Pagina de Apologetică

„Eroarea, într-adevăr, nu este niciodată expusă în deformarea ei goală, ca nu cumva, fiind astfel expusă, să fie deodată detectată. Aceasta însă este ornată cu şiretenie într-o haină atractivă, ca prin această formă exterioară, să o facă să apară pentru cel neexperimentat (pe cât de ridicolă pară să fie expresia) mai adevărată decât adevărul în sine” (Irineu, Împotriva Ereziilor 1.2).

Cuvântul „erezie” provine de la grecescul hairesis, care înseamnă „alegere”, sau „sciziune”. La început termenul de erezie nu purta cu sine înţelesul negativ pe care îl are acum. Dar, pe măsură ce biserica timpurie a crescut în scopul şi influenţa ei în zona Mediteraneană, diferiţi învăţători au propus idei controversate cu privire la Hristos, Dumnezeu, mântuire, şi alte teme biblice. Devenise necesar pentru biserică să determine ce era şi nu era adevărat conform Bibliei. De exemplu, Arius de Alexandria (320 d. Hr.) a învăţat că Isus era o creaţie. Era aceasta adevărat? Era aceasta important? Ulterior au apărut alte erori. Docetiştii au învăţat că Isus nu era uman. Modaliştii au negat Trinitatea. Gnosticii au negat întruparea lui Hristos. Din necesitate, biserica a fost forţată să se confrunte cu aceste erezii prin a proclama ortodoxia. Şi prin a face astfel, a adus condamnare asupra acestor erezii şi ereticii au devenit o realitate.

Maniheismul

Din Wikipedia, enciclopedia gratuită

http://en.wikipedia.org/wiki/Manichaeism

Preoţi maniheişti, scriind la pupitre, cu o inscripţie pe pergament în limba Sogdiană. Manuscris din Khocho, Tarim Basin.

Maniheismul (în persana modernă آیین مانی Āyin e Māni) a fost una dintre religiile antice majore, de sorginte iraniană. Deşi forma ei organizată este aproape dispărută astăzi, o revigorare a fost încercată sub numele de neo-maniheism. Totuşi, cele mai multe scrieri ale fondatorului, profetul Mani (sirian) s-au pierdut. Unii scolastici afirmă că influenţa sa continuă în mod subtil în creştinismul vestic, prin gândirea Sfântului Augustin din Hippo, care s-a convertit la creştinism din maniheism, pe care el l-a acuzat vehement în scrierile sale, şi ale cărui scrieri continuă să fie foarte influente în rândul teologilor catolici, protestanţi şi ortodocşi.

Maniheismul s-a născut în secolul al treilea în Babilon (provincie a Persiei pe atunci), şi s-a întins, pe parcursul următoarelor secole, din Africa de Nord spre vest, către China în răsărit. Textele originale ale maniheismului au fost compuse în siriano-aramaică. Odată răspândite spre răsărit, scrierile religiei au trecut în traducerile limbilor din Persia Mijlocie, partă, sogdiană, şi în fine în turca uyghur şi chineză. Răspândindu-se spre occident, au fost traduse în greacă, coptă  şi latină. Maniheismul, odată trecut prin timp, locuri şi limbi, s-a adaptat şi la noile zeităţi ale religiilor înconjurătoare în scripturile maniheiste. Astfel, odată ce textele originale aramaice au fost traduse în limbile iraniene, denumirile zeităţilor maniheiste (ori îngerilor) au fost adesea transformate în nume de yazatas zoroastrieni  (zei zoroastrieni). Astfel, Abbā dəRabbūṯā ("Părintele Măreţiei" – cea mai înaltă zeitate maniheistă a Luminii), în textele din limba din Persia Mijlocie a fost tradus literal fie pīd ī wuzurgīh sau substituită cu numele zeităţii Zurwān. Aidoma, figura maniheistă principală Nāšā Qaḏmāyā "Omul Original" a fost adus la numele "Ohrmazd Bay", după zeul zoroastrian Ahura Mazda. Această dezvoltare a continuat cu întâlnirea fundamentală a maniheismului cu budhismul chinez, unde, de exemplu, originalul aramaic "karia" ("strigarea" din lumea Luminii către cei ce caută izbăvire din lumea Întunericului), s-a identificat în scripturile chineze cu Guan Yin (literal, "auzirea sunetelor [lumii]", acel Bodhisattva al compasiunii din budhismul chinez).

Deoarece maniheismul este o credinţă care propovăduieşte dualismul, în engleza modernă cuvântul "manichean" a căpătat sensul de “dualist”, prezentarea sau privirea lucrurilor în nuanţe de “alb şi negru”.

Origini

Religia a fost fondată în secolul al trilea d.Hr. de Mani, care se pare că s-a născut în Persia de vest şi a trăit aproximativ între 210–276 d.Hr. Mani a trăit în Babilon, care la acea vreme era una din multele provincii ale Imperiului Persan. Limba de bază a Babilonului pe atunci era aramaica, care includea trei dialecte principale: Aramaica iudaică (limba Talmudului), aramaica mandaeanică (limba religiei mandaeanice) şi aramaica siriană – care era şi limba lui Mani, la fel ca a creştinilor sirieni (inclusiv nestorieni). Mani ese un nume persan şi destul de comun în rândul vorbitorilor de aramaică, fiind regăsită în toate trei dialectele aramaice. Mani a compus şapte scrieri, six dintre care şase au fost scrise în aramaică siriană, a şaptea fiind scrisă în mezo-persană li dedicată conducătorului de atunci din Persia, Shapuhr.

Cele şase scrieri originale siriene nu s-au păstrat, altminteri avem numele lor siriene, ca şi fragmente şi citate din ele. Un citat ceva mai lung, transmis de creştinul nestorian sirian Theodor bar-Khonai, în secolul al şaptelea, arată limpede că că în scrierile siriene aramaice originale ale lui Mani nu a fost absolut nici o influenţă a termenilor iranieni sau  zoroastrieni . Toţi termenii pentru zeităţile maniheiste în scrierile originale siriene sunt în aramaică pură. Adaptarea maniheismului la religia zoroastraină, însă, a început în timpul vieţii lui Mani, cu scrierea sa mezo-persană Shabuhragan, carte dedicată regelui Shapuhr. În ea, găsim menţionate zeităţi zoroastriene precum Ohrmazd, Ahriman şi Az. Maniheismul este adesea prezentat ca o religie persană, mai ales datorită numărului vast de texte în limbile mezo-persană, partă şi soghdiană (ca şi în turcă) descoperite de către cercetători germani lângă Turfan, în provincia Xinjiang (Turkistanul chinez) din China, undeva la începutul anilor 1900. Privind fenomenul maniheismului din punct de vedere al originilor sale, oricum, nu este mai precis să spui că maniheismul este o religie persană sau iraniană, decît dacă ai spune că talmudismul iudaic sau mandaeismul babilonian (ambele cu scrieri în aramaică, cum a făcut Mani, şi ambele originare în cam acelaşi timp şi loc ca maniheismul - Babilonul secolului al treilea) sunt religii iraniene.

Numele Mani este îndeosebi un titlu şi un termen de respect mai curând decât un nume personal. Acest titlu şi-a fost însuşit de însuşi fondator care şi-a înlocuit astfel complet numele său iniţial, a cărei formă precisă nu se mai ştie. Cartea sfântă a lui Mani a fost numită Aržang, un cuvânt de limbă partă însemnând "merituos", şi a fost înfrumuseţată cu ilustraţii. Astfel că iranienii i-au dat titlul de “Pictorul”.

Cărturarii creştini timpurii din secolele II-IV, precum Hippolytus şi Epiphanius scriau despre Scythianus, care a vizitat India undeva prin anul 50 AD, de unde a adus "doctrina celor Două Principii". Conform acestor scrieri, elevul lui Scythianus, Terebinthus, s-a prezentat pe sine ca fiind un "Buddha" ( "S-a numit el însuşi Budha" scrierile lui Cyril din Ierusalim. Terebinthus a mers în Palestina şi Iudeea unde i-a întâlnit pe apostoli ("devenind cunoscut şi condamnat" Isaia), iar apoi s-a stabilit în Babilon, unde şi-a transmis învăţăturile lui Mani, creând astfel temelia pentru maniheism.

În povestea Morţii lui Mani (conform Bibliei Gnostice de Willis Barnstone, aici este una din multele referinţe autentificatoare care validează centralismul budhismului,  în formularea lui Mani asupra gnosticismului):

A fost o zi de durere

Şi o vreme de tristeţe

când mesagerul luminii

s-a stins

când s-a învăluit în Nirvana"  

La fel, în Marea Cântare a lui Mani (secolele XIII - XIV) se fac multe referiri la Mani ca la Budha Mani.

Mani a fost probabil influenţat de mandaeanism şi a început să predice de la o vârstă fragedă. Conform unor însemnări biografice păstrate de către Ibn al-Nadim şi de persanul al-Biruni, Mani a avut o revelaţie în tinereţe de la un spirit, pe care mai târziu îl va denumi Geamănul său, Syzygos al său, Sosia sa, Îngerul păzitor sau ‘Sinele Divin’. Acest 'spirit' pe care el îl pretindea a fi divin a fost punctul de dezvoltare a religiei maniheiste. Acest 'divin' Geamăn sau Sine adevărat adus de Mani la împlinire de sine, el devenind astfel un 'gnostic', cineva cu cunoaştere divină şi o perspectivă profundă asupra lucrurilor. El s-a pretins a fi un 'Paraclete al adevărului', aşa cum este făgăduit în Noul Testament: Ultimul Profet şi Pecetea Profeţilor care a încheiat o succesiune de oameni călăuziţi de Dumnezeu şi incluzând figuri precum Zoroastru, Hermes, Platon, Budha, and Isus.

Altă sursă despre scripturile lui Mani a fost o secţiune din "Cartea lui Enoch", originală în aramaică, intitulată "Cartea Uriaşilor". Această carte a fost citată direct, apoi adăugită de  Mani, pentru a deveni una din cele şase scrieri originale siriene ale Bisericii Maniheiste. În afara surselor de la autori ne-maniheişti de-a lungul veacurilor, nu avem surse originale ale "Cărţii Uriaşilor" (care este de fapt partea a şasea din "Cartea lui Enoch"). Apoi, prin descoperirea în secolul al doisprezecelea a Manuscriselor de la Marea Moartă în Deşertul Iudeei şi a scrierilor maniheiste ale Regatului maniheist Uigur din Turfan, intrăm în posesia unor fragmente disparate a ambelor "Cartea Uriaşilor" (analizată şi publicată de J. T. Milik în 1976) şi a versiunii maniheiste cu acelaşi nume (analizată şi publicată de W.B. Henning în 1943), ambele originale în aramaică. Henning scria acolo:

Este demn de semnalat că Mani, care a fost adus şi şi-a petrecut majoritatea vieţii într-o provincie a Imperiului Persan, şi a cărui mamă aparţinea unei faimoase familii parte, nu a făcut uz de nici o tradiţie mitologică iraniană. Nu mai poate exista nici un dubiu că numele iraniene de Sām, Narīmān, etc., care apar în versiunile persane şi sogdiane ale Cărţii Uriaşilor, nu au figurat în ediţia originală, scrisă de Mani în limba siriană.

La o citire atentă a Cărţii lui Enoch şi a Cărţii Uriaşilor, alăturată descrierii mitului maniheist, devine limpede că "Marele Rege al Slavei" din mitul maniheist (este o făptură care stă de strajă lumii luminii într-al şaptelea din cele zece ceruris din mitul maniheist, vezi Henning, ‘Fragment sogdian al cosmogoniei maniheiste’, BSOAS, 1948), este identic cu Regele Slavei şezând în tronul ceresc din Cartea lui Enoch. În Cartea lui Enoch din aramaică, în scrierile din Qumran în general, precum şi în secţiunea siriană din scripturile maniheiste citate de Theodor bar-Khonai, numite de el "malka raba de-ikara" (marele rege al slavei).

În timp ce maniheismul se răspândea, marile grupări religioase existente precum creştinismul şi zoroastrianismul câştigau influenţă socială şi politică. Chiar având mai puţini adepţi decât alte grupări, maniheismul a câştigat sprijinul multor figuri politice sus-puse. Cu ajutorul Imperiului Persan, Mani a iniţiat călătorii de misionariat. După eşecul cîştigării favorurilor următoarei generaţii, şi având dezaprobarea clerului zoroastrian, se semnalează că Mani a murit în închisoare aşteptând execuţia ordonată de împăratul persan Bahram I. Data morţii sale este fixată în jurul anilor 276–277 AD.

În Egipt, un minuscul codex s-a găsit şi a devenit cunoscut via negustorii de antichităţi din Cairo. A fost achiziţionat de Universitatea din Cologne în 1969, iar doi din savanţii ei, Henrichs şi Koenen au produs prima ediţie a acestui manuscris antic cunoscut de atunci ca Cologne Mani-Codex, pe care ei l-au publicat în paru articole în Zeitschrift für Papyrologie und Epigraphik. Conţinutul micului manuscris pe papirus conţinea un text în greacă descriind viaţa lui Mani. De la acestă descoperire recentă, cunoaştem mult mai multe despre omul care a fondat una din cele mai influente religii ale lumii trecutului.

Teologie

Cel mai frapant principiu al religiei maniheiste este dualismul, o temă preluată din religia persană a zoroastrianismului. Mani a postulat că există două naturi de la începuturi: lumina şi întunericul. Tărâmul luminii trăia în pace, în vreme ce tărâmul întunericului era în conflict permanent cu sine. Universul este rezultatul temporar al unui atac al tărâmului întunericului asupra tărâmului luminii, şi a fost creat de Duhul Viu, o emanaţie a tărâmului luminii, dintr-o simbioză de întuneric şi lumină.

Maniheiştii au făcut orice effort pentru a include toate tradiţiile religioase cunoscute în credinţa lor. Ca rezultat, ei au păstrat multe cărţi apocrife creştine, cum ar fi Faptele lui Toma, care altfel s-ar fi pierdut. Mani a dorit să se autodescrie ca "discipol al lui Isus Hristos", dar Biserica creştină timpurie l-a respins ca eretic. Mani s-a declarat, şi au fost şi referiri la el, ca fiind Paraclete: un termen biblic, însemnând "tămăduitor" ori "ajutor", termen pe care tradiţia catolică îl înţelegea ca referindu-se la Dumnezeu în persoana Sfântului Duh. Anumiţi scriitori musulmani au pretins că este o proorocire a lui Isus referitoare la Mahomed.

O credinţă cheie în maniheism este aceea că nu există o putere a binelui omnipotentă. Aceasta abordează o parte teoretică a problemei răului prin negarea perfecţiunii nemărginite a lui Dumnezeu şi postulând cele două puteri egale şi opozante menţionate anterior. Fiinţa umană este privită ca un câmp de bătălie pentru aceste puteri: partea bună este sufletul (care este compus din lumină) şi partea rea este trupul (compus din pământ întunecat). Sufletul defineşte o persoană şi este integru, dar este sub dominaţia unei puteri străine, care abordează partea practică a Problemei răului. Se spune că oamenii pot fi izbăviţi de acest rău (materia), dacă ajung să cunoască cine sunt şi să se identifice cu sufletele lor.

Urmărind călătoriile lui Mani prin Imperiul Kushan (câteva picturi religioase din Bamiyan îi sunt atribuite) de la începutul carierei sale de prozelitism, influenţe budhiste diverse se pare că au permis maniheismul:

Influenţele budhiste au fost semnificative în formarea gândirii religioase a lui Mani. Transmigraţia sufletelor a devenit un crez maniheist, iar structura cvadripartită a comunităţii maniheiste, împărţită în călugări şi călugăriţe ("aleşii") şi adepţii mireni ("ascultătorii") care îi sprijineau, pare a se baza pe acea budhistă sangha. (Richard Foltz, "Religiile Drumului Mătăsii")

În Biblia gnostică, în scrierile din Moartea lui Mani, Mani atinge parinirvana. Cuvântul "Budha" este frecvent folosit în scrierile maniheiste ale veacurilor următoare, conform aceleeaşi lucrări.

Alte religii indiene este posibil să fi influenţat maniheismul. În secolul al IV-lea, Ephraim l-a criticat pe Mani pentru adoptarea "Minciunii" din India, promovând "două puteri care sunt una împotriva celeilalte".

În China teologia maniheistă a căpătat repetiţii structurale ale imaginii luminii trezite şi eliberate de întuneric^{[citare necesară]}: Fiul lui Dumnezeu a fost trezit din prinsoarea demonică de Sfântul Duh şi a scăpat de întuneric; convertirea la maniheism a fost înfăţişată deopotrivă ca trezire şi iluminare; iar în moarte, duhul convertitului poate scăpa de întunericul trupului. Convertiţilor li se garantează mântuirea doar dacă vor continua această repetiţie şi vor converti pe altcineva la rândul lor.^{[citare necesară]}

Mitul maniheist

Una din trăsăturile pregnante ale maniheismului de la întemeierea sa, este că prezintă o descriere elaborată a conflictului dintr lumea spirituală a luminii şi lumea materială a întunericului. Fiinţele lumii întunericului au toate nume, iar fiinţele pe care le atacă în lumea luminii au şi ele nume. Există numeroase surse pentru detalii ale mitului maniheist (vezi "Surse ale maniheismului", mai jos). Avem două porţiuni de scripturi maniheiste, totuşi, care sunt probabil la fel de apropiate de cele originale maniheiste, scrise în limbile originale.

Acestea sunt citate siriano-aramaice de Theodoer bar-Khonai, în "Cartea sectelor", în siriană (secolul VIII), şi în secţiunile în limba mezo-persană din Shabhuragan  a lui Mani descoperite la Turfan (publicate în BSOAS, 1979). Este foarte probabil ca aceste două secţiuni sunt scrierile originale în siriană şi mezo-persană chiar ale lui Mani. Doar din acestea putem deduce un mic exemplu a naturii detaliate a viziunii maniheiste: la un moment dat, Zeul Luminii trimite un mesager Nāšā Qaḏmāyā ("omul originar", în aramaică), pentru a lupta cu forţele atacatoare ale Întunericului, care-l includ pe Demonul lăcomiei.

Omul originar cu cinci scuturi de lumină diferite, pe care le pierde în lupta care are loc cu forţele întunericului. O chemare este atunci făcută din lumea Luminii către Omul originar ("chemare" este astfel o zeitate maniheistă), şi un răspuns ("răspuns" fiind altă zeitate maniheistă) se întoarce de la Omul originar spre lumea Luminii. Mitul continuă cu multe detalii despre cum este lumina capturată în lumea materiei, iar apoi eliberată de nişte demoni prinţi în capcană, cărora le sunt stârnite poftele sexuale de către "Douăsprezece fecioare ale Luminii", eliminând, împotriva voinţei lor, lumina din trupuri. Lumina, totuşi, este iarăşi prinsă în lumea întunericului şi a materiei, iar mitul continuă, prin sosirea în rândul creaţiei fiinţelor vii din lumea materială ale lui Adam şi a  Evei, şi a lui Isus care apare la Copacul Cunoaşterii Binelui şi Răului din grădina Edenului.

Surse pentru maniheism

Pînă la desoperirile din anii 1900 a surselor originale, singura sursă pe care am avut-o pentru maniheism au fost descrierile şi citările din autori nemaniheişti, atât creştini, cât şi musulmani sau zoroastrieni. În timp ce aceşti cărutrari criticau deseori maniheismul, ei dădeau şi citate direct din scripturile maniheiste. Astfel că întotdeauna am avut citate şi descrieri în greacă şi arabă, precum şi lungi citate în latină de la sf. Augustin, şi extrem de importantul citat în siriană de la Theodor bar-Khonai.

Apoi, la începutul anilor 1900, savanţii germani au făcut săpături la situl antic în locul Regatului Uigur lângă Turfan, în Turkistanul chinez (distrus pe la 1300). În timp ce majoritatea manuscriselor descoperite erau într-o stare foarte rea, s-au găsit totuşi sute de pagini de scripturi maniheiste, scrise în trei limbi persane – mezo-persană, partă şi sogdiană, precum şi în turca veche. Aceste scrieri au fost luate în Germania, unde au fost studiate şi publicate la Preussische Akademie der Wissenschaften în Berlin. În timp ce marea majoritate a acestor scrieri au fost scrise într-o versiune a manuscrisului sirian cunoscut ca "manuscrisul maniheist", cercetătorii germani, poate din lipsa unu set de litere adecvat, au publicat majoritatea scrierilor folosind literele ebraice (care pot substitui uşor cele 22 de litere siriene). Este interesat de observat că după ce Partidul Nazist a obţinut puterea în Germania, în vreme ce scrierile maniheiste continuau continuau să fie publicate după începutul anilor ‘30, editurile nu au mai folosit literele ebraice, ci le-au înlocuit în texte cu alfabetul latin.

Mai mult, la începutul anilor 1900, cercetătorii germani au găsit un numeros număr de lucrări maniheiste, în limba coptă, în Egipt. Chiar dacă deteriorate, there erau multe pagini complete ale lucrărilor maniheiste, care din nou, au fost publicate în Berlin înainte de Al Doilea Război mondial. Din păcate, în timpul războiului, unele din manuscrisele maniheiste în limba coptă au fost distruse.

După reuşita cercetătorilor germani, scolasticii francezi au mers în China şi au descoperit poate cel mai complet set de manuscrise maniheiste, scrise în chineză. Aceste trei scrieri chineze sunt astăzi păstrate în Londra, Paris şi Beijing. Studiile originale şi analizele acestor manuscrise, laolaltă cu traducerile lor, au apărut iniţial în franceză, engleză şi germană, înaintea celui de-al Doilea Război mondial. Textele complete chineze în sine au fost iniţial publicate în Tokio, Japonia, în 1927, în Taisho Tripitika, volumul 54. Pentru mulţi ani publicaţia japoneză a fost referinţa standard pentru textele chineze, dar în ultimii 30 de ani şi mai bine, ele au fost complet republicate atât în Germania (cu o traducere completă în germană, alături de ediţia japoneză din 1927), cât şi într-o nouă ediţie în China.

În ultima parte a secolului XX, o altă lucrare maniheistă, scrisă în greacă, care descria viaţa lui Mani, a fost descoperită.

Expansiunea

Răspândirea maniheismului (300– AD 500). Harta de referinţă: World History Atlas, Dorling Kindersly.

Manoheismul s-a răspândit cu o rapiditate extraordinară deopotrivă către est şi vest. A ajuns la Roma prin apostolul Psattiq prin AD 280, care a fost şi în Egipt în 244 şi 251. Credinţa a înflorit în zona Fayum a Egiptului prin 290. Mănăstirile maniheiste au existat în Roma în 312 în timpul papei creştin Miltiades. În 354, Hilary de Poitiers scria că credinţa maniheistă era o forţă semnificativă în sudul Franţei.

Credinţa maniheistă a fost şi persecutată peste tot. Mani a fost martirizat de autorităţile religioase persane în 277, lucru care, ironic, a ajutat la larga răspândire a sectei. În 291, persecuţia ia amploare în Imperiul Persan prin asasinarea apostolului Sisin de către Bahram II, şi măcelărirea multor maniheişti. În 296, Diocletian decreta împotriva maniheiştilor: "Poruncim ca organizatorii şi conducătorii lor şă fie supuşi pedepsei capitale şi condamnaţi la ardere împreună cu scripturile lor dezgustătoare.", rezultând în numeroase martirii în Egipt şi Africa de Nord. În 381 creştinii i-au cerut lui Theodosius I să-I deposedeze pe maniheişti de drepturile lor civile. El a dat un decret pentru condamnarea la moarte a călugărilor maniheişti în 382.

Credinţa şi-a menţinut o sporadică şi intermitentă existenţă în vest (Mesopotamia, Africa, Spania, Franţa, Nordul Italiei, Balcani) pentru o mie de ani, şi a înflorit pentru o vreme la locul ei natal (Persia) şi chiar în estul îndepărtat în India de Nord, China de Vest şi Tibet. Religia a fost adoptată de conducătorul Uyghur Bugug Khan (759–780) şi a rămas religie de stat pentru aproape 500 de ani, înainte de invazia Mongolilor. În răsărit s-a răspândit de-a lungul rutelor comerciale până la Chang'an, capitala dinastiei Tang în China. În secolul al nouălea, s-a semnalat că califul musulman Ma'mun a tolerat o comunitate de maniheişti.

Maniheism şi creştinism ortodox

Sf. Augustin a fost iniţial maniheist.

Când creştinii au întâlnit prima dată maniheismul, li s-a părut o erezie, odată ce avea originile într-o arie puternic gnostică a Persiei. Iniţial, Augustine din Hippo a fost maniheist. Conform lucrării sale Confesiunile Sf. Augustin, după opt sau nouă ani de credinţă maniheistă, el a devenit creştin şi un puternic adversar al maniheismului.

Durata de influenţă pe care maniheiştii au avut-o creştinătăţii este încă discutată. S-a sugerat că bogumiliştii, paulicienii şi catharienii au fost profund influenţaţi de maniheism. Oricum, bogumiliştii şi catharienii, în particular, au lăsat câteva mărturii ale ritualurilor şi doctrinelor lor, iar legătura dintre ele şi maniheism este neconcludentă. Referitor la precizia sa istorică, acuzarea maniheismului a fost gradată de oponenţii ortodocşi contemporani, care deseori au încercat să potrivească ereziile contemporane cu acelea combătute de părinţii bisericeşti. Paulicienii, bogumiliştii şi catharienii au fost cu siguranţă dualişti şi au simţit că lumea era creaţia unui demiurg de origine satanică , dar dacă aceasta s-a datorat influenţei maniheismului sau altei forme de gnosticism este imposibil de determinat. Doar o minoritate a catharienilor susţinea că zeul răului (sau principiul) era la fel de puternic ca şi zeul binelui (numit şi el principiu), cum a făcut Mani, un crez cunoscut ca dualism absolut. În cazul catharienilor, se pare că ei au adoptat principiile maniheiste de organizare a bisericii, dar nimic din cosmologia religioasă. Priscillian şi adepţii săi au încercat, se pare, să absoarbă ceea ce gândeau ei că era partea valoroasă a maniheismului în creştinism.

Manuscris din sec. 13 din cartea a VIIa a lui AUgustin despre Confesiuni care critică Manichaeismul

Critici

Augustin, care fusese un "moştenitor" al maniheismului timp de nouă ani, a criticat până la urmă credinţele lor conform cărora cunoaşterea era cheia mântuirii ca fiind prea pasive şi incapabile să aducă o schimbare în viaţa cuiva.

Încă mai gîndesc că nu suntem noi cei care păcătuim, ci o anumită altă fire din lăuntrul nostru. Îmi măguleşte mândria să gândesc că eu nu am nici o vină, iar cînd am greşit, să nu mărturisesc... Să prefer a-mi căuta scuze şi să blamez acest lucru necunoscut care a fost în mine, dar nu o parte a mea. Adevărul, desigur, a fost că totul era al meu, şi doar propria mea pietate m-a divizat pe mine împotriva sinelui meu. Păcatul meu era cu atât mai incurabil cu cât nu mă gândeam la mine ca la un păcătos.

În mod ironic, termenii ‘maniheist’ şi 'dualist' sunt deseori folosiţi pentru a separa creştinii şi pe alţii care nu simpatizează maniheismul, şi care în trecut i-au persecutat pe maniheişti ca fiind eretici. Aceasta a decurs din dogma creştină că poate exista un Satana care nu este în întregime al lui Dumnezeu, dualitatea că poate fi ceva de la Dumnezeu Creatorul şi altceva ce nu este de la Dumnezeu Creatorul.

Referinţe

External links

Original Manichaean Sources:

Original Manichaean Sources - non-Manichaean authors: Augustine's Contra Epistolam Manichaei (Latin).

Augustin şi maniheismul african

Ligon Duncan

http://www.fpcjackson.org/resources/church_history/augustin.htm 

Maniheismul a fost, cu cuvintele lui Peter Brown, "o mică sectă cu o reputaţie sinistră (Augustin, Londra: Faber and Faber, 1967, 46)." Întemeietorul mişcării, Mani, s-a născut pe 14 aprilie 216 în Babilonia. A fost de stirpe persană şi tatăl lui, Patek era loial unei secte gnostice botezătoare. Mani ne spune că în tinereţe el a fost destinatarul unor revelaţii divine. Cam prin 240/241 el a primit o altă astfel de revelaţie, împuternicindu-l cu ‘apostolat.’ După o călătorie în India, Mani s-a întors în Babilonia şi în timpul şederii sale la Ctesiphon (9 aprilie 243) el reuşeşte să obţină o audienţă la marele rege Shâhpuhr I. Tradiţia maniheistă ne spune că regele a fost foarte impresionat de Mani şi maniheismul a fost oficial recunoscut de stat. Succesorul lui Shâhpuhr, Hôrmizd a recunoscut şi el religia, însă a domnit numai un an. După moartea acestuia, fratele lui, Bahrâm I l-a înlocuit la domnie. Liderii religioşi l-au convins pe noul rege despre pericolul noii învăţături şi, ca atare, Bahrâm i-a persecutat pe Mani şi pe adepţii lui. Mani a fost prins şi întemniţat în lanţuri grele. Prizonieratul său a durat din 31 ianuarie până la 26 februarie 277. A murit în dimineaţa de 26 februarie, trupul său fiind doborât de povara lanţurilor şi slăbit de postire. "La ora unsprezece, el s-a ridicat din trupul său către sălaşele măreţiei sale din înălţimi (Widengren, Mani şi maniheismul, 41)." Trei dintre adepţii săi au fost prezenţi. Regele ţinea o făclie aprinsă către trupul lui Mani pentru a se asigura de moartea lui. Capul lui a fost atunci tăiat şi atârnat la poarta oraşului. Cele douăzeci şi şase de zile de suferinţă ale lui Mani au fost numite de adepţii săi, "crucificarea" sa (Bonner, Augustin, 160). Bonner observă că O'Meara în mod eronat spune că Mani a fost crucificat la sfârşitul celor douăzeci şi şase de zile (O'Meara, Tânărul Augustin, 62).

Maniheismul, însă, nu s-a stins odată cu Mani. Mişcarea s-a stabilit în Africa în decurs de douăzeci de ani (prin 297). Până în secolul al patrulea a pus în umbră sectele gnostice care prevalau în secolele al doilea şi al treilea. Potrivit lui Bonner, maniheismul era eclectic — un amalgam de dualism (împrumutat de la zoroastrianism), reîncarnare şi o conduită strictă de viaţă (posibil luate din budism), precum şi o considerare a numelui lui Isus (luată din creştinism). Însă, afirmă Bonner, natura reală a maniheismului nu este atât sincretismul său religios, pe cât este manifestarea fundamentală a gnosticismului. Frend a dedicat mult timp stabilirii acestei legături dintre gnosticism şi maniheism. Conexiunea aceasta, parţial, explică de ce mulţi părinţi ai Bisericii priveau maniheismul ca pe o 'erezie creştină'. Frend notează că "există o continuitate istorică între gnostici şi maniheişti în Africa. Gnosticii au dispărut în timpul Marii Persecuţii, iar locul lor a fost luat imediat de maniheişti ("Tradiţia gnostic - maniheistă în Africa de Nord romană," Jurnalul istoriei ecleziastice [JIE], 15)." Mai departe, Frend observă că "maniheiştii din vremea lui Augustin erau preocupaţi de exact aceleaşi probleme ca gnosticii cu două sute de ani înainte, iar ei au răspuns exact în acelaşi fel ("Tradiţia gnostic - maniheistă în Africa de Nord romană," JIE, 17)." Un exemplu este preocuparea celor două grupări asupra problemei răului. Frend continuă: "atât gnosticismul, cât şi maniheismul promiteau credinciosului izbăvirea de aceste puteri [un 'Dumnezeu – Creator barbar' şi demoni] şi îi ofereau o explicaţie logică a evenimentelor şi fenomenelor fizice bazate în mare pe astrologie ("Tradiţia gnostic - maniheistă în Africa de Nord romană," JIE, 20)." În final, Frend comentează că "sunt, de fapt, două tendinţe pe care cineva le poate schiţa din scrierile gnostice şi maniheiste, aşa cum au supravieţuit ele în Africa. Prima, existenţa unei ostilităţi inspirate de Vechiul Testament şi Iehova, iar a doua, sprijinul ereticilor pe cuvintele Sf. Pavel în susţinerea învăţăturii lor ("Tradiţia gnostic - maniheistă în Africa de Nord romană," JIE, 20)."

Bonner oferă trei tratate despre maniheism. Primul a fost despre crezul universal. Era înşiruirea tuturor revelaţiilor care au avut loc înainte. Maniheismul era menit să moştenească pământul. Al doilea, era despre religia misionară, dezvoltată de-a lungul rutelor comerciale dintre ţinuturile înstărite. Al treilea, era o religie a cărţii  cartea lui Mani, desigur. La acesta, Brown adaugă corect că maniheismul era o formă de cripto-creştinism şi, ca atare, treptat a devenit o problemă în Africa de Nord. Maniheiştii simţeau că ei revelau adevăratele învăţături ale creştinismului, şi de aceea Frend a putut spune că "devenind maniheist, Augustin nu s-a gândit la abandonarea creştinismului. " ("Tradiţia gnostic - maniheistă în Africa de Nord romană," JIE, 24)."

Unde anume stă atracţia pentru maniheism?

Privitor la atracţia pentru maniheism în Africa de Nord, Frend a sugerat că "nevoile religioase de bază pe care mulţi nord-africani le simţeau erau libertatea faţă de subjugarea unui Dumnezeu – Creator barbar şi izbăvirea de puterile reale ale răului ("Tradiţia gnostic - maniheistă în Africa de Nord romană," JIE, 20)." În secolul al doilea, gnosticii l-au identificat pe acest Dumnezeu brutal al berberilor (Saturn) cu Iehova din scripturile Vechiului Testament. Desconsiderarea gnosticismului pentru Vechiul Testament şi Dumnezeul din el, ar fi fost o învăţătură bine primită de nord-africani, dacă Frend are dreptate. Maniheiştii au arătat acelaşi dispreţ pentru scripturile din Vechiul Testament ca şi pentru Iehova — asta poate fi o arie în care maniheismul să fi fost atrăgător pentru nord-africani.

Stanley Romaine Hopper comentează şi el motivele succesului maniheist în secolele de început ale creştinismului. Urmând ideea lui Harnack, el afirmă că "acest succes poate fi explicat prin faptul că Mani a oferit beneficii spirituale — revelaţie, mântuire, virtute morală — pe bazele unei religii fireşti (Battenhouse, Un interlocutor al studiului Sf. Augustin, 154)." În plus, Hopper îl citează pe Harnack ca subliniind că maniheismul oferea "o soluţie simplă, aparent profundă şi totuşi convenabilă în problema binelui şi răului (Battenhouse, Un interlocutor al studiului Sf. Augustin, 154)." În fine, Hopper însuşi sugerează că maniheismul constituia o atracţie pentru cei culţi şi sofisticaţi, care se voiau cumva şi creştini, şi raţionali.

Privitor la atracţia maniheismului asupra lui Augustin, Hopper postulează că acesta a fost influenţat datorită: (1) cunoscuţilor săi maniheişti din Cartagina; (2) satisfacţiei intelectuale pe care o avea înfrângându-i pe creştini în dezbateri; şi (3) faptul că maniheiştii s-au pretins capabili să demonstreze adevărul sistemului în timp ce oponenţii lor, creştinii catolici, apelau doar la autoritate. Acestea au atras filosoful din Augustin, setea sa de cunoaştere.

Gerald Bonner oferă o evaluare oarecum diferită. El sugerează că maniheismul l-a impresionat pe Augustin, mai întâi, datorită structurii clare şi masive a sistemului şi, în al doilea rând, datorită atacurilor maniheiste reuşite (cel puţin în ochii tânărului Augustin) asupra scripturilor catolice, îndeosebi a Vechiului Testament. La acestea, Peter Brown adaugă că "răspunsul maniheist la problema răului este esenţa maniheismului tânărului Augustin (Augustin, 46)."

Pe ce s-a bazat, în general, succesul său din Africa?

 Widengren estimează că maniheismul s-a răspândit în Egipt înainte de 261, prin stăruinţa episcopului Adda. Prin anul 300 erau destui maniheişti în Egipt pentru a-i justifica lui Alexandru din Lycopolis scrierea unui tratat împotriva lor (Widengren, Mani şi maniheismul, 117). "Din Egipt maniheismul s-a răspândit în Africa de Nord şi Spania, din Siria via Asia Mică în Grecia, Iliria, Italia şi Galia. În cele două provincii apusene, Galia şi Spania, s-a pătruns probabil dinspre nord şi sud (Widengren, Mani şi maniheismul, 117-118)."

În evaluarea succesului maniheismului în Africa trebuie să reţinem că Brown se poate referi la ei ca la " 'bolşevicii' secolului al patrulea: o a 'cincea coloană' de sorginte străină s-a infiltrat în biserica creştină, purtătorii unei soluţii unice radicale a problmelor religioase ale epocii lor (Augustin, 46)." Maniheiştii aveau destul renume pentru a justifica opoziţia din partea bisericilor catolice şi donatiste din Africa de Nord, pentru a fi declarată religie ilegală şi a deveni obiect al persecuţiei din partea guvernării romane (edictul lui Diocletian din 297). Mai mult, ei au rămas un ghimpe în coastă destul cât să fie suprimaţi şi sub vandalii arieni.

Frend clasifică mişcarea maniheistă ca fiind una din "cele trei tendinţe principale care lucrau în biserica africană," în caz că asta ar da vreun indiciu asupra succesului mişcării. Cineva poate avea impresia, susţine Frend, că dintre aceste trei grupări (ori 'tendinţe') — donatiştii, maniheiştii şi catolicii — îi poate percepe pe donatişti ca fiind cea mai puternică populaţie şi pe catolici ca pe cei mai slabi, până la sfârşitul secolului al patrulea. Astfel că argumentează pentru maniheism ca fiind chiar o reuşită în Africa. El sugerează că maniheismul, ca şi gnosticismul, era puternic "printre cei bogaţi şi relativ înstăriţii moşieri şi negustori din Africa ("Tradiţia gnostic - maniheistă în Africa de Nord romană," JIE, 18)." Brown confirmă ce negustorii erau într-adevăr susţinătorii caracteristici ai maniheismului ("Răspândirea maniheismului în Imperiul Roman," în Religia şi societatea în epoca Sf. Augustin, 115).

Deja am observat că maniheismul a pătruns în Africa devreme. Existau adepţi în Cartagina înainte de 297 ("Tradiţia gnostic - maniheistă în Africa de Nord romană," JIE, 16). Mai departe, Frend adaugă:

Maniheismul a persistat în Africa de Nord până la ultima generaţie de creştini de acolo şo probabil şi după aceea. Era văzut ca un pericol pentru creştinismul ortodox şi pentru islam, undeva până pe la prima jumătate a secolului al optulea. Persistenţa sa pe o perioadă aşa de lungă, de patru secole, sugerează că a fost o atracţie pentru o nevoie tradiţională şi larg resimţită în rândul nord-africanilor("Tradiţia gnostic - maniheistă în Africa de Nord romană," JIE, 16-17).

Cât de reuşite au fost, însă, polemicile lui Augustin împotriva maniheismului? Ce metode şi argumente a folosit?

În măsurarea succesului polemicilor lui Augustin împotriva maniheiştilor, comentariile lui Frend pot fi de ajutor: "maniheismul a eşuat să supravieţuiască în Vest ca religie organizată şi datorită scrierilor lui Augustin şi controverselor dintre anii 387-399 ("Tradiţia gnostic - maniheistă în Africa de Nord romană," JIE, 24)." Prin această apreciere, Bonner este într-un acord de esenţă cu afirmaţia că maniheismul a pierit datorită combinaţiei dintre atacurile apologetice ale lui Augustin şi ostilitatea autorităţilor seculare. El continuă: "dintre toţi oponenţii religioşi ai lui Augustin, maniheiştii erau, poate, cele mai lesnicioase victime." "Ei erau cu atât mai dezavantajaţi cu cât, într-un anume sens, instinctele lor erau prea creştine pentru a le îngăduii să se apere prin formulări specific maniheiste adecvate." "În fine, faptul că maniheiştii erau o sectă proscrisă şi una în mod obişnuit presupusă a avea aberaţii tăinuite, i-au oferit lui Augustin o excelentă armă în dezbateri, faţă de care exprimarea maniheiştilor părea greoaie." "Se poate atunci susţine că, din punctul de vedere numai al controversei, polemicile anti-maniheiste ale lui Augustin au fost cele mai încununate de succes din tot ce a scris. (Bonner, Augustin, 235-236)."

Hopper ne oferă un succint rezumat despre metoda de argumentare a lui Augustin. El spune

Dat fiind faptul că sistemul religios maniheist a derivat la bază dintr-un dualism, contracarările lui Augustin sunt direcţionate spre această problemă şi spre seria de dileme ce decurg de acolo. Aceste probleme sunt teologice, cosmologice, psihologice şi morale: natura lui Dumnezeu, relaţia Sa cu lumea, natura lumii, natura omului şi problema binelui şi răului. Metoda lui Augustin este una care îl face ireconciliabil faţă de oponenţii săi, iar stabilirea propriei lui doctrine este de felul tezelor neoplatonice învăţate din lecturile sale din 'Platonicii' (Battenhouse, Un interlocutor al studiului Sf. Augustin, 158).

Pe tărâm teologic, Augustin pune problema coruptibilităţii sau integrităţii lui Dumnezeu faţă de oponenţii săi maniheişti. Este Dumnezeu coruptibil? Dacă nu, atunci cum a luptat Regatul Întunericului împotriva Lui şi a participat la natura Sa? Dacă da, atunci cum poate fi El Dumnezeu — văzând că este defăimat, cotropit de Regatul Întunericului? Augustin a împrumutat acest argument de la prietenul său Nebridius (Battenhouse, Un interlocutor al studiului Sf. Augustin, 158). Augustin a criticat şi cosmologia maniheiştilor ca fiind la voia evenimentelor astrologice, precum şi părerea absurdă despre natură cum ar fi crezul în copacii din care se prelinge lapte şi simţeau durere când le erau culese fructele. Augustin a criticat opinia maniheistă despre om. Nu existau două feluri de suflete, argumenta el, aşa cum nu erau nici două conştiinţe în om. Fiecare este responsabil pentru propriile fapte. În final, cu ajutorul opiniilor sale modificate din neoplatonism, el a atacat soluţia maniheistă asupra problemei răului. Răul nu este o substanţă, ci mai degrabă o lipsă a binelui, o deficienţă. Acesta este un element polemic la Augustin pe care Bonner îl dezvoltă. Bonner vede trei arii majore în dezbaterile polemice ale lui Augustin cu maniheiştii. Prima era problema răului. A doua era problema Scripturilor. Putea fi apărat Vechiul Testament împotriva atacurilor maniheiste? Cum se leagă Vechiul de Noul Testament? A treia, care decurge din cea de-a doua, era întrebarea despre cum poate înţelege cineva Biblia (Bonner, Augustin, 193-194). După ce a discutat replica lui Augustin la soluţia maniheistă asupra problemei răului, Bonner revine la a doua chestiune — apărarea Vechiului Testament. El subliniază că cel mai solid argument al maniheiştilor pentru respingerea Vechiului Testament era că acesta contrazicea revelaţia dăruită lor de către Mani (Bonner, Augustin, 215). Aveau două argumente de bază împotriva scripturilor Vechiului Testament. Mai întâi, argumentau ei, a accepta Vechiul Testament însemna să accepţi normele ceremoniale şi, deoarece catolicii nu fac asta, ei nu ar trebui să primească Vechiul Testament ca parte a canonului lor. În al doilea rând, au subliniat că au fost multe scandaluri consemnate în Vechiul Testament despre vieţile patriarhilor. Aşadar, acei oameni nu ar trebui să fie veneraţi atât timp cât poveştile sunt neadevărate. Dacă poveştile sunt neadevărate, atunci oamenii care le-au scris erau mincinoşi. Iar în acest caz, nici cartea nu ar mai trebui să fie respectabilă. Augustin a răspuns prin intermediul cvadruplului sens al Scripturii: istoric, logic, analogic şi alegoric. Mai mult, el a explicat caracterul tipic al multora dintre cerinţele ceremoniale. El a mai demonstrat şi împărţirea legii în două clase: precepte legate de conduită şi precepte cu semnificaţie (ceea ce duce spre Noul Legământ). În continuare, Augustin a folosit ocazional tactici ad hominem (abuziv?) împotriva oponenţilor săi, ca atunci când s-a referit la acuzaţiile de imoralitate grosolană la o parte din maniheiştii 'aleşi' şi ospeţele lor secrete (nu pe de-a-ntregul diferite de acuzaţiile aduse împotriva creştinilor timpurii privind 'festinurile de gură cască') sau pur şi simplu evidenţiind nepotrivirile dintre vorbe şi practică în moralitatea maniheistă.

Ce anume i-a motivat eforturile — interesul pentru adevăr şi dreptate, îngrijorarea pastorală sau nevoia de a se lepăda de trecut? Augustin însuşi oferă câteva indicii pentru răspunsul la această întrebare. În Retractări el spune "Când am fost în Roma, după botezul meu, şi nu mai puteam merge liniştit din cauza fanfaronadei maniheiştilor despre pretinsa şi falsa lor continenţă şi abstinenţă, prin care, pentru a-i amăgi pe naivi, ei îşi aclamau superioritatea faţă de adevăraţii creştini, cu care ei nu se pot compara, am scris două cărţi, una despre morala Bisericii Catolice, cealaltă despre morala maniheiştilor. (ANCL, Retractări, 17)." În altă parte, el spune "Ruga mea către adevăratul, atotputernicul Dumnezeu, de la care, prin care şi pentru care sunt toate lucrurile, a fost şi este acum, ca opunându-mă şi respingând erezia voastră, maniheiştilor, care poate sunteţi eretici mai mult din nesăbuinţă decât din răutate, El să îmi dea mintea cea calmă şi linişte, întru îndreptarea voastră mai curând decât pierzania voastră. Pentru că în timp ce Domnul, prin servitorii Săi, biruieşte împărăţiile păcatului, voia Sa pentru oamenii păcătoşi, atât cât sunt oameni, este ca ei să se pocăiască în loc să fie nimiciţi (Împotriva epistolelor lui Manichaeus, cap. 1)." În sfârşit, cuvintele lui Augustin legate de replica sa către Faustus: "Acest om a publicat o anumită carte împotriva adevăratei credinţe creştine şi a adevărului catolic. O copie a ajuns şi la noi, fiind citită de confraţi, care mi-au cerut un răspuns, ca parte a slujbei de iubire pe care le-o datorez" (Răspuns către Faustus, 1.1).

Puteţi citi alte articole de apologetică

pe pagina de Apologetică a Bibliotecii Misiunii Vox Dei

 [Apasă aici pentru detalii]