuții fatale, Renașterea Biblică din Anglia a continuat. Era o mișcare de rădăcină a unei energii spirituale importante. Presele de tipărit lucrau din greu în Germania și Olanda. Bibliile de contrabandă erau trimise în Anglia într-un număr tot mai mare. Cuvântul Domnului alimenta Renașterea din anii 1500. Reforma era curând începută și în Anglia. Nu putea fi oprită nici prin persecuții directe și sângeroase.

 

 

REGELE HENRY VIII ȘI CLERUL SĂU ÎNCEARCĂ SĂ OPREASCĂ VENIREA BIBLIEI ENGLEZE

 

Description: Image from the video 'God's Outlaw'.

Regele Henry era supărat când a auzit că Bibliile lui Tyndale erau contrabandate de-alungul canalului în Anglia. El l-a chemat pe Cardinalul Wolsey ca să-i vorbească despre această problemă. Această imagine este din video-ul "God’s Outlaw".

 

King Henry a devenit tot mai conștient de această febră religioasă în rândul supușilor săi. Curentele politice ce veneau din asta au căzut curând asupra țării. Regele nu era fericit. După cum a văzut și el, acest lucru era ca o palmă peste față îndreptată către el ca regent. Acești reformatori, în opinia sa, arătau o lipsă de respect față de domnia sa. Ei demonstrau deasemenea o lipsă de reverență față de biserica sa! Regele Henry l-a chemat pe Cardinalul Wolsey. L-a pus pe covor și a cerut supărat o explicație. Atunci când regele a aflat că William Tyndale traducea Biblia din locații ascunse în Germania și Olanda, și că copiile scripturilor erau contrabandate peste canal în Anglia fără vreo autoritate din partea bisericii și statului, el a fost foarte furios.

 

Existau unele argumente solide la îngrijorările Regelui Henry. În același timp în care regele și Arhiepiscopul Wolsey încercau să blocheze scripturile de a fi contrabandate în Anglia, Războaiele Reformei erau în plin avânt. Aceste războaie religioase, începute de Reformă, distrugeau continentul European. Campanii succesive ale armatelor Catolice și Protestante treceau prin Germania și Elveția. Jefuirea pământurilor țării și văilor a continuat timp de multe decenii. Războaiele religioase au lăsat Europa centrală în bucăți. Germania, locul de naștere al Reformei, nu își va reveni pentru următorii 200 de ani.

 

Faptele istorice arată că renașterea religioasă duce deobicei spre chemarea reformei religioase. Cererile politice pentru redresul social și schimbările din guvern urmau curând după. În acele timpuri, cruciații puteau să se ridice și să agite mulțimile. Aceste probleme politice pot scoate oamenii în străzi. Acest lucru este ceva ce un conducător nu vrea să vadă niciodată. În asemenea timpuri, cetățenii pot deveni mai mult decât poruncitori. Ei pot deveni foarte violenți până în punctul în care cauzează un adevărat măcel... Acestea sunt lucrurile din istorie când regatele sunt distruse. Puterile conducătoare ale statului și biserica statului lor nu vor ca aceste lucruri să se întâmple vreodată în țara lor. Cel puțin nu atunci când ei stau de pază.

 

Regii și conducătorii au un rol important de jucat. Se așteaptă din partea lor să mențină pacea și securitatea în țară. Aceasta este povara și responsibilitatea lor în fața lui Dumnezeu și a oamenilor. Spre acest sfârșit ei trebuie să respecte legea și să mențină ordinea, și să-i îndepărteze pe cei care pot crea probleme. Cealălaltă obligație a regilor și conducătorilor înaintea lui Dumnezeu este de a se asigura că negoțul este lăsat să continue nestingherit, iar bunurile, serviciile și informația sunt schimbat liber și echilibrat.

 

Informația ar trebuie să fie lăsată să curgă liber atâta timp cât nu provoacă rău țării. Însă aici, roialiștii vor să vadă că supușii lor erau ținuți "sub control" și că continuau să ducă "o viață liniștită". Regele și clerul său au decis că inflația contrabandei Bibliilor și informația pe care o conțineau acestea va deveni o problemă. Astfel au decis să oprească cursul Scripturilor Sfinte. Ei au considerat că e bine să declare ilegală Biblia Engleză. Însă aici s-au băgat ei în adevărata problemă. Ceea ce ei încercau să distrugă nu era doar contrabandă. Era Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu!

 

Acest război era purtat împotriva Bibliei Engleze și reprezenta o problemă serioasă. Ierarhia Angliei presupunea multe. Roialiștii și clerul lor încercau să îndepărteze Scripturile Sfinte. Ei încercau să se implice în treburile lui Dumnezeu!

 

Cuvântul lui Dumnezeu a fost trimis pentru oamenii Lui. Biblia Engleză era acum valabilă pentru omul obișnuit. Oamenii legământului lui Dumnezeu trebuiau să o primească. Însă în cele din urmă, regele Englez și clerul lui aveau alte idei. Ei încercau să oprească fluxul acestor Biblii Engleze în Anglia.

 

Acest lucru nu era o problemă minoră. Era, defapt, o problemă gravă. Regele Henry încerca să taie fluxul informației sacre a lui Dumnezeu. El încerca să blocheze mesajul Evangheliei și să-l oprească de a trece liber. El, defapt, închidea ușa împotriva mesajului de salvare, ce era centralizat asupra lui Isus Hristos, Primul născut al Israelului. De asta Regele Henry însuși nu a avut niciun prim născut fiu ce a supraviețuit?

 

Bineînțeles că puterile existente, autoritățile guvernamentale și ecleziastice, erau sigure că aveau dreptate. Ei doar continuau politica bisericii medievale. Ei credeau că Biblia era o carte prea periculoasă pentru a fi permisă în mâinile laității. Astfel ei erau legați și determinați de a opri această contrabandă a Biblilor Engleze, prin orice mod posibil.

 

Acțiunea pe care au luat-o a avut consecințe politice grave. Următorul secol i-a văzut pe Puritani cum s-au ridicat din indignare și au preluat puterea în Parlament.

 

Autoritățile conducătoare puteau deja evidenția semnele de "necaz". Biblia în mâinile oamenilor normali oferea ocazia apariției discuților religioase ce nu erau autorizate și supravegheate. Acest lucru era o problemă pentru elitele religioase. Oamenii discutau Biblia între ei. Totul începea să scape din controlul bisericii. Ei vorbeau despre probleme spirituale. Au început să discute despre lucrurile lui Dumnezeu într-un fel personal, în case, pe câmp și pe stradă.

 

Bineînțeles că acest lucru nu era neașteptat. Acest fel de febră socială avea mereu loc la renașteri. Este destul de normal. Renașterea aduce mereu speranțe și vise noi. Oamenii încep să se gândească la lucruri mai bune curând. Ei încep să creadă că noi oportunități se vor ivi curând cu siguranță. Renașterea spirituală deseori energizează alte arii ale vieții. Apele sunt amestecate. Din asta apar mari așteptări pentru vindecarea socială și schimbarea politică.

 

Din păcate, în mijlocul tuturor acestor binecuvântări, oamenii obișnuiți devin prea plini de sine. Din perspectiva puterilor conducătoare, țăranii pot să-și uite locul. Ei încep să presupună că țin întâlniri pentru probleme politice și religioase. Unii dintre ei pot deveni foarte nerespectuoși față de cei deasupra lor, atât în Biserică cât și în clasele conducătoare. Exact asta s-a întâmplat atunci când Puritanii Englezi au început să apară în anii 1500.

 

Pentru autoritățile conducătoare din biserică și stat, acest lucru era foarte iregulat. Noua mișcare Puritană devenea clar prea mare ca ei să o poată controla. Noutățiile din țară au început deja să fie tot mai mult despre tonul politic crescut. Erau chemări pentru alte reforme. Iar apoi, bineînțeles, existau acele discuții problematice despre ce se poate întâmpla la sfârșitul veacului. Oamenii bisericii s-au cutremurat când au auzit asta. Ei știau ce însemna pentru ei. Ei știau că vor avea curând mari probleme cu regele.

 

Din punctul de vedere al puterilor, se părea că acești evanghelici deveneau prea siguri pe ei cu programul lor. Clerul Englez au făcut referințe usturătoare la adresa evanghelicilor și "entuziasmul lor religios". Erau îngrijorați că aceste discuții s-ar putea "să scape de sub control". Însă adevărul era că puterile religioase nu puteau controla ce se petrecea. Asta îi supăra foarte mult.

 

Bineînțeles că demnitarii bisericii Engleze aveau mare grijă de ce credeau aristocrația și regele despre toate acestea. Ei știau că această nouă febră religioasă bazată pe sfânta scriptură nu va fi bine văzută atunci când curtea Engleză va afla de ea.

 

Aveau dreptate. Atunci când Regele Henry a auzit despre această nouă febră religioasă și curentele politice asociate cu ea, a început să se supere. El se simțea insultat de toate acestea și era în mod particular nefericit de toate discuțiile din rândul laității. Acești instigatori neinstruiți nu erau cei ce trebuiau să discute despre politica biserică-stat! Cine se credeau ei? Și care erau oricum problema?

 

Regele era clar revoltat despre toate acestea. Nu s-a rupt el deja de Roma? Ce alte reforme mai vor acești nevrednici? Cu siguranță aceste încercări veneau din partea grupării verticale. Acei evanghelici erau incorigibili. Și acum ei încercau prea mult. După cum vedea regele problema, a decis că nu are nicio altă opțiune. Acești oameni trebuiau opriți!

 

Regele Henry era vădit îngrijorat. El nu deținea controlul asupra a ceea ce se petrecea. La fel și despre clerul său. El suspecta că acești non-conformiști religioși nu vor fi loiali lui sau vor face unele cerințe pe care el nu le putea respecta.

 

El credea de asemenea că ei puteau fi periculoși. Ei ar putea crea o scânteie. La fel ca toți regii, el se temea că non-conformiștii evanghelici ar putea curând să primească întăriri din partea unei mulțimi non-guvernamentale a non-conformiștilor politici. Curând domnia sa putea să fie spulberată. Comerțul pașnic din Anglia putea fi întrerupt de nemulțumiții, eretici și agitatorii politici religioși sau poate și mai rău. Asta dacă nu cumva ar fi ținut capacul strâns asupra acestei febre religioase, astfel să nu poată exista niciun anticrist ce se poate ridica dintre ei!

 

Regele Angliei era îngrijorat. Toate aceste lucruri nu puteau fi permise. Din motive pe care le putem doar specula, Regele Henry și clerul său au ajuns să creadă că acest flux de Biblii neautorizate era rădăcina problemei. Și astfel în mintea regelui, răspunsul problemei era evident. Contrabanda Bibliilor în Anglia trebuia să fie oprită! Nu era el Regele Henry? Acesta era regatul lui! Iar el s-a săturat!

 

Regele era supărat în special atunci când a auzit că supușii săi Englezi studiau Biblia în casele lor. Dădea naștere unui nivel mai înalt de literatură Engleză. Credința personală dădea nașterea deasemenea și unui individualism. Cu siguranță acest lucru era deja afară din controlul Bisericii Angliei pe vremea când era încă blocată în Evul Mediu.

 

Renașterea din anii 1500 a început să schimbe spiritul și fața Angliei. Și din această renaștere Biblică, bazată pe Bibliile Engleze, au apărut Puritanii Englezi și prietenii lor, acei alți non-conformiști care și-au luat numele de Pelerini.

 

Atunci când Regele Henry a auzit că unii dintre suspușii săi discutau despre sfârșitul veacului, aceasta a fost ultima picătură. Asta s-a întâmplat atunci când a intrat într-una dintre crizele sale obișnuite. El l-a chemat pe Cardinalul Wolsey și a poruncit ca arhiepiscopul și clerul său să-l găsească pe Tyndale imediat și să oprească fluxul acestor Biblii neautorizate ce veneau în Anglia.

 

Description: Image from the video 'God's Outlaw'.

Partea fatală a războiului informației purtat împotriva Scripturilor Sfinte. Școlarul evanghelic de la Cambridge și traducătorul Bibliei, william Tyndale, este ars pe rug în 1536. Această imagine este din video-ul "God’s Outlaw".

 

John Hackett și alți agenți ai regelui au mers pe continent pentru a-l căuta pe traducătorul Biblic. Însă timp de mulți ani William Tyndale le-a scăpat printre degete, iar traducerea a continuat. În acea perioadă, Bibliile sale erau contrabandate în Anglia, de multe ori în sacii de grâu. Clerul Englez erau sub presiune politică de a face ceva în legătura cu asta. Într-un final, Episcopul Londrei a venit cu un plan ingenios. El a trimis o cârtiță.

 

Henry Phillips era un criminal condamnat, din clasa superioară. El era un hoț ce își aștepta sentința. Episcopul Londrei l-a adus înaintea sa. L-a convertit pe acest într-un agent dublu. Phillips, pretinzând că e un evanghelic, a ajuns curând în Europa. El a reușit să se infiltreze în comunitățile negustorilor. Acolo Phillips l-a găsit pe Tyndale și s-a împrietenit cu el. Apoi într-o zi l-a condus pe traducător într-un anumit loc unde a fost trădat. Acesta a fost capturat de autoritățile bisericii.

 

William Tyndale, un școlar și evanghelic renumit de la Cambridge care a trăit o viață fără reproș, a fost judecat și condamnat. Mai târziu acesta a fost dus la rug. Ultimele sale cuvinte au fost: "Doamne, deschide ochii regelui Angliei".

 

Ajungerea unor Biblii ieftine a dat naștere la o febră evanghelică ce a apărut în anii 1500. Această renaștere, facilitată de redescoperirea Scripturilor Sfinte era mecanismul principal al Reformei. Creștinii Pelerini și Anabaptiști erau un grup de oameni evalvioși. Ei erau separatiști și consacrați doar lui Hristos prin credința lor. Ei nu aveau mare speranțe pentru reformarea vechilor state bisericești. Însă Puritanii erau diferiți. Încă de la începutul anilor 1500, Puritanii au fost energizați de a juca cartea politică. Ei erau determinați de a schimba ecuația bisericii-stat din Anglia. Pentru ei, primul lucru ce trebuia făcut era foarte clar. Trebuiau să purifice statul biserică, Biserca Angliei.

 

Încă de la început, Puritanii Englezi s-au găsit împotriva unei rezistențe solide. Ei au descoprit că se luptă cu o organizare solidă de lideri ai bisericii. Pentru Puritani, căile ierarhiei religioase părea a fi fixate în cimentul medieval ecleziastic al Evului Mediu. Biserica Angliei era obligată de a-l susține pe rege. Iar regele, ca deobicei, trebuia să susțină un status quo.

 

Rezultatul acestei lupte era destul de predictibil. Oamenii bisericii au făcut din asta politica lor de a respinge această nouă formă de Creștinism Biblic. Acești Puritani le agitau barca! Iar lor nu le plăcea absolut deloc. Ei vroiau să-i controleze pe toți non-conformiștii și să-i "aducă la nivelul inițial". Ura lor nu era îndreptată doar spre reformatorii Puritani, ci deasemenea și împotriva separatiștilor Pelerini din țară.

 

Toate acestea formau o afacere bizară. Aici era o nouă renaștere Creștină. Avea ca scop purtarea Angliei spre un standard ridicat. Dacă noua mișcare era îmbrățișată și ghidată cu credință de către oamenii lui Dumnezeu, națiunea va fi bincuvântată. Și se putea observa un progres. Însă la fel cum este deseori văzut la rivali, liderii bisericii stabilite nu erau prea bucuroși de ceea ce vedeau. Numiți-o gelozie. Numiți-o politică ca deobicei. Însă liderii bisericii s-au pus împotriva vântului schimbării. Ei au eșuat de a înțelege semnificația și oportunitatea perfectă pe care această nouă mișcare a lui Dumnezeu o oferea.

 

Aici era o nouă chemare de la Dumnezeu. Avea ca scop trimiterea oamenilor la un nivel mai înalt al credinței Creștine. Era bazată pe Scripturile Sfinte, iar evanghelicii salvării personale au fost mereu campionii mesajului Evanghelic. Din această nouă idee evanghelică a apărut un sens de grijă personală înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor. Un nou Creștininism vital era la orizont. Stătea pregătit pentru a aduce o lege mai bună, disciplină de sine, idei luminate, energie și productivitatea asupra Englezului, mai mult de cât s-a văzut vreodată. Însă cum se întîmplă deseori, liderii bisericii erau orbi în fața acestor posibilități. Ei erau campionii statusului quo al politicii și grupării ecleziastice. Oh da, ei au fost hierotonosiți ca preoți ai lui Dumnezeu. Însă stăpânii lor lumești, regii și conducătorii seculari, le trăgeau sforile. Bineînțeles că jurnalele lor de buzunar îi chemau de asemenea. Sau cel puțin așa se pare.

 

Ierarhia Bisericii Angliei se opunea chemării Puritane pentru reforma bisericii. A respecta autoritatea Bibliei însemna a accepta chemarea pentru responsabilitatea personală și autoritatea personală printre cetățeni. Regele se opunea acestui lucru deoarece nu-l putea controla. Ei nu aveau viziunea de a observa vreun lucru bun să reiasă din toate astea. Deasemenea nici nu vroiau să vadă vreun rezultat. O asemenea mișcare, după cum au observat ei, ar putea descrește propria lor proeminență și autoritată înaintea oamenilor.

 

Această analiză nu era complet adevărată. Dacă oamenii laici erau încurajați și îndrumați în timp ce făceau parte din oficiu, întreaga biserică va fi binecuvântată. Însă liderii bisericii nu aveau o viziune prea largă în acest caz. Au fost îndrumați să creadă că în cazul ăn care autoritatea lor ecleziastică era diminuată, ar fi fost foarte rău pentru biserică, și pentru ei. Ei erau deasemenea convinși că ar supăra ordinea socială. Autoritatea și statutul lor înaintea oamenilor și a regelui putea fi diminuat. Acest lucru era ceva ce ei nu vroiau să se întâmple. În calitate de oameni ai bisericii, ei se bucurau de un privilegiu, putere și renumerație considerabilă. Ei erau foarte obișnuiți cu asta.

 

Însă timpurile se schimbau. Fie dacă liderii bisericii acceptau sau nu, zeci de mii de Biblii Engleze apăreau în țară. Deveneau tot mai accesibile oamenilor obișnuiți. Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu câștiga teren. Inimile și mințile erau eliberate cu adevărat. În timp ce luminile apărea peste tot în Europa, umbrele negre ale Evului Mediu începeau să dispară.

 

Acestea erau timpurile unor schimbări radicale. În timp ce oamenii bisericii Engleze își aveau capetele în nisip, oamenii laici din Anglia mergeau mai departe spre iluminare adevărată. Aceștia își făceau rost de copiile personale a noii Biblii traduse. Ei o citeau și o studiau. Inimile lor erau schimbate. Ceea ce era și mai supărător pentru puterile importante era faptul că oamenii interpretau singuri scripturile. Ei studiau religia în viața personală, fără supravegherea bisericii.

 

Probabil că nouă ni se pare ciudat, însă până și după 1,000 de ani de întunecime medievală puterile ecleziastice din Anglia din anii 1500 erau încă hotărâte împotriva reapariției Scripturilor Sfinte. Redescoperirea Bibliei dădea naștere unei renașteri Creștine. Aceasta era problema pentru ei. Deoarece chemarea era destinată pentru Reforma Bisericii.

 

Autoritățiile bisericii, ce erau legate de regi și aristocreați, nu erau amuzate de toate astea. Ei vroiau să mențină un status quo politic. Biserica Regelui Henry era sub o presiune enormă de a menține linia în fața Non Conformiștilor. Clerul statului avea ordine directe din partea regilor și prinților de a limita Reforma din Anglia.

 

Bineînțeles că Puritanii erau foarte frustrați de toate astea. Ei aveau un milion de idei noi pentru a face problema să dispară. Ei erau înfruntați la fiecare pas. Biserica Angliei era legată de legăturile sale politice cu puterile ce domneau. Nu avea posibilitatea de a înainta. În timp ce noul vin al renașterii Creștine începea să fermenteze, vechiul stat bisericesc a continuat să reziste schimbării. Pur și simplu nu putea să se dezvolte. Până și după ce Regele Henry VIII s-a rupt de Roma, Biserica Angliei a respins chemarea Reformei. Și a folosit forța fatală pentru a preveni apariția Bibliei Engleze.

 

Și după cum vor descoperi și Puritanii, Biserica Angliei nu era deschisă deloc pentru o reformă. Era prea închisă din punct de vedere politic. Nu se mișca deloc. Și nici nu permitea Angliei să se miște înainte într-un Creștinism Biblic mai luminat. Însă noul vin al Reformei fermenta la putere maximă. Trebuia să se extindă. Trebuia să meargă undeva. După cum ne-a arătat istoria sfântă, o nouă versiune a fost creată. Astfel Creștinismul congregațional va înflori în noua lume. O nouă lume se deschidea în coloniile Engleze din America.

 

De ce liderii de seamă ai bisericii Engleze se opuneau Puritanilor și separatiștilor Pelerini într-un mod atât de violent? Aceasta este o întrebare interesantă. Biserica statului Englez era stabilită de multă vreme. Se afla într-o poziție compromițătoare față de prinții puterii guvernamentale timp de secole. Regele Henry s-a rupt de Biserica Romei. Însă el însuși a luat atunci locul ca lider al Bisericii Engleze. Această manevră a bisericii dominată de stat nu s-a schimbat cu Regele Henry și nici nu succesorii săi.

 

Biserica medievală de-alungul Creștinismului din acea perioadă era în strânsă legătură cu regii și prinții. Până și Luther a fost susținut de prinții Germani. Ei l-au salvat de a fi trimis la Roma unde ar fi fost cu siguranță ars pe rug. Acest amestec de biserică-stat formată din fier guvernamental amestecat cu lutul religios era o tradiție stabilită în istoria vestică. Dura deja de 1300 de ani.

 

Acest sistem de politică duală contopea o politică temporală și religioasă a autorității și exista deja de foarte mult timp. Statul era dominant față de Biserică încă de când a devenit o religie guvernamentală Romană la Consiliul de la Niceea din anul 325. Aceeași biserică-stat, model de fier și lut era mult mai bine stabilit atunci când Împăratul Charlemagne s-a aliat cu liderul Bisericii Romane în anul 800. Acest lucru a creat Imperiul Roman Sfânt. Amalgamul biserică-stat a unificat triburile Franco-Germanice din Europa centrală. Acest lucru le-a permis să reziste împotriva hoardelor Barbare ce năvăleau din nord și est.

 

Anii 1600 au fost o perioadă de acțiune pentru Puritanii Englezi. Cândva o minuritate văzută cu ură de ceilalți, ei au devenit până în această perioadă piatra de temelie a Angliei. Ei erau un grup puternic de oameni cu speranțe și planuri mari. Visele lor erau mai mare ca orice s-a văzut până acum în istorie. Pentru mulți Puritani se părea că visele lor pentru Anglia, de a o transforma într-o "națiune sub Dumnezeu", nu vor deveni o realitate. Ei știau în inimile lor că aveau un destin diferit. Însă era ceva ce nu se părea că se va întâmpla în Anglia. Însă nu era totul pierdut. Ei știau că visul lor Puritan trebuie să existe undeva acolo în viitor. În timp anilor 1600 ochii lor au început să părăsească Anglia și să se concentreze asupra Noii Lumi.

 

PURITANII ÎN NOUA LUME

 

Acestea erau vremuri importante pentru bărbații și femeile cu viziune. Șansa de a începe o nouă viață în America a sosit. Și era trimisă de Dumnezeu. Aici se găsea o oportunitate nouă pentru Reformatorii Puritani și separatiștii Pelerini. Ei putea să înceapă din nou de la capăt și să clădească o nouă fundație în noua țară. În coloniile Engleze ei puteau începe să construiască o nouă societate de la bază. Aveau înainte multe incertitudini. Existau afacerile cu negustorii și căpitanii de nave. Și deasemenea mai era și acea călătorie periculoasă pe mări. Ei știau deasemenea că vor avea de înfruntat și mai multe pericole atunci când vor debarca în Noua Lume. Primii coloniști au avut mari probleme în a supraviețui. Ei au trebuit să muncească din greu pentru o nouă viață, pentru ei și familiile lor, în sălbăticie.

 

Viața Puritană în America a fost dificilă. Însă până și în mijlocul acestor mari pericole fizice, ei credeau că eforturile lor din Noua Lume vor fi bincuvântate și vor oferi o răsplată. Ei credeau că ei și descendenții lor, cel puțin într-un mod spiritual, vor fi într-un loc mai bun. Vor avea un viitor mai bun. Pentru Puritan acest lucru era tot ce conta. Migrația în America era un mare pas de credință. Însă Creștinii plini de voință aveau tăria de a luat acest risc. În timp ce au muncit din greu pentru a stabili o nouă cază pentru nevestele și copiii lor, ei l-au cunoscut pe Dumnezeu mai bine. Va reuși Noua Lume să rămână liberă de corupție și nelegiuirle pe care le-au văzut ei în Vechea Lume? Doar Istoria ne va spune.

 

Description: Many of the Pilgrims joined the Puritans right

Semnarea Tratatului Mayflower

 

Puritanii nu au irosit deloc timp în crearea unei fundații Biblice pentru noua lor națiune. Observăm dovezi ale acesteia de-alungul timpului. Tratatul Mayflower este un alt reper important. Faptul că Puritanii și Pelerinii au stabilit o comunitate în sălbăticie, bazându-se pe Biblie, nu este o surpriză. S-a dezvoltat destul de natural și ușor din modul de viață congregațional pe care mulți din ei îl aveau în comun. Viața lor socială și politică, deasemenea și viața lor religioasă, erau puse împreună. Ei erau o familie Creștină extinsă. Și au trăit și murit împreună. Ei depindeau mult de bunăvoința lui Dumnezeu și Providența Sa. Depindeau deasemenea foarte mult unii de alții.

 

Politica și religia nu erau o problemă pentru Puritanii din Noua Lume. Ambele au venit împreună în același lor. Viața lor religiosă, socială și politică era o unitate colectivă și cooperativă. Totul făcea parte din viața lor comunală din colonii. Societatea colonială era centrată în jurul locurilor de întâlnire Creștine. Duminica era o zi importantă în colonii. Era o zi pentru venerare și împărtășirea scripturilor. Era deasemenea și o zi pentru cina comunală și socializare. Duminica după-masa era deasemenea destinată politicii. Era o perioadă a zi în care se discutau și decideau toate lucrurile ce trebuiau făcute pentru colonie.

 

Pentru Puritanii din coloniile Engleze, problema separării bisericii și statului nu era o problemă. Ei erau un grup egalitarian și trăiau împreună în sălbăticie. În calitate de oameni ai Reformei, ei aveau aceleași opinii când venea vorba de religie.

 

Ei au fost deasemenea subiectul principal al diferitelor persecutări. Însă în America lucrurile par să fie mai bune. Nu extsta o autoritate a statului care să-i deranjeze. Nu exista nicio ierarhie a bisericii care să-i manipuleze cu agenda sa religioasă. Ei aveau acum șansa să fie responsabili înainte lui Dumnezeu pentru noua lor situație. Fiecare dintre ei avea o Biblie și responsabilitatea personală și autoritatea sub Dumnezeu. Iar acum au primit libertatea de a face biserica lor o realitate.

 

Puritanii s-au ridicat în anii 1600

 

La începutul anilor 1600 mișcarea Puritană era atacată de forțele status-ului quo. Non-Conformiștii religioși ai alegerii evanghelice nu aveau dreptul la libertatea venerării. Ei erau persecutați, și totuși creașteau în număr. Pe parcurs, problemele acestor oameni au devenit mai grave. În anii 1500 Puritanii au fost formați. Ei au îceput să-și arate nevoia de o schimbare în Biserica Angliei. Mai târziu, deoarece nu au primit niciun răspuns de la puterile roiale, ei au început să vorbească despre schimbări deasemenea și în guvern. Credința lor din viitor le-au oferit Puritanilor o cale în Parlamentul Englez.

 

În societatea Engleză, Puritanii au început să se ridice în istorie. Acest lucru era mai mult decât o simplă mișcare politică printre Creștinii Biblici. În cadrul Angliei se afla embrionul unei noi națiuni ce începea să se formeze. Adânc în țara mamă, inima Americii începea să bată. Puritanii erau cunoscuți pentru credința lor personală, individualismul lor și tendința de a acționa. Oamenii vorbeau deasemenea și despre "etica de lucru Puritană".

 

Puritanii Englezi timpurii aveau un caracter distinctiv. Asemenea Americanilor din ziua de astăzi, ei nu stăteau degeaba și nici nu așteptau ca schimbarea socială să apară în mod oficial. Ei au preluat asupra lor responsabilitatea pentru situațiile societății în care trăiau. Acțiunea politică a devenit o parte naturală a caracterului Puritan. Aceștia erau un nou tip de oameni. Ei au preluat o acțiune comunitară și socială într-un mod foarte energetic și individualist.

 

Când examinăm istoria Puritanilor îndeaproape, descoperim curând Sursa inspirației lor. Aceasta venea din Cuvântul lui Dumnezeu. Biblia era punctul principal al unei credințe vitale și persoanale. Puritanii și-au început călătoria spirituală în anii 1500. Acest lucru a coincis cu valabilitatea Bibliei Engleze. Aceasta era adevărata luminare din acea perioadă. Noul mod de învățare, după cum era numit, provenea din Creștinismul Biblic, și nu din rționalismul ce a apărut mai târziu (în anii 1700). Din această nouă dimensiune a credinței Creștine persoanle, au apărut speranțele și visele ce erau o parte din experiența Puritană. Credința Creștină Biblică era izvorul zelului lor. Iar entuziasmul lor nu era doar pentru ei personal. Puritanii de atunci, ca și în ziua de astăzi, aveau o viziune corporativă. Era pentru o națiune sub Dumnezeu. Ei vroiau ca schimbarea să vină pentru Biserica lor Engleză, dar și pentru națiunea Engleză deasemenea. Însă nu s-a încheiat doar acolo. Ei vroiau să schimbe întreaga lume din jurul lor.

 

Puritanismul nu era un simplu fenomen teologic. Energia Puritanilor curgea mai adânc ca o legătură intelectuală simplă față de noua teologie bazată pe Biblie. Credința Evanghelică era o realitate spirituală persoanlă, nu doar pentru Puritani, ci deasemenea și pentru Pelerini. Credința acestor două companii a crescut dintr-o relație personală vitală cu Dumnezeul Biblic.

 

Majoritatea dintre Puritanii timpurii au susținut fundamentele credinței după cum erau văzute în paginile Bibliei. Însă ei nu erau simplii Evlavioși care își trăiau viețile în reflectare religioasă. Ei nu erau mulțumiți doar să stea degeaba. Ei și-au trăit credința Creștină într-un mod foarte activ. Oricare ar fi fost provocările pe care le înfruntau, ei se uitau la Dumnezeu pentru îndrumare și ajutor. Și se rugau pentru puterea de a merge mai departe. Puritanii erau oamenii pe care te puteai baza să acționeze atunci când trebuia. Ei preluau responsabilitatea în numele altora. Și cu responsabilitate au fost pregătiți să-și asume autoritatea cu care aceasta venea.

 

Dacă ne uităm la Puritanii de la sfârșitul anilor 1500 și începutul anilor 1600, ei ne sunt foarte familiari. În caracter, ei par destul de similari cu oamenii lui Dumnezeu care au preluat rolul de lideri și au fondat cu succes națiunea Americană cu 200 de ani mai târziu.

 

Puritanii Englezi s-au ridicat în Parlament în anii 1600. În acea perioadă, o altă parte semnificativă a istoriei se făcea remarcată în cealaltă parte a Atlanticului. Nou, dar încă ne-născuta, națiune Americană începea să se formeze. Jamestown a fost stabilit în 1611, iar Mayflower a apărut în 1620. Puritanii, împreună cu prietenii lor Pelerini, au pornit spre coloniile Engleze într-un număr mare. Ei au început treptat să pună bazele Noii Lumi.

 

Între timp, înapoi în Anglia, viața printre Puritanii de acolo nu era foarte tăcută. Defapt începea să devină foarte agitată. Puritanii apăreau ca o forță în Parlamentul din acea perioadă. Iar ei făceau mai mult decât doar să vorbească. Principiile pe care le-au adus în Parlament pentru a fi discutate și pentru a acționa, nu erau simple "politici". După cum vedeau ei, problemele pe care le aduceau la atenția regelui erau decretate de Dumnezeu și foarte importante.

 

Familiile lor erau persecutate. Ei au fost încetiniți în drumul lor de a-și îndeplini visele. Problemele statului au devenit probleme personale. Așadar, după cum vedeau Puritanii, calea ce trebuia urmată părea foarte clară. Ei își vor continua agenda, fie ce-o fi. Și nu vor face niciun compromis.

 

Puritanii nu erau oameni cu care să te joci. Ei au fost îndepărtați din Parlament timp de 12 ani. Însă în anii 1640, regele a fost forțat să-i aducă înapoi. El avea nevoie de ei pentru a aproba o problemă a banilor necesari pentru a lupta împotrvia Scoțienilor.

 

Atunci când regele a deschis Parlamentul în 1640, Puritanii erau pregătiți. Ei erau pregătiți de a ridica un nou standard al Creștinismului. Lumea Engleză avea să vadă un nou negustor al clasei și un nou sistem democratic. Biserica Angliei va fi reformată. Iar Parlamentul se va ridica pentru a discuta problemele statului împreună cu regele. Monarhia Engleză, aristocrația sa și Biserica Engleză și-au primit avertizările. Toate aceste instituții roiale al status-ului quo vor trebui să se dea la o parte. Lucrurile aveau să se schimbe în Anglia... sau vor părea probleme!

 

Binînțeles că toate aceste probleme erau inevitabile. Puritanii au pornit pe un drum ce ducea la un război cu regele.

 

Atunci când Războiul Civil Englez a început în anii 1640, era o acțiune enormă. Monarhia Engleză era în cea mai rea criză din istoria sa. Un nou grup de oameni se agitau în Creștinism. America se zbătea în pântecele țării mamă. Puritanii au început să navigheze spre o nouă istorie peste Atlantic. O nouă națiune avea să se nască în Noua Lume.

 

 

PURITANII SE RIDICĂ LA PUTERE ÎN ANII 1600, PENTRU A DOMINA PARLAMENTUL ENGLEZ.

 

Description: The Puritans rise to power in Parliament.
     This image is from the video 'Cromwell'.

 

Această imagine este din video-ul "Cromwell". Puritanii erau cei ce mișcau  și cei ce s-au ridicat la putere, creând o politică în Parlamentul Englez în anii 1600. Lupta lor pentru putere împotriva regelui asupra "taxei fără reprezentare" a dus la Războiul Civil Englez. Erau Puritanii defapt Americani într-un stadiu embrionic? Aici îi vedem cum se zbat în pântecul Angliei, exprimând adevăratul spirit al Americii cu 130 de ani înainte ca această națiune să se nască.

 

 

Puritanii erau oameni ce dețineau scânteia lui Dumnezeu în ei. Ei nu mai erau văzuți ca simpli țărani ce se aplecau în fața puterilor. Când venea vorba de politică cu regele, Puritanii reprezentau un nou subiect Englez. Fiecare Puritan se vedea pe el însăși ca un agent legitim al lui Dumnezeu. Ei erau un grup respectabil de credincioși Creștini, mai mult ca restul. Astfel în afacerile cu Regele ei aveau această nouă atitudine. Ei preferau să fie întrebați decât să li se poruncească. Astfel nu a fost o surpriză faptul că Puritanii au fost cei ce au inventat un nou concept politic. Acea nouă credință și convingere politică era exact asta. Nu mai era acceptată strângerea taxelor de către rege fără o reprezentație a oamenilor. Această idee a prins rădăcini. A împins deasemenea Parlamentul Englez spre evenimente extraordinare în anii 1640.

 

Bineînțeles că acest idea democratic este destuld e familiar și de recunoscut pentru studenții istoriei Americane. Era vorba de simpla problemă a "interzicerii taxei fără o reprezentare". Acest lucru era, și este, o idee foarte "Americană". Și totuși, acesta a fost principiul ridicat în Parlamentul Englez din anii 1640. Țineți minte, acest lucru s-a întâmplat cu un secol jumătate înaintea anului 1776.

 

Conducătorul ordinii acestei reprezentații a oamenilor era oferit de noul lor sistem al Procedurii Parlamentare. Aici este vorba de o cetățenie capabilă de a opera într-o manieră ordinată și prin bunăvoința Creștină. Ei aveau un mecanism eficient și pașnic de a afecta schimbarea politică. Puritanii și-au folosit sistemul de dezbatere, discuție și rezoluție. Și din cauza conducerii lor energetice din Parlament, Puritanii puteau folosi acest lucru într-un mod constructic și eficient. Ei au folosit Parlamentul și noul proces legislativ în luptele lor politice cu regele, aristocrația Engleză și Biserica Engleză stabilită.

 

Puritanii nu erau niște oameni care să stea și doar să observe îi timp ce istoria se desfășura. Ei erau istoria! Atunci când o problemă trebuia să fie rezolvată, ei se ocupau de aceasta. Încurajați de credința lor, ei s-au arătat dornici de a-și risca proprile vieție pentru un principiu. Sub conducerea oamenilor ca Oliver Cromwell, Puritanii au atacat pe față puterea supremă a Angliei. Atunci când au început să se amestece în afacerile Regelui Carol, acesta a încercat să-i aresteze pe liderii Puritani sub acuzația de trădare. Însă Puritani nu au fost intimidați. Această criză națională dintre Parlament și regele Englez a continuat să crească. Problemele importante pe care Puritanii le-au evidențiat nu puteau fi rezolvate prin vorbă. În 1640 situația a luat amploare. Aceasta a explodat atunci în Războiul Civil Englez.

 

SIMBOLURILE ȘI VESTIREA PURITANĂ

 

Dacă Puritanii sunt încă alături de noi, ne putem aștepta să-i vedem cum aduc anumite simboluri specifice cu ei. Vestirea este o cale de a observa drumul anumitor oameni în timp și prin istoria lor. După cum vom descoperi, marile standarde și simboluri ale Puritanilor sunt încă acolo. Putem găsi standardele și emblemele lor, dacă le căutăm cu atenție. Acestea nu s-au schimbat în 400 de ani.

 

Aici se află unul dintre cazuri. Puritanii din ziua de astăzi mențin același stindard, "În Dumnezeu ne încredem", la fel cum au făcut în trecut. Acesta era același standard pe care l-au ridicat în timpul bătăliei de la Naseby acum 400 de ani.

 

 

ARMATA PURITANĂ RIDICĂ ARMELE ÎMPOTRIVA REGELUI ÎN RĂZBOIUL CIVIL ENGLEZ. STINDARDUL RIDICAT ERA "ÎN DUMNEZEU NE ÎNCREDEM".

 

Description: The Puritan Army goes off to war
under the banner 'In God We Trust'.

 

Această imagine este din video-ul "Cromwell". Războiul Civil Englez, deasemenea numit și Revoluția Puritană, arată formarea Americii în pântecul Angliei. Acest lucru se întâmpla cu 130 de ani înaintea nașterii propriu-zise a națiunii în anul 1776. Aici, Armata Puritană pornește la luptă în Bătălia de la Naseby, cântând imnuri. John Bunyan, scriitorul lucrării Pilgrim’s Progress, era de partea Puritanilor în această luptă decisivă împotriva regelui. Observați că ofițerii cavaleriei din Armata Puritană purteau eșarfa galbene și stindardul "În Dumnezeu ne încredem". Estea această vestire a Puritanilor alături de noi și în ziua de astăzi?

 

În imaginea de mai sus observăm un alt exemplu al vestirii Puritane. Se poate observa foarte clar și în America de astăzi. Eșarfele galbene sunt afișate destul de proeminent pentru a aminti de soldații americani din diferite zone periculoase din lume. Acestea sunt aceleași eșarfe galbene ce au fost afișate în Anglia în anii 1640. Armata Puritană le-a purtat în bătălie în timpul Războiului Civil Englez.

 

Dacă Puritanii sunt întradevăr alături de noi, atunci ei sunt oameni care vor ajunge departe cu siguranță. Vocile și mesajele Puritane însă sunt auzite în sălile guvernelor din America de astăzi. Acestea îndeamnă națiunea să mențină linea moralității. Activiștii Creștini încep să exercite o influență politică considerabilă. Și mai mult, națiunea Americană a ajung acum la o proeminență militară globală. America este acum cea mai mare super putere pe care lumea a văzut-o vreodată. 150,000 din soldații săi sunt staționați de-alungul Rîului Eufrat. Pax Americana preia acum atacul în Est.

 

Cum va reuși istoria să fie afectată de aceste persoane importante? Unde vor Puritanii moderni ca Lumea Nouă să se îndrepte? Va reuși istoria Puritană să ne ducă spre Apocalipsă? Reușește Imnul de Bătălie al Republicii să profetizeze evenimentele viitoare. Ce se va întâmpla în timp ce intrăm în aceste timpuri viitoare extraordinare? Acestea sunt întrebări pe care le vom pun pe parcursul acestui studiu.

 

CARACTERUL, INIMA ȘI MENTALITATEA PURITANĂ DUC LA O ACȚIUNE SOCIALĂ ȘI POLITICĂ

 

Istoria Puritanilor deobicei se axează asupra începutului anilor 1600. Copiii din școlile din SUA învață deobicei despre Puritani începând cu apariția lor în Noua Lume. Astfel pentru a-i lua pe studenții de istorie într-o călătorie pentru a-i întâlni pe Puritani, înseamnă a ieși din normele inițiale ale "Istoriei Americane". Va fi o excursie în "Istoria Engleză". Asta ar însemna să acționăm "înafara cutiei". Învățătorii din programele de învățământ din ziua de astăzi trebuie să respecte programa. Ei nu au oportunitatea de a urmării istoria de-alungul liniei sale. Nici nu li se permite să discute dimensiunile spirituale ale istoriei.

 

Însă pentru a-i înțelege pe Puritanii Americani și Englezi, istoria lor trebuie să fie explorată, îmrepună cu elementele lor spirituale. Doar atunci vom putea înțelege importanța istoriei extraordinare a Puritanilor Anglo-Americani. Doarece în aceeași perioadă în care migrațiile Puritane în Noua Lume se desfășurau (1620 – 1650), Puritanii Englezi se ridicau la ăitere ca un grup dominant în Parlamentul Englez. Anii 1640 afișează lupta cu Regele Carol I într-o luptă pentru putere ce a dus la un anumit punct la Războiul Civil Englez. Parlamentul și Armata Puritană s-au opus regelui și Roialiștilor săi. La mijlocul anilor 1640, Puritanii și Parlamentul au învins. Armata Puritană l-a înfrânt pe rege pe câmpurile de bătălie de la Marston Moor și Naseby.

 

În intrigiile politice ce au urmat, regele s-a găsit foarte presat de a face un compromis în Parlament. Însă a refuzat asta. Într-un final, printr-un act de disperare, Regele Carol a încercat să caute ajutor dinafară. El a conceput planuri de a aduce armate din altă țară Europeană. El era pregătit de a plăti o forță militară străină de a veni în Anglia pentru a lupta împotriva Englezilor.

 

Atunci când Puritanii din Parlament au auzit despre acest lucru, ei au fost furioși. Aceștia erau oameni de principiu. Ei nu erau oameni cu care te puteai juca. Regele Carol a fost curând încolțit. El a fost forțat să înfrunte judecata. Acest lucru a fost un eveniment extraordinar. Regele Angliei, Suveranul țării, a ajuns înaintea Parlamentului sub acuzația de înaltă trădare împotriva Englezilor.

 

Nu cu mult după aceea regele a fost găsit vinovat. Regele și-a găsit sfârșitul în Ianuarie 1649, în Whitehall. Atunci când regele a fost decapitat, un sunet grav s-a auzitd in mulțime. Acesta a fost un moment cumplit în istoria Engleză. Puritanii de atunci, ca și cei de acum, erau serioși!

 

După aceste evenimente, Parlamentul, conducând singur ca o simplă ramură legislativă a guvernului, nu a putut conduce țara. Corupția din Parlament a devenit tot mai brutală și rămânea neoprită. Lipsa unui lider vizibil și responsabil înainte oamenilor a dus la începuturi de anarhie pe străzile Londrei. Trebuia făcut ceva și încă repede.

 

Răzpunzând acestei crize, Oliver Cromwell s-a întors în Parlament. El i-a confruntat pe membrii din pricina eșecului lor și a început să corecteze probleme care până atunci s-au insituționalizat în legislatură. Însă a pierdut votul. Fiind convins că trebuiau luate unele decizii drastie sau Anglia avea să decadă foarte mult pe plan național, Cromwell a trimis ordine către comandantul său militar. Iar atunci, Armata Puritană a intrat în Parlament. Cromwell a dizolvat întregul sistem parlamental atunci și acolo. Această mișcare a fost importantă în istoria Engleză și Puritană. Anglia a avut atunci, efectiv, o dictatură Puritană teocratică. Aceasta era o dictatură creată de un fundamentalist Creștin. Cromwell a condus în calitate de Lord Protector până la moartea sa 5 ani mai târziu.

 

Chiar acolo la începuturi, vedem că acești Puritani erau oameni stabili. Aceasta era o colectivitate de Creștini conservativi care credeau în ceea ce făceau. Pentru ei, agenda lor nu era doar o simplă discuție. Era mai degrabă o problemă divină ce avea nevoie de atenție. Puritanii erau oameni care își urmau politicile cu un zel determinant și teribil.

 

Istoria Puritană din anii 1600 a fost o perioadă plină de acțiune. Alături de aceste acțiuni zguduitoare din Parlament, o mare migrație a Non-Conformiștilor se desfășura. Puritanii și prietenii lor , Pelerinii separatiști, se mișcau. Ei navigau departe de Anglia spre Noua Lume. Ei au pornit într-o mare aventură, despre care Puritanii vorbesc și scriu dese ori. Zeci de mii de bărbați, femei și copiii au trecut Atlanticul în prima jumătate a anilor 1600. Era începutul unei mari migrații a unor oameni plini de speranță. Acești activiști religioși erau legați de coloniile Egleze din Noua Lume. Pentru Puritanii urmăriți doar de probleme, America era un pământ dat de Dumnezeu. Acolo ei au primit o oportunitate de a stabili o nouă națiune Creștină. Și așa aveau să facă.

 

Puritanii, împreună cu prietenii lor Pelerini, au fost binecuvântați. Providența Divină le-a oferit un loc de refugiu. În Noua Lume ei nu au mai fost persecutați. Biserica din Vechea Lume ce le-a făcut atâtea probleme, nu mai putea să-i atingă. Puritanii și Pelerinii simțeau că Dumnezeu le-a oferit America ca un sanctuar al lor. În coloniile Engleze din America, ei vor fi în siguranță. Ei au primit șansa de a stabili o nouă ordine în Noua Lume.

 

Pentru mulți Puritani, oportunitatea pentru migrația în Noua Lume era singura opțiune pentru ei. Vechea Lume împreună cu sistemul său de Biserici pare a fi blocată și nu se poate mișca. Pentru Creștinii Non-Conformiști ai Reformei, ce aveau un ochi sper viitor, Noua Lume deținea o promisiune frumoasă. Oferea o oportunitate de a începe de la zero. Migrația lor sper America îi va pune în mare pericol, bineînțeles. Însă acolo ei vor avea măcar loc de manevrare. Și care va fi fundația noii lor națiuni? Pentru Puritani acest lucru nu era o problemă. Ei vor stabili o nouă națiune bazată asupra unui Creștinism Biblic mai luminat. Aar fi o nouă țară ce putea fi cu adevărat o țară sub Dumnezeu. Va fi un Oraș pe deal.

 

Puritanii și Pelerinii

 

Puritanii nu aveau exact aceeași gândire ca și Pelerinii separatiști sau ceilalți separatiști mai radicali, și anume Anabaptiștii. Însă în colonii, Puritanii și Pelerinii trăiau împreună în armonie. Societatea lor era mai degrabă una congregațională, comunală și teocratică.  Pentru Puritani, politicile și religia conviețuiau împreună. Politicile lor curgeau natura din credința lor Creștină. Întâlnirile lor Bisericești, la fel și întâlnirile lor politice, erau ținute în locurile lor de întâlnire obișnuite.

 

Puritanii erau conștienți de existența altora din colonii care nu împărtășeau devotamentul lor Creștin sau credința lor. Existau unii care nu-l onorau pe Dumnezeu asemeni Puritanilor și Pelerinilor. În colonii se vorbea despre sfinți și străini. Puritanii erau conștienți că se aflau într-o luptă ideologică cu alți oameni care atunci, ca și acum, nu împărtășeau devotamentul lor sau valorile lor. America aduna și alte persoane independente, oameni care nu erau defapt Creștini. Aceștia erau gânditori liberi și raționaliști ai așa numitei "Iluminări".Aceștia vroiau să forțeze societatea formată dintr-un singur strat asupra națiunii. Aceștia erau socialiștii timpurii care se vor ridica mai târziu la putere în era modernă. Patru secole mai târziu, acești socialiști fără Dumnezeu se vor ridica la putere în Rusia, China și Cambodia. Coloniile nu aveau parte doar de nonconformiști și radicali politici și religioși. America aduna deasemenea și o colecție de păgâni.

 

Puritanii erau dornici de a vedea coloniile Americane departe de aceste căi ale distrugerii spirituale și istorice. Viața într-o sălbăticie ostilă nu era sigură. Moartea bătea la ușă. Aceștia erau oameni care deseori se rugau. Ei erau conștienți deasemenea și că noua lor națiune putea să decadă foarte repede în praful istoriei dacă nu erau vigilenți. Ei vroiau ca coloniile lor Americane să devină stabilite ferm asupra fundației Bibliei. Harvard, Princeton și Yale au fost stabilite pentru a se asigura că preoții tineri putea fi educați adecvați în scripturile sfinte. Încă de la început , Puritanii erau determinați să creeze societatea lor pe baza credinței în Isus Hristos. Mai recent, Puritanii moderni au fost mulțumiți de a încerca să introducă unele filozofii numite "valori Creștine".

 

Visul Puritan era destul de consistent de-alungul timpului. În Anglia și Noua Lume Puritanii aveau un singur scop și o singură agendă. A fost mereu aceeași. Ei vroiau să stabilească o "națiune sub Dumnezeu".

 

Puritanii jucau un rol major în așezările din America. Ei erau deasemenea foarte influenți în Revoluția Americană ce a urmat. Nu secularii, Illuminati, Masonii sau raționaliștii au fost cei ce au reprezentat baza Statelor Unite. Secularii din fluxurile raționaliste ale lui Voltair și John Locke erau acolo alături de Părinții Fondatori. Și da, acești oameni raționali, oameni ai așa numitei Iluminări, au jucat un rol în formarea Americii. Însă umaniștii seculari nu au dominat Revoluția Americană la fel cum au făcut în Revoluția Franceză. Și bine că nu au făcut-o!

 

De ce nu au fost secularii capabili de a crea fundația Americii? Au reușit acest lucru în Franța. De ce nu și în America? Motivul pentru care nu au putut este destul de simplu. A fost din cauza Puritanilor. Atunci când Războiul American de Independență a izbucnit, Puritanii deja dețineau un loc puternic politic, la fel ca deobicei. Agenda seculară pe care mulți umaniști și păgâni educați o aveau pentru America, nu a înaintat la fel ca în Franța. A fost încetinită. În anii 1770, agenda Puritană a câștigat, nu cea seculară.

 

Visul Puritan era unul măreț. În acel vis, Coloniile Englez din Noua Lume erau binecuvântate. Ei vor deveni o națiune ce se baza pe gloria lui Dumnezeu. Va fi un Regat al lui Dumnezeu, de genul căruia lumea nu a văzut niciodată. Nu doar că va fi guvernată într-un mod rațional de către "principiile Creștine", ci vor vedea ca planurile lor guvernamentale să fie îndeplinite cu ajutorul Duhului și caracterului lui Dumnezeu. Ei credau că America sub favoarea lui Dumnezeu va fi o națiune binecuvântată și prosperă. Va deveni acea lumină pentru alte națiuni, conform spuselor lui John Winthrop.

 

PURITANII; O POVESTE POLITICĂ ȘI RELIGIOASĂ

 

Ce fel de oameni erau Puritanii? Însă îi putem vedea și astăzi? Etica Puritană s-a ridicat în Parlamentul Englez în anii 1640, iar în timpul Războiului Civil Englez a fost des folosită. Era o formă de Creștinism Biblic care era pregătită să facă orice pentru a câștiga. Iar această mișcare nu era una separatistă. Puritanii nu acceptau evlavismul. Ei erau Creștini Biblici care încă de la început erau foarte atenți față de lumea din jurul lor. Ei erau foarte activi politic.

 

Bineînțeles că părerile lor nu se încadrau deloc în Vechea Lume. Familiile roiale din Europa conduceau în acele perioade. Iar aristocrația, o ierarhie bazată pe clasa socială avea grijă de țară. Creștinismul medieval din Vechea Lume nu dădea semne că ar vrea să se miște înainte. Puritanii erau frustrați de toate aceste lucruri. Ei erau convinși că Dumnezeu avea planuri mai bune pentru ei. Nu doar asta, ci mai mult, ei erau convinși că Dumnezeu i-a ales să stabilească o nouă lume pe pământ.

 

Congregația din Scrooby era un caz clasic. Ei erau un grup evanghelic pașnic. Și totuși s-au aflat sub persecutări grave din partea bisericii Engleze. Ei au căutat un sanctuar în Europa. În acea perioadă, Olanda se ridica ca o super putere în ceea ce privea negoțul. Nonconformiștii religioși au găsit refugiu acolo printre comunitățile evanghelice și prin fluxul pașnic al negoțului.

 

Însă Puritanii Englezi din Scrooby doreau să meargă mai departe. Ei nu erau mulțumiți de a se lăsa pe ei și copiilor să fie asimilați într-o nouă naționalitate a Olandei. Ei știau că îi așteaptă un destin mai bun. Și astfel au căutat o cale spre Noua Lume.

 

Puritanii erau bine reprezentați pe lista pasagerilor de pe Mayflower. Congregația Puritană din Scrooby a navigat spre America în anul 1620. Migrațiile Puritanilor din Anglia ce au urmat în următoarele două decenii numărau zeci de mii de oameni. Puritanii și prietenii lor Pelerini erau oameni cu frică de Dumnezeu. Credința lor era foarte similară.

 

De-alungul anilor 1500, presele lui Gutenberg, acele mașinării Germane moderne, au fost foarte importante pentru Creștinism. Însă o altă agenție a schimbării intra în istorie. Traducătorii de Biblii se făceau remarcați. Munca lor a eliberat Biblia din lanțurile Latine, limba moartă a Imperiului Roman. Cuvântul Sfânt al lui Dumnzeu era adus în limba Engleză și alte limbi Europene. Acești doi factori au fost combinați în anii 1500 pentru a oferit scripturile omului obișnuit.

 

Rezultatul acestui lucru era foarte evident. Anii 1500 au văzut ridicarea la putere a unei mișcări religioase puternice. Creștinii erau reînoiți și energizați spiritual de Cuvântul și Duhul lui Dumnezeu. Asta deschidea ochii multor oameni la visele vieții, pe care nu și le-au putut imagina vreodată.

 

Binînțeles că existau consecințe sociale și politice profunde legate de toate aceste lucruri. Au fost dezlănțuite puteri spirituale puternice. Și uneori atrăgeau răspunsuri dure din cauza puterilor ce conduceau. Ceea ce a urmat poate fi caracterizat ca un cutremur istoric. Creștinismul a început să intre în Reformă.

 

Puritanii de la finalul anilor 1500 și începutul anilor 1600 erau în mișcare. Și totuși ei erau o minoritate persecutată. Aceștia nu aveau dreptul de a venera înafara Bisericii Angliei. Nici nu aveau permisiunea de a se întâlni fără supravegherea eclezisastică. Această politică religioasă era considerată de Puritani ca fiind sumbră și medievală.  Puritanii nu erau mulțumiți să stea liniștiți și să accepte ceea ce superiorii lor au decretat. Și nici nu le plăcea să fie victime. Ei aveau de gând să acționeze constructiv în numele lui Dumnezeu.

 

Puritanii nu erau genul de oameni care să se angajeze în acțiuni Creștine evanghelice așe separatiștilor Pelerini. Ei credeau că aveau un destin divin de a aduce o schimbare politică. Ei erau convinși pe deplin că aveau un mandat din partea lui Dumnezeu de a schimba sistemul. Astfel nu puteau fi opri. Ei se vor mișca înainte agenda lor cu energie și zel. Dumnezeu le-a dat sarcina de a duc Creștinismul Biblic, îmrepună cu lucrarea sa politică, spre viitor. Și nu se vor da bătuți până nu vor reuși!

 

Mulți Puritani, în special după Războiul Civil Englez au vrut să lase tot bagajul medieval al Vechii Lumi în urmă. Ei vroiau un început proaspăt. Noua Lume bătea la ușă. Până și Oliver Cromwell se pregătea să navigheze spre America atunci când membrii Parlamentului l-au vizitat în anul 1640. Ei au reușit să-l convingă să rămână.

 

Puritanii care au navigat spre Noua Lume au pornit într-o călătorie periculoasă. Mulți dintre ei nu aveau să supraviețuiască călătoria sau prima iarnă. Astfel ei erau hotărâți să se asigure că erau în bune relații cu Dumnezeu. Ei duceau cu ei credința lor Creștină. Cuvântul lui Dumnezeu din bibliile lor și inimile lor le va arăta calea. Era o formă de Creștinism personal. Providența va fi alături de ei în această călătorie.

 

Aceasta a reprezentat marea aventură și romanța divină pe care o trăiau Puritanii. Ei au călătorit spre locuri pe care nu le-au văzut niciodată. U  nou pământ bogat în resurse se afla înaintea lor. Ei erau binecuvântați, și erau conștienți de asta. Acolo în sălbăticia Americană ei se aflau la frontiera unui vis. Dumnezeu tocmai le-a oferit un nou început.

 

Puritanii cu frica de Dumnezeu erau cunoscuți pentru integritatea lor persoanlă și pentru disciplina lor. Aceste lucruri aveau să le fie de mare folos. Noua lor colonie va fi un nou exemplu de "Biserică în sălbăticie". Iar rădăcinile lor congregaționale a stilului democratic de guvernare va asigura un guvern bun și astfel supraviețuirea comunității lor. Credința lor Creștină și modul de viață vor oferi fundația pentru o națiune măreață.

 

Au obținut ei asta? Însemnările istorice sugerează că ei au avut în mare parte succes. Statele Unite ale Americii se vor ridica drept prima republică stabilă ce a înflorit de sub monarhiile Europei. După cum vom vedea și în articolul despre Revoluția Americană vs. Revoluția Franceză, Franța nu s-a bucurat de același succes cu tranziția sa de la monarhie la republică.

 

Deci care este diferența? Teza acestor serii de articole despre Puritani erau pentru a evidenia faptul că Lumina interioară și îndrumarea lui Dumnezeu proveneau din Scripturile Sfinte, acest lucru fiind diferența. De aceea separarea coloniilor Engleze din America de Anglia a fost un succes atât de mare.

 

Nu există nicio urmă de îndoială că ceva nou și diferit se întâmpla peste tot în coloniile Engleze din Noua lume. O nouă națiune se forma. Aceasta era o națiune influențată profund de Creștinismul Biblic. Era ceva ce lumea nu a mai văzut până atunci.

 

UNELE REFLECTĂRI ASUPRA CARACTERULUI PURITAN. ESTE SPIRITUL PURITAN ÎNCĂ CU NOI ASTĂZI?

 

A fost acesta sfârșitul poveștii pentru Puritani? În timp ce vom porni în această călătorie a descoperirii, voi invita cititorul să considere posibilitatea că istoria Puritană nu mai este o simplă "istorie trecută". Sunt acești Creștini Biblici încă alături de noi?

 

Se poate ca noi să ne uităm la oamenii care sunt încă în tranzit. Puritanii și-au adus credința și idealurile, la fel și energia lor pentru o reformă contructivă, în Noua Lume. Încă din perioada când s-au ridicat în Parlament în anii 1600, ei au fost mereu un grup fericit și ambițios. Caracterul Americanilor încă din acea perioadă este foarte similar cu cel al Puritanilor. În multe rânduri Americanii s-au făcut remarcați ca fiind foarte abili la negocieri. Ei rezolvau problemele cu pozitivism. Puritanii au avut mereu relații strânse cu bancherii și negustorii. Comunitățile negustorilor din Olanda au fost cele care l-au protejat pe traducătorul Biblic William Tyndale de agenții Regelui Henry VIII și cei ai Episcopului Londrei.  Negustorii au fost cei care i-au ajutat pe evanghelici să contrabandeze Biblia peste Canal în Anglia. Americanii de astăzi încă își pun la bătaie onoarea cu prietenii lor negustorii și favorizează "un sistem liber". Idealismul negoțului lor liber continuă să devină global în forma corporațiile multinaționale pe care aceștia le controlează. Acest lucru i-a făcut foarte puternici și bogați, astfel și țara devenind o super putere. Ei au primit oportunitatea de a face mult bine. Temptația există deasemenea de a compromite credința lor și de a face mult rău. Rugați-vă la Dumnezeu că vor alege înțelep.

 

Puritanii de astăzi nu s-au schimbat cu mult față de cei din anii 1600. Ei sunt recunoscuți pentru talentul în afaceri și pentru crearea de înțelegeri între grupări opuse. Ei vor să creeze programe bazate pe bun simț și principii Creștine. Ei sunt zeloși în menținerea acelor valori pe care le consideră esenșiale pentru conducerea unei națiuni sub Dumnezeu.

 

Dacă Puritanii sunt încă printre noi, atunci unde îi putem găsi? Unde este limita? Sunt ei oamenii pe care îi cunoaștem în ziua de astăzi drept "Dreapta Creștină"? Dacă da, ce înseamnă toate astea? Și ce vor face ei atunci când nu mai există niciun lucru de oferit?

 

Să presupunem că ultima super putere ce s-a ridicat din Creștinism este America. Dacă acest lucru este întradevăr adevărat, atunci trebuie să concludem că ultima alegere a fost foarte semnificativă. Se pare că Puritanii moderni de astăzi, "Dreapta Religioasă" sunt acum pe același pod cu Pax Americana. Ei au plănuit un drum spre dominația globală și au trimis mesajul lor la ceilalți. Drumul este plin de pericole. Însă liderii din vestul de astăzi ai statului și bisericii au aruncat deoparte atenția. Iar din camerele statului se aude clar și tare: "Cu toată puterea înainte!"

 

Până și dușmanii lor sunt de acord că Puritanii din ziua de astăzi dețin o influență mare în guvern. Acest lucru este adevărat nu doar în problemele domestice, ci și în afacerile internaționale deasemenea. Dreapta Creștină, adică Puritanii de astăzi, ajutp la crearea unui drum pentru istoria umană. Această realizare este foarte incredibilă. Deoarece America, și lumea, se apropie acum de cel mai critic punct pe care l=-a văzut vreodată istoria umană.

 

PURITAII DE ASTĂZI ȘI NAȚIUNEA ISRAELULUI

 

Acestea sunt timpuri periculoase. Israelul s-a întors. Există planuri în mișcare pentru a construi al Treilea Templu. Puțin la stânga de Zidul Plângerii din Ierusalim, se poate vedea centrul ministerului pentru Templul Muntelui Credinței. Cu sau fără templu, ei sunt pregătiți să readucă venerarea pe muntele templului. Acest lucru include și sacrificii. Ei au instrumente create conform instrucțiunlor date de Moise în cartea lui Leviticus. Ei îi învață pe adepți și adresează necesitățile purificării. Ei sunt pregătiți de a continua venerarea întreruptă de Romani atunci când Titus a distrus al doilea templu în anul 70. Descoperirea Arcii Legământului va avea un impact puternic. Și este posibil în întregime că va fi găsit.

 

Se pare că liderii lumii vestice sunt preocupați cu pământul Israelului din nou. Pentru a merge în Israel în calitate de pelerin, doar pentru venerare, este un lucru. Dar pentru a merge acolo pentru a încerca de a domina, este cu totul altul. Aceasta este marea  tentație atunci când națiunile se ridică în istorie. Creștinismul era distrus de Dumnezeul Israelului acum 800 de ani. Ei au ridicat sabia și au presupus că se duc în Ierusalim în cruciadele lor. Atrocitățile pe care le-au comic sunt prea teribile ca să fie enumerate. Națiunile din vest care au ajuns la statutul de super putere au avut aroganța de a-și forța drumul în afacerile Israelului. Ei au fost pedepsiți pentru asta. Franța sub Napoleon a fost învinsă la Acre. Iar cînd Germania sub Generalul Rommel și trupele sale Afrika Korps atacau în Nordul Africii sper Suez, existau planuri de a coceri nordul. Naziștii aveau planurile lor pentru Israel. Însă au fost opriți de forțele Engleze și Americane la El Alamein.

 

Lumea este obsedată cu țara sfântă. Este țara pe care Romanii au numit-o "Palestina". Oh da, după dispersarea Evreilor, Romanii au numit Israelul după cel mai mare dușman al lor, Filistinienii. Asta e singura definiție a cuvintelor "Palestina" sau "Palestinian". Nu a existat niciodată o națiune Palestiniană, sau un rege Palestinian sau conducător, o istorie Palestinană. Yassar Arafat a fost singurul lider Palestinian pe care lumea l-a văzut vreodată. Însă el însuși era un Egiptean și o marionetă a națiunilor vestice care și-au dus cruciadele de-alungul organizației teroriste numite PLO, și au susținut mitul unui stat Palestinian ce nu a existat niciodată. Palestinienii sunt Arabii care s-au opus Evreilor care vroiau să se întoarcă în Israel. Organizația de Liberare Palestină (PLO) este o minciună și este folosită ca teroriștii să atace inocenții. Și totuți liderii Palestinieni ca și Yassar Arafat sunt plătiți de vest, și astfel primesc mult interes din partea mass-media. Arafat este favorizat de mulți lideri puternici din vest.

 

Israelul se află împotriva unui zis aduc. Este forțat să stea la masă cu super puterea Creștină. Această țară este sub o presiune enormă. Se află împotriva mai multor indivizi puternici care vor să o conducă. Și acum observăm că vrea să ofere un loc sfânt pentru bani.

 

Acest lucru nu este cel mai rău dintre toate. Liderii lumii își țin ochii și pe Ierusalim. "Povara Ierusalimului" este ridicată din nou, la fel ca în vremurile trecute. Creștinii care sunt familiari cu profeția Biblică, sunt foarte supărați de toate aceste lucruri. Ei știu ce înseamnă toate astea. Alarma sună. Iar trompetele vor suna curând. Dumnezeu cel Măreț prin profeția lui Zechariah a atenționat națiunile. Acest lucru se aplică în special super puterilor atunci când se ridică în istorie. Este o profeție cu o semnificație specială pentru noi astăzi și după cum se vor dezvolta viitoarele drame. Dumnezeul Israelului a atenționat că:

 

"... voi face Ierusalimul piatra pedepsei pentru toți oamenii: Toți cei care se împovărează cu aceasta vor fi distruși." – Zech.12:3

 

Iau în serios națiunile lumii vestice, oamenii care au format cândva Creștinismul, măcar puțin aceste lucruri? Aparent nu. Vor reuși oare Puritanii Americani de astăzi să se impună? Vor ei ca națiunea lor iubită să fie distrusă? Sau ei sunt de partea poziției lor politice și astfel nu vor să distrugă relațiile internaționale? Între timp, în lumea Islamică, al treilea Jihad, care a început după Primul Răzvoi Mondial, se intensifică. Toate acestea în timp ce bazele militare Americane sunt situate în Turcia, Irac și Afghanistan. În Munții Caucaz și părțile sudice ale formei URSS, companiile de petrol ale vestului scot de zor petrol. Rușii sunt furioși. Această regiune nu este stabilă. Nu a fost niciodată. Sute de rachete nucleare au dispărut din arsenalul Rusiei.

 

Super puterea din prezent trebuie să fie pacificatoare. Trebuie să se asigura că lumea continuă să îndeplinească negoțul în pace și siguranță. Însă aceștia sunt oameni zeloși. Oare unde ne va duce toate astea? Și ce se va întâmpla?

 

O PERSPECTIVĂ SPIRITUALĂ ASUPRA ISTORIEI. ȘI POVEAS CONTINUĂ A PURITANILOR.

 

Aici este teza serilor acestora de articole. Povestea Puritană nu s-a sfârșit încă. Nici pe departe. Credința Puritană și mișcarea sa politică continuă. Această etnicitate puternică continuă să conducă America înainte, și împreună cu ea și speranțele și visele Civilizației Vestice.

 

Puritanismul este foarte evident și în ziua de astăzi. Se ridică din același loc Biblic pe care Puritanii l-au descoperit acum 400 de ani. Continuă să curgă din Creștinismul Biblic. Istoria Puritană este acum un subiect foarte important de înțeles. Deoarece acum, agenda Puritană crează modelul pentru istoria Americană. Istoria Americană devine acum Istoria Lumii. Ei sunt cei care spun: "Condu, urmează sau dă-te la o parte!" Dacă energiile Americane sunt forța ce coduce în istoria vestică de astăzi, atunci putem spune pur și simplu că Puritanismul este râul care trece prin aceasta.

 

Acest lucru scoate în evidență probleme foarte importante de luat în considerație de către Americani. Ei trebuie să se înțeleagă pe ei înșiși în istorie. În timp ce privesc la viețile acelor Puritani din trecut, ei se uită într-o oglindă. Reflexia le arată o imagine a propriului suflet. Oh da, oglinda pare a fi veche și prăfuită. Datează din anii 1600. Însă în ea se poate oberva o reflexie foarte interesantă. Imaginea Puritanilor la începutul manifestării reflectă mult din ceea ce se poate observa în America conversatoare de astăzi. Uitându-se înapoi la istoria Puritană, Americanii nu văd doar felul în care erau ei atunci. Ei văd felul în care sunt aceștia acum.

 

Istoria Puritană este forate importantă pentru noi. Ne oferă o părere valoaroasă despre lucrurile ce întăresc America. Dacă studiem aceste modele ale evenimentelor trecute și ne uităm la modelele prezente, atunci observăm un model continuu. Acest lucru ne oferă unele indicii ce ne arată viitorul Americii. Deoarece teza principală a acestor serii de articole este simplă. Puritanii se află încă alături de noi! Întradevăr, povestea Puritanilor, (și cea a prietenilor lor, Pelerinii), este departe de a se termina. Defapt, Puritanii vor fi jucătorii principali pe scena istoriei lumii.

 

Puritanismul este pro-activ, până și partea musculară a Creștinismului. Continuă să traseze aceea părere Biblică lumească ca cea împărtășită de Puritani cu separatiștii Pelerini. Însă răspunsul Puritan merge peste Marea Comisie, Evanghelie și susținerea misiunilor Creștine din lume. Este o exprimare puternică a unui Creștinism activ politic, militant și cruciat.

 

Dacă Puritanii sunt alături de noi astăzi, atunci vom observa ceva foarte interesant. Ei însă sunt partea principală ce mișcă lumea, asemeni acum 400 de ani. Dreapta Creștină ste o mișcare ce crește în putere în politica Americană. Chiar și acum, ei oferă susținerea religioasă majoră pentru politicile Americane asupra expansiunii globale. Ei sunt la fel de determinați de a crea o nouă agendă Dumnezeiască pentru națiune și lume ca și acei Puritani pe care i-am observat ridicându-se la putere în Parlamentul Englez în anii 1600. Ei își vor lăsa cu siguranță amprenta din nou în istorie, înainte ca toate să se sfârșească. Istoria vestică va purta amprenta Puritanilor moderni înainte de a ajunge la marea sa concluzie. Este posibil ca istoria viitoare a Puritanilor moderni să fie și mai spectaculoasă decât istoria Puritanilor pe care am văzut-o în Anglia și America trecută.

 

După cum ați observat, studiul nostru al istoriei Puritanilor din aceste articole este mai larg decât o simplă părere îngustă seculară. Noi vom merge mai departe de dizertațiile socio-economice și discuțiile pe care le obținem deobicei de la profesorii de istorie. Radarul nostru va fi mai larg, astfel noi vom putea obține diferite dimensiuni spirituale ale istoriei. Acestea sunt elementele pe care educația liberelor arte din licee o ignoră deseori. Realitățile spirituale încă stau acolo să fie observate. Acestea apar rapid pentru cei care îl cunosc pe Dumnezeul Iudeo-Creștin al lui Avraam, Isaac și Iacob. Unii Creștini pot vedea aceste lucruri. Alții nu.

 

Saga Puritanilor este departe de final. Este o poveste măreață și frumoasă. Și continuă. Eventual va ajunge la un climax frumos. O idee întreagă asupra eticii Puritane ce ne va ajuta să înțelegem ceea ce fac acești oameni în lumea de astăzi. Vocile lor sunt auzite în sălile de guvernare ale super puterii Americane.

 

Prietenii noștrii Germani ar numi această perspectivă largă "heils geschichter" ceea ce înseamnă "istorie sfântă" sau "istoria salvării". Este foarte important să avem această părere largă asupra istoriei în plină dezvoltarea a civilizației vestice. Deoarece istoria lumii continuă de aici. America ne va purta probabil spre actele finale ale veacului. Aceasta va fi istoria epică ce îi include pe toți oamenii aleși ai lui Dumnezeu. America va fi probabil ultima națiune din parada trecătoare a națiunilor Creștine vestice. Fiecare dintre aceste națiuni a ajuns la apogeul puterii sale la vremea lor. La fel se pare că devine și America acum. Putem să o numim și Pax Americana.

 

Excursia noastră în inima Puritană din America ne va conduce sper unele descoperiri surprinzătoare. Ne va duce în multe săli întunecate ale puterii lumești. Și ne va duce deasemenea la izvorul devotamentului magnific ce continuă să curgă din Scripturile Sfinte în până în ziua de astăzi. Acest Izvor al Vieții îi va purta pe Americani în istorie. Cum ne va aduce istoria Americană în arena dramei de la sfârșit?

 

Dacă Battle Hymn of the Republic este o profeție pentru America, și mulți cred asta, atunci această Istorie continuă a Puritanilor poate fi spectaculoasă. Istoria Puritană poate foarte bine duce lumea spre Apocalipsă. Poate conduce Pax Americana spre drama de la final, acea istorie sfântă a profeției pentru a descoperi climax-ul acestui veac. Acest lucru la rândul său ne poate duce la restaurarea tuturor lucrurilor și profesarea glorioasă a Mesiei.

 

ISTORIA PURITANĂ DESCOPERITĂ. ESTE VIE ASTĂZI!

 

Și astfel saga Puritanilor continuă. Aceeași dinamică socio-politică centrată pe Dumnezeu pe care am văzut-o atunci, o putem vedea și astăzi. Același Creștinism Biblic vital și politic pe care l-am observat în Parlamentul Angliei sub Oliver Cromwell și la semnarea tratatului Mayflower, se află încă alături de noi. Continuă să dezvolte societatea Americană. Și acționează deasemenea pentru a menține națiunea împotriva păgânilor și afacerilor compromițătoare ale statului.

 

Astfel acest studiu nu va fi doar deschiderea unei cărți prăfuite. Și nici nu va fi doar un chestionar al unui mic grup de coloniști Creștini Englezi care aveau curcan ca cină de Ziua Recunoștinței cu Indienii în anii 1620. Vom luat în considerare oamenii care au pătruns în istorie acum 400 de ani. Venirea lor a fost mai degrabă spectaculoasă, cel puțin.

 

Ceea ce observăm în mișcarea Puritană de astăzi este o continuare a aceleiași puteri spirituale. Același spirit al reformei încă lucrează. Deasemenea stă pregătit să preia frâiele puterii dacă este necesar. Mișcarea Puritană continuă să fie introdusă în noile religii, unele sfinte, unele mai puțin. Mișcarea Puritană continuă să își asume noile puteri și să se răspândească în timp ce istoria Americii înaintează.

 

Puritanismul este o mișcare puternică în America de astăzi. Acești oameni sunt plini de energie nu doar în consacrarea lor față de Dumnezeu ci deasemenea și în politicile lor. Mișcarea a produs deja multe lucruri mărețe și frumoase, social și politic. Aceste ramuri vor continua să curgă în lume în timp ce Pax Americana devine globală. Există motive de a crede că cele mai mărețe istorii a Puritanismului încă sunt pe care de a se împlini.

 

La fel cum istoria Puritană a fost superbă în trecut, la fel va fi din nou. Deoarece dacă ne pasă să urmăm dinamica spirituală de sub toate aceste activități sociale și politice, vom descoperi că Sursa acestei inspirații este Dumnezeu Însuși. John a văzut Râul Vieții ieșind din Orașul lui Dumnezeu. (Rev. 22) Rugați-vă la Dumnezeu ca acest râu să curgă pur.

 

Asupra acestei probleme Puritanii și Pelerinii se împart și preiau căi diferite. Cât de mult este Viața lui Dumnezeu pentru alți oameni? Și cât de multă virtute poate fi introdusă în cetățenie prin legislație și programe politice în această lume decadentă? Putem, și ar trebui, să legislăm dreptul de a proteja cetățenii de criminali. Însă cât de mult putem legisla moralitatea? Este o problemă de politică publică? Sau izvorul Prezenței lui Dumnezeu prin Evanghelie mântuiește și transformă societatea din inimile oamenilor, un suflet o dată?

 

Câteva citate de la Puritanii moderni

 

Este etica Puritană vie astăzi? Dacă ne uităm în jurul nostru vom descoperi curând răspunsul. Puritanismul de astăzi este o inimă de bază – conștința Americii. Dacă ascultăm cu atenție, încă putem auzi aceleași voci Puritane. Auzim același mesaj purtat împotriva declinului moral al națiunii. Le auzim cum cheamă națiunea sub Dumnezeu la dreptate în guvern. Îi auzim astăzi în sălile de Congres, pe calea aerului, și bineînțeles, în biserici.

 

Mai jos avem unele citate ce exprimă gândirea Puritană din ziua de astăzi. În ele putem observa pasiunea Puritană pentru o națiune sub Dumnezeu prosperă și virtuoasă.

 

"A existat un efort de a deconecta America – America modernă – de rădăcinile religioase. De a o transplanta, arborele civilizației Americane din solul Puritan în care a crescut."

- The Rev. Dr. D. James Kennedy într-o ceremonie intitulată: "The Bible and the Constitution".

 

Majoritatea Creștinilor active politic fac parte din "Dreapta religioasă". Însă ocazional, ei pot veni din partea aripii stângi.

 

"Biserica de astăzi a fost expusă grav la cele mai rele apostazii din istoria ei."

"... trebuie să ne ridicăm pentru a contracara sistemul Babilonian ce în prezent asaltează Biserica în America și în lume!

Porțile Iadului nu vor triumfa împotriva Bisericii!"

- Antipas Ministries – 2003

Creștinismul politic activist este proeminent în America. Un alt citat:

 

"Biserica lui Isus Hirstos este nimic dacă nu devine un agent pentru schimbare în societatea în carea  fost plasată!"

- Televanghelist – Pastorul Rod Parsley

 

Pastorul Parsley s-a dus la Washington pentru a discuta despre trimiterea trupelor militare în Sudan unde 2 milioane de Creștini au fost uciși, iar copiii lor înrobiți de guvernul Islamic din Khartoum. Aceste sentimente nu sunt neobișnuite în rândul evangheliștilor Americani de astăzi.

 

Iată un alt citat ce arată frica Divină a Puritanilor de judecata divină și grija lor față de restaurarea integrității morale în propria lor țară.

 

"Dacă Dumnezeu nu aduce judecata asupra Americii atunci He va trebui să ceară iertare orașelor Sodom și Gomorrah!"

 

Versetul pe care toți îl citează deobicei se află în 2 Chronicles 7:14.

"Dacă oamenii mei, care sunt numiți după Mine, se vor umili și se vor ruga și vor căuta chipul meu și se vor întoarce de la căile lor păcătoase, atunci eu îi vor auzi din cer și îi voi ierta pentru păcatele lor și vor tămădui țara lor." – 2 Chron. 7:14

 

După atacul din 9-11, Rev. Jerry Falwell a trimis os crisoare spirituală prin care a avertizat America. Aceasta a fost considerată nesinsitivă și ne patriotică în acea perioadă. Declarația nu a fost înțeleasă. A spune că a cauzat furoare ar fi puțin. Media umanistă a fost agitată. Rev. Falwell s-a scuzat public la televizor. El a avut atunci răbdarea de a îndura umilința dură din partea crainicului Geraldo Rivera. Aici este citatul său:

"Voi pune toată vina legală și morală asupra acțiunilor teroriste, însă puterea seculară și anti-Creștină l-a convins pe Dumnezeu să nu ne apere. Atunci când o națiune ăl uită pe Dumnezeu și îl alungă din cultură... rezultatul nu este bun."

Rev. Falwell a fost criticat dur pentru asta. Însă el doar evidenția un principiu spiritual care era foarte bine cunoscut de Puritani de peste 500 de ani. Există o protecție divină pe care Dumnezeu o pune asupra națiunilor ce-l onorează. Însă atunci când o națiune decade în imoralitate, acea protecție divină nu mai continuă. Acel punct este bine înțeles de către Creștini și Evrei, ei știind să-l respecte pe Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Jacob. Rev. Falwell atenționa că deteriorarea morală a Americii o slăbea din interior. Această slăbiciune morală o lăsa deschisă și vulnerabilă în fața atacurilor din partea dușmanilor săi. Atacurile teroriste din ziua de Marți, 11 septembrie 2001, a amintit el, au fost o consecință directă a îndepărtării Americii de Dumnezeu. Acest lucru a fost o declarație destul de rezonabilă pentru orice avea o perspectivă Puritană. Poate fi înțeles și apreciat de oricine are o părere Biblică despre lume.

 

Dar în fine, Americanii nu au vrut să audă de asta. Această declarație a Rev. Falwell a fost declarată imediat ca fiind "incorectă din punct de vedere politic". Puterile ce existau au dus națiunea să-și consume ura asupra "teroriștilor". Ei erau supărați la omul cel rău, Osama bin Laden! Dumnezeu nu era problem! America tocmai a declarat război teroriștilor! Iar acum ei erau supărați și la Rev. Falwell! În mințile lor, el se amesteca unde nu trebuia, în timpul unei crize!

 

Naționalismul a condus în zilele de dupa 9-11. Americanii nu mai acceptau să spună: "Am găsit dușmanul, iar acesta suntem noi."

 

După atacurile din data de 9-11, Americanii și-au îndreptat ura împotriva altora. Acesta era un comportament titpic pentru națiuni de-alungul timpului. Creștinii Americani erau supărați deasemenea. Doar cei evlavioși dintre ei aveau dorința de a examina reflexia proprie într-un mod adânc după 9-11. Bineînțeles că non-Creștinii Americani nu aveau habar despre ce vorbea Rev. Falwell. Acest lucru nu era surprinzător. Fără o părere lumească, seculariștii nu puteau înțelege. Ei nu știu de problemele spirituale și nici nu vor înțelege vreodată. Ei nu pot "vedea" Providența și judecățile lui Dumnezeu ce apar în destinele națiunilor.

 

Creștinii fundamentaliști Americani sunt oameni responsabili. Ei deseori arată dorința de a-și asuma povara responsabilității pentru condiția spirituală din America. Ei deasemenea sunt pregătiți să accepte puterea politică ce s-ar putea să apară împreună cu acea responsabilitate, dacă este necesar. Aici este un citat al unui teleevanghelist fimos. El se încadrează în modelul modern al Puritanului din secolul 21.

 

"Atunci când avem destule voturi să conducem această țară... și când oamenii spun: Destul, vom prelua puterea!" – Pat Robertson, într-un discurs pentru adunarea "Washington for Jesus" din 1980.

 

Într-o declarație mai recentă din "The 700 Club" în august 2005, teleevanghelistul Rev. Pat Robertson,  gazda Christian Broadcasting Network și fondatorul Christian Coalition of America, a făcut cea mai puternică declarație a sa. El a ordonat asasinarea Președintelui Venezuelei, Hugo Chavez.

 

Acesta a fost un moment sombru pentru Creștinismul American. Pentru ca un Creștin evanghelic să respingă chemarea la rugăciune și să aleagă să ceară uciderea unei alte ființe umane este o nouă dezvoltare gravă. Arată cât de departe au fost politicizați fundamentaliștii Creștini, și cât de pregătiți sunt pentru a-și urmări agenda.

 

"Nu știu mare lucru despre această doctrină a asasinării, însă dacă el crede că îl vom asasina, atunci cred că trebuie să o facem odată... Avem abilitatea de-a al înlătura și cred ca timpul a sosit ca noi să exercităm această abilitate. Nu avem nevoie de încă 200 de miliarde de dolari pentru un război, doar pentru a înlătura un dictator. Este mult mai ușor de a trimite un număr de agenți sub acoperire ca să îndeplinească misiunea."

 

Declarațiile de mai sus sunt din partea Creștinilor Americani. Nu există nicio îndoială că ei își exprimă dorințele sincere și determinate de a persevera și proteja Biserica Creștină din America de orice compromis. Coșmarul lor cel mai mare ar fi ridicarea unui spectru secularizat în America, ce va îndepărta inima Creștină. Într-un asemeni scenriu, cadavrul mort din punct de vedere spiritual al Americii va prelua principalitățile seculare și va forma un fel de putere divină ce a distruge orice fundamentalist care refuză să accepte situația. Mulți Creștini Americani se tem de această posibilitate. Spectrul unei Americi păgâne îi va face să ridice armele peste noapte. Ei cred că acest va fi sfârșitul Americii și tipului de Creștinism cu care s-au acomodat. Sunt determinați să prevină acest lucru orice ar fi. Și sunt pregătiți să folosească orice cale necesară.

 

Eșecul libertpții din statele seculare este deasemenea o îngrijorare. Acest lucru s-a întâmplat și în Franța după revoluție. S-a întîmplat deasemenea și în Rusia sub comunism, și Germania sub Naziști. Toate acestea sunt o lecție istorică pe care Puritanii moderni o cunosc foarte bine. Ei nu au nicio intenție de a lăsa un dezastru similar să se întâmple în America lor iubită. În niciun caz! Nu când ei stau de pază!

 

Astfel toată această acțiune politică creată de Puritanii de astăzi este acceptabilă. Creștinii Americani sunt obligați să se ridice și să facă ceva. Povara lor și zelul lor este de a menține moștenirea Creștină a societății în care ei se află. Ei cred că toți credincioșii creștini ar trebui și trebui să fie activați politic și social. Conform felului lor de a gândi, acest lucru este absolut necesar pentru a salva inima și sufletul Americii. Și este credința lor că dominația globală Americană este ultima speranță pentru Creștinism într-o lume tot mai ostilă și periculoasă.

 

Aceste mesaje politico-religioase nu sunt limitate doar la cler. Ocazional, politicienii se vor alătura chemării de a se ridica la standardele naționale ale Divinității. Următorul este un citat al unui președinte American care era foarte iubit de Puritanii Americani.

 

"Dacă vom uita vreoată că suntem o Națiune sub Dumnezeu, atunci vom decădea ca Națiune." - Președintele Ronald Reagan, 1984

 

Sunt asemenea declarații o expresie a jingoismului religios? Cred că pe parcusul acestui studiu vom descoperi că nu este așa. Aceste sentimente există de 400 de ani, dacă nu și mai mult. Acești Creștini credincioși sunt foarte serioși. Zelul lor este motivat de o frică reală legată de faptul că dacă națiunea se va depărta de fundația Creștină ce a adusa la măreție încă de la îmceput, atunci America va ajunge la fel ca toate celelalte super puteri dinaintea sa. America va fi un alt domino căzut.

 

Creștinismul Vestic a văzut multe națiuni ce s-au ridicat și au obținut măreție doar pentru a fi corupte și a se prăbuși. Am văzut ridicarea și cădearea Spaniolilor în anii 1500, Olandezii în anii 1600, Francezii în anii 1700, Imperiul Britanic în anii 1800. Germania și-a încercat norocul în două Războaie Mondiale dezastruoase la jumătatea secolului 20. După război, Rusia și comunismul său roși au încercat să obțină puterea mondială. În ultimii 50 de ani, pământul a fost relativ prosper  și sigur sub Negoțul Mondial și dominația militară a Pax Americana.

 

Fie că ne place sau nu, aceasta este vremea Americii sub soare. Țara a fost bincuvântată foarte mult cu avuție și putere. Problema printre mulți evanghelici este că dacă nu se căiește pentru înstrăinarea sa morală, America poate ajunge ca și celelalte națiuni Creștine ce s-au ridicat la putere, au greșit și au căzut.

 

Asemenea noțiune nu este neobișnuită. Istoria demonstrează acest model iar și iar. Națiunile sunt binecuvântate de Dumnezeu și se ridică în proeminență. Apoi ele devin grase și egoiste, corupte de averea lor. Declinul inevitabil urmează imediat după în timp ce altă națiune apare să le ia locul.

 

Îngropată adânc în inima Creștinismului vestic se află memoria a ceea ce s-a întâmplat în Israel sub domnia lui Solomon. Atunci când au căzut în idolatrie, au existat consecințe. Națiunea a fost împărțită și a căzut în declin. Într-un final ei au fost trimiși în lanțuri și captivitate. Oamenii Israelului au fost într-un final împrăștiați în cele patru zări, air pământul Israelului a rămas gol. A rămas așa timp de patru milenii – până în main 1948. Aceasta a fost și rămâne până astăzi, o lesă puternică pentru cei ce îl venerează pe Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacob.

 

Deci, sunt Puritanii alături de noi și astăzi? Și dacă da, care este visul lor pentru viitor și agenda lor? Și ce descoperir se află înaintea lor în timp ce istoria Creștinismului Vestic este descoperită? Vom studia aceste probleme în următoarele serii de articole.

 

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înapoi Înainte

Copyright © 2003 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate