„Eroarea, într-adevăr, nu este niciodată
expusă în deformarea ei goală, ca nu cumva, fiind astfel expusă, să fie
deodată detectată. Aceasta însă este ornată cu şiretenie într-o haină
atractivă, ca prin această formă exterioară, să o facă să apară pentru cel
neexperimentat (pe cât de ridicolă pară să fie expresia) mai adevărată decât
adevărul în sine” (Irineu, Împotriva Ereziilor 1.2).
Cuvântul „erezie” provine de la grecescul hairesis, care înseamnă
„alegere”, sau „sciziune”. La început termenul de erezie nu purta cu sine
înţelesul negativ pe care îl are acum. Dar, pe măsură ce biserica timpurie a
crescut în scopul şi influenţa ei în zona Mediteraneană, diferiţi învăţători
au propus idei controversate cu privire la Hristos, Dumnezeu, mântuire, şi
alte teme biblice. Devenise necesar pentru biserică să determine ce era şi
nu era adevărat conform Bibliei. De exemplu, Arius de Alexandria (320 d. Hr.)
a învăţat că Isus era o creaţie. Era aceasta adevărat? Era aceasta
important? Ulterior au apărut alte erori. Docetiştii au învăţat că Isus nu
era uman. Modaliştii au negat Trinitatea. Gnosticii au negat întruparea lui
Hristos. Din necesitate, biserica a fost forţată să se confrunte cu aceste
erezii prin a proclama ortodoxia. Şi prin a face astfel, a adus condamnare
asupra acestor erezii şi ereticii au devenit o realitate.
Preoţi
maniheişti, scriind la pupitre, cu o inscripţie pe pergament în limba
Sogdiană. Manuscris din Khocho,
Tarim Basin.
Maniheismul
(în
persana modernă آیینمانیĀyin e Māni) a fost una dintre religiile
antice majore, de sorginte iraniană. Deşi forma ei organizată este aproape
dispărută astăzi, o revigorare a fost încercată sub numele de
neo-maniheism. Totuşi, cele mai multe scrieri ale fondatorului,
profetul
Mani (sirian) s-au pierdut. Unii scolastici afirmă că influenţa sa
continuă în mod subtil în creştinismul vestic, prin gândirea Sfântului
Augustin din Hippo, care s-a convertit la creştinism din maniheism, pe
care el l-a acuzat vehement în scrierile sale, şi ale cărui scrieri continuă
să fie foarte influente în rândul teologilor catolici, protestanţi şi
ortodocşi.
Maniheismul
s-a născut în secolul al treilea în
Babilon (provincie a
Persiei pe atunci), şi s-a întins, pe parcursul următoarelor secole, din
Africa de Nord spre vest, către
China în răsărit. Textele originale ale maniheismului au fost compuse în
siriano-aramaică. Odată răspândite
spre răsărit, scrierile religiei au trecut în traducerile limbilor din
Persia Mijlocie,
partă,
sogdiană, şi în fine în turca
uyghur şi chineză. Răspândindu-se
spre occident, au fost traduse în
greacă,
coptă şi
latină. Maniheismul, odată trecut prin timp, locuri şi limbi, s-a
adaptat şi la noile zeităţi ale religiilor înconjurătoare în scripturile
maniheiste. Astfel, odată ce textele originale aramaice au fost traduse în
limbile iraniene, denumirile zeităţilor maniheiste (ori îngerilor) au fost
adesea transformate în nume de
yazatas
zoroastrieni (zei zoroastrieni). Astfel, Abbā dəRabbūṯā
("Părintele Măreţiei" – cea mai înaltă zeitate maniheistă a Luminii), în
textele din limba din
Persia Mijlocie a fost tradus literal fie pīd ī wuzurgīh sau
substituită cu numele zeităţii
Zurwān. Aidoma, figura maniheistă principală
Nāšā Qaḏmāyā
"Omul Original" a fost adus la numele "Ohrmazd Bay", după zeul zoroastrian
Ahura Mazda. Această dezvoltare a continuat cu întâlnirea fundamentală a
maniheismului cu
budhismul chinez, unde, de exemplu, originalul aramaic "karia" ("strigarea"
din lumea Luminii către cei ce caută izbăvire din lumea Întunericului), s-a
identificat în scripturile chineze cu
Guan Yin (literal, "auzirea sunetelor [lumii]", acel
Bodhisattva al compasiunii din budhismul chinez).
Deoarece
maniheismul este o credinţă care propovăduieşte
dualismul, în engleza modernă cuvântul "manichean" a căpătat
sensul de “dualist”, prezentarea sau privirea lucrurilor în nuanţe de “alb
şi negru”.
Origini
Religia a
fost fondată în secolul al trilea d.Hr. de
Mani, care se pare că s-a născut în
Persia de vest şi a trăit aproximativ între 210–276 d.Hr. Mani a trăit
în Babilon, care la acea vreme era una din multele provincii ale Imperiului
Persan. Limba de bază a Babilonului pe atunci era aramaica, care includea
trei dialecte principale:
Aramaica iudaică (limba Talmudului), aramaica
mandaeanică (limba religiei mandaeanice) şi aramaica
siriană – care era şi limba lui Mani, la fel ca a creştinilor sirieni (inclusiv
nestorieni). Mani ese un nume
persan şi destul de comun în rândul vorbitorilor de aramaică, fiind
regăsită în toate trei dialectele aramaice. Mani a compus şapte scrieri, six
dintre care şase au fost scrise în aramaică siriană, a şaptea fiind scrisă
în mezo-persană li dedicată conducătorului de atunci din
Persia,
Shapuhr.
Cele şase
scrieri originale siriene nu s-au păstrat, altminteri avem numele lor
siriene, ca şi fragmente şi citate din ele. Un citat ceva mai lung, transmis
de creştinul nestorian sirian Theodor
bar-Khonai, în secolul al şaptelea, arată limpede că că în scrierile siriene
aramaice originale ale lui Mani nu a fost absolut nici o influenţă a
termenilor iranieni sau
zoroastrieni . Toţi termenii pentru zeităţile maniheiste în
scrierile originale siriene sunt în aramaică pură. Adaptarea maniheismului
la religia zoroastraină, însă, a început în timpul vieţii lui Mani, cu
scrierea sa mezo-persană Shabuhragan, carte dedicată regelui Shapuhr. În ea,
găsim menţionate zeităţi zoroastriene precum Ohrmazd, Ahriman şi Az.
Maniheismul este adesea prezentat ca o religie persană, mai ales datorită
numărului vast de texte în limbile mezo-persană, partă şi soghdiană (ca şi
în turcă) descoperite de către cercetători germani lângă
Turfan, în provincia
Xinjiang (Turkistanul chinez) din China, undeva la începutul anilor
1900. Privind fenomenul maniheismului din punct de vedere al originilor
sale, oricum, nu este mai precis să spui că maniheismul este o religie
persană sau iraniană, decît dacă ai spune că talmudismul iudaic sau
mandaeismul babilonian (ambele cu scrieri în aramaică, cum a făcut Mani, şi
ambele originare în cam acelaşi timp şi loc ca maniheismul - Babilonul
secolului al treilea) sunt religii iraniene.
Numele
Mani este îndeosebi un titlu şi un termen de respect mai curând decât un
nume personal. Acest titlu şi-a fost însuşit de însuşi fondator care şi-a
înlocuit astfel complet numele său iniţial, a cărei formă precisă nu se mai
ştie. Cartea sfântă a lui Mani a fost numită
Aržang, un cuvânt de limbă partă însemnând "merituos", şi a fost
înfrumuseţată cu ilustraţii. Astfel că iranienii i-au dat titlul de “Pictorul”.
Cărturarii
creştini timpurii din secolele II-IV, precum
Hippolytus şi
Epiphanius scriau despre
Scythianus, care a vizitat
India undeva prin anul 50 AD, de unde a adus "doctrina celor Două
Principii". Conform acestor scrieri, elevul lui Scythianus,
Terebinthus, s-a prezentat pe sine ca fiind un "Buddha" ( "S-a numit el
însuşi Budha" scrierile lui
Cyril din Ierusalim. Terebinthus a mers în
Palestina şi
Iudeea unde i-a întâlnit pe
apostoli ("devenind cunoscut şi condamnat" Isaia), iar apoi s-a stabilit
în
Babilon, unde şi-a transmis învăţăturile lui
Mani, creând astfel temelia pentru
maniheism.
În povestea
Morţii lui Mani (conform Bibliei Gnostice de Willis Barnstone, aici este una
din multele referinţe autentificatoare care validează centralismul budhismului, în formularea lui Mani
asupra gnosticismului):
La fel, în
Marea Cântare a lui Mani (secolele XIII - XIV) se fac multe referiri la Mani
ca la
Budha
Mani.
Mani a fost
probabil influenţat de
mandaeanism şi a început să predice de la o vârstă fragedă. Conform unor
însemnări biografice păstrate de către
Ibn al-Nadim şi de persanul
al-Biruni, Mani a avut o revelaţie în tinereţe de la un spirit, pe care
mai târziu îl va denumi Geamănul său, Syzygos al său, Sosia sa,
Îngerul păzitor sau ‘Sinele Divin’. Acest 'spirit' pe care el îl pretindea a
fi divin a fost punctul de dezvoltare a religiei maniheiste. Acest 'divin'
Geamăn sau Sine adevărat adus de Mani la
împlinire de sine, el devenind astfel un 'gnostic', cineva cu cunoaştere
divină şi o perspectivă profundă asupra lucrurilor. El s-a pretins a fi un 'Paraclete
al adevărului', aşa cum este făgăduit în
Noul Testament:
Ultimul Profet şi Pecetea Profeţilor
care a încheiat o succesiune de oameni călăuziţi de Dumnezeu şi incluzând
figuri precum
Zoroastru,
Hermes,
Platon,
Budha, and
Isus.
Altă sursă
despre scripturile lui Mani a fost o secţiune din "Cartea
lui Enoch", originală în aramaică, intitulată "Cartea Uriaşilor".
Această carte a fost citată direct, apoi adăugită de Mani, pentru a deveni
una din cele şase scrieri originale siriene ale Bisericii Maniheiste. În
afara surselor de la autori ne-maniheişti de-a lungul veacurilor, nu avem
surse originale ale "Cărţii Uriaşilor" (care este de fapt partea a şasea din
"Cartea lui Enoch"). Apoi, prin descoperirea în secolul al doisprezecelea a
Manuscriselor de la Marea Moartă în Deşertul Iudeei şi a scrierilor
maniheiste ale Regatului maniheist
Uigur din
Turfan, intrăm în posesia unor fragmente disparate a ambelor "Cartea
Uriaşilor" (analizată şi publicată de J. T. Milik în 1976) şi a versiunii
maniheiste cu acelaşi nume (analizată şi publicată de W.B. Henning în 1943),
ambele originale în aramaică. Henning scria acolo:
Este demn
de semnalat că Mani, care a fost adus şi şi-a petrecut majoritatea vieţii
într-o provincie a Imperiului Persan, şi a cărui mamă aparţinea unei
faimoase familii parte, nu a făcut uz de nici o tradiţie mitologică iraniană.
Nu mai poate exista nici un dubiu că numele iraniene de Sām, Narīmān, etc.,
care apar în versiunile persane şi sogdiane ale Cărţii Uriaşilor, nu au
figurat în ediţia originală, scrisă de Mani în limba siriană.
La o citire
atentă a Cărţii lui Enoch şi a Cărţii Uriaşilor, alăturată descrierii
mitului maniheist, devine limpede că "Marele Rege al Slavei" din mitul
maniheist (este o făptură care stă de strajă lumii luminii într-al şaptelea
din cele zece ceruris din mitul maniheist, vezi Henning, ‘Fragment sogdian
al cosmogoniei maniheiste’, BSOAS, 1948), este identic cu Regele Slavei
şezând în tronul ceresc din Cartea lui Enoch. În Cartea lui Enoch din
aramaică, în scrierile din Qumran în general, precum şi în secţiunea siriană
din scripturile maniheiste citate de Theodor bar-Khonai, numite de el "malka
raba de-ikara" (marele rege al slavei).
În timp ce
maniheismul se răspândea, marile grupări religioase existente precum
creştinismul şi zoroastrianismul
câştigau influenţă socială şi politică. Chiar având mai puţini adepţi decât
alte grupări, maniheismul a câştigat sprijinul multor figuri politice
sus-puse. Cu ajutorul Imperiului Persan,
Mani a iniţiat călătorii de misionariat. După eşecul cîştigării favorurilor
următoarei generaţii, şi având dezaprobarea clerului zoroastrian, se
semnalează că Mani a murit în închisoare aşteptând execuţia ordonată de
împăratul persan
Bahram I. Data morţii sale este fixată în jurul anilor 276–277 AD.
În Egipt,
un
minuscul
codex s-a găsit şi a devenit cunoscut via negustorii de antichităţi din
Cairo. A fost achiziţionat de
Universitatea din Cologne în 1969, iar doi din savanţii ei, Henrichs şi
Koenen au produs prima ediţie a acestui manuscris antic cunoscut de atunci
ca
Cologne Mani-Codex, pe care ei l-au publicat în paru articole în
Zeitschrift für Papyrologie und Epigraphik. Conţinutul micului manuscris
pe
papirus conţinea un text în greacă descriind viaţa lui Mani. De la
acestă descoperire recentă, cunoaştem mult mai multe despre omul care a
fondat una din cele mai influente religii ale lumii trecutului.
Teologie
Cel mai
frapant principiu al religiei maniheiste este
dualismul, o temă preluată din religia persană a
zoroastrianismului. Mani a postulat că există două naturi de la
începuturi: lumina şi întunericul. Tărâmul luminii trăia în pace, în vreme
ce tărâmul întunericului era în conflict permanent cu sine. Universul este
rezultatul temporar al unui atac al tărâmului întunericului asupra tărâmului
luminii, şi a fost creat de Duhul Viu, o emanaţie a tărâmului luminii, dintr-o
simbioză de întuneric şi lumină.
Maniheiştii
au făcut orice effort pentru a include toate tradiţiile religioase cunoscute
în credinţa lor. Ca rezultat, ei au păstrat multe cărţi apocrife creştine, cum ar fi
Faptele lui Toma, care altfel s-ar fi pierdut. Mani a dorit să se
autodescrie ca "discipol al lui Isus Hristos", dar Biserica creştină
timpurie l-a respins ca
eretic. Mani s-a declarat, şi au fost şi referiri la el, ca fiind
Paraclete: un termen biblic, însemnând "tămăduitor" ori "ajutor", termen
pe care tradiţia catolică îl înţelegea ca referindu-se la Dumnezeu în
persoana
Sfântului Duh. Anumiţi scriitori musulmani au pretins că este
o proorocire a lui Isus referitoare la
Mahomed.
O credinţă
cheie în maniheism este aceea că nu există o putere a binelui omnipotentă.
Aceasta abordează o parte teoretică a problemei
răului prin negarea perfecţiunii nemărginite a lui Dumnezeu şi
postulând cele două puteri egale şi opozante menţionate anterior. Fiinţa
umană este privită ca un câmp de bătălie pentru aceste puteri: partea bună
este
sufletul (care este compus din
lumină) şi partea rea este
trupul (compus din
pământ întunecat). Sufletul defineşte o persoană şi este integru, dar
este sub dominaţia unei puteri străine, care abordează partea practică a
Problemei răului. Se spune că oamenii pot fi izbăviţi de acest rău (materia),
dacă ajung să cunoască cine sunt şi să se identifice cu sufletele lor.
Urmărind
călătoriile lui Mani prin Imperiul Kushan
(câteva picturi religioase din
Bamiyan îi sunt atribuite) de la începutul carierei sale de prozelitism,
influenţe
budhiste diverse se pare că au permis maniheismul:
Influenţele
budhiste au fost semnificative în formarea gândirii religioase a lui Mani.
Transmigraţia sufletelor a devenit un crez maniheist, iar structura
cvadripartită a comunităţii maniheiste, împărţită în călugări şi călugăriţe
("aleşii") şi adepţii mireni ("ascultătorii") care îi sprijineau, pare a se
baza pe acea budhistă
sangha. (Richard Foltz, "Religiile Drumului Mătăsii")
În
Biblia gnostică, în scrierile din
Moartea lui Mani, Mani atinge
parinirvana. Cuvântul "Budha" este frecvent folosit în scrierile
maniheiste ale veacurilor următoare, conform aceleeaşi lucrări.
Alte
religii indiene este posibil să fi influenţat maniheismul. În secolul al
IV-lea,
Ephraim l-a criticat pe Mani pentru adoptarea "Minciunii" din India,
promovând "două puteri care sunt una împotriva celeilalte".
În China
teologia maniheistă a căpătat repetiţii structurale ale imaginii luminii
trezite şi eliberate de întuneric[citare
necesară]: Fiul lui Dumnezeu a fost trezit din prinsoarea
demonică de Sfântul Duh şi a scăpat de întuneric; convertirea la maniheism a
fost înfăţişată deopotrivă ca trezire şi iluminare; iar în moarte, duhul
convertitului poate scăpa de întunericul trupului. Convertiţilor li se
garantează mântuirea doar dacă vor continua această repetiţie şi vor
converti pe altcineva la rândul lor.[citare
necesară]
Mitul maniheist
Una din
trăsăturile pregnante ale maniheismului de la întemeierea sa, este că
prezintă o descriere elaborată a conflictului dintr lumea spirituală a
luminii şi lumea materială a întunericului. Fiinţele lumii întunericului au
toate nume, iar fiinţele pe care le atacă în lumea luminii au şi ele nume.
Există numeroase surse pentru detalii ale mitului maniheist (vezi "Surse ale
maniheismului", mai jos). Avem două porţiuni de scripturi maniheiste, totuşi,
care sunt probabil la fel de apropiate de cele originale maniheiste, scrise
în limbile originale.
Acestea
sunt citate siriano-aramaice de
Theodoer bar-Khonai, în "Cartea
sectelor", în siriană (secolul
VIII), şi în secţiunile în limba mezo-persană din
Shabhuragan a lui Mani descoperite
la
Turfan (publicate în BSOAS, 1979). Este foarte probabil ca aceste două
secţiuni sunt scrierile originale în siriană şi mezo-persană chiar ale lui
Mani. Doar din acestea putem deduce un mic exemplu a naturii detaliate a
viziunii maniheiste: la un moment dat, Zeul Luminii trimite un mesager
Nāšā Qaḏmāyā
("omul originar", în aramaică), pentru a lupta cu forţele atacatoare ale
Întunericului, care-l includ pe
Demonul lăcomiei.
Omul
originar cu cinci scuturi de lumină diferite, pe care le pierde în lupta
care are loc cu forţele întunericului. O chemare este atunci făcută din
lumea Luminii către Omul originar ("chemare" este astfel o zeitate
maniheistă), şi un răspuns ("răspuns" fiind altă zeitate maniheistă) se
întoarce de la Omul originar spre lumea Luminii. Mitul continuă cu multe
detalii despre cum este lumina capturată în lumea materiei, iar apoi
eliberată de nişte demoni prinţi în capcană, cărora le sunt stârnite poftele
sexuale de către "Douăsprezece fecioare ale Luminii", eliminând, împotriva
voinţei lor, lumina din trupuri. Lumina, totuşi, este iarăşi prinsă în lumea
întunericului şi a materiei, iar mitul continuă, prin sosirea în rândul
creaţiei fiinţelor vii din lumea materială ale lui Adam şi a Evei, şi a lui
Isus care apare la Copacul Cunoaşterii Binelui şi Răului din grădina
Edenului.
Surse pentru maniheism
Pînă la
desoperirile din anii 1900 a surselor originale, singura sursă pe care am
avut-o pentru maniheism au fost descrierile şi citările din autori
nemaniheişti, atât creştini, cât şi musulmani sau zoroastrieni. În timp ce
aceşti cărutrari criticau deseori maniheismul, ei dădeau şi citate direct
din scripturile maniheiste. Astfel că întotdeauna am avut citate şi
descrieri în greacă şi arabă, precum şi lungi citate în latină de la sf.
Augustin, şi extrem de importantul citat în siriană de la Theodor bar-Khonai.
Apoi, la
începutul anilor 1900, savanţii germani au făcut săpături la situl antic în
locul Regatului Uigur lângă Turfan, în Turkistanul chinez (distrus pe la
1300). În timp ce majoritatea manuscriselor descoperite erau într-o stare
foarte rea, s-au găsit totuşi sute de pagini de scripturi maniheiste, scrise
în trei limbi persane – mezo-persană, partă şi sogdiană, precum şi în turca
veche. Aceste scrieri au fost luate în Germania, unde au fost studiate şi
publicate la Preussische Akademie der Wissenschaften în Berlin. În timp ce
marea majoritate a acestor scrieri au fost scrise într-o versiune a
manuscrisului sirian cunoscut ca "manuscrisul maniheist", cercetătorii
germani, poate din lipsa unu set de litere adecvat, au publicat majoritatea
scrierilor folosind literele ebraice (care pot substitui uşor cele 22 de
litere siriene). Este interesat de observat că după ce Partidul Nazist a
obţinut puterea în Germania, în vreme ce scrierile maniheiste continuau
continuau să fie publicate după începutul anilor ‘30, editurile nu au mai
folosit literele ebraice, ci le-au înlocuit în texte cu alfabetul latin.
Mai mult,
la începutul anilor 1900, cercetătorii germani au găsit un numeros număr de
lucrări maniheiste, în limba coptă, în Egipt. Chiar dacă deteriorate, there
erau multe pagini complete ale lucrărilor maniheiste, care din nou, au fost
publicate în Berlin înainte de Al Doilea Război mondial. Din păcate, în
timpul războiului, unele din manuscrisele maniheiste în limba coptă au fost
distruse.
După
reuşita cercetătorilor germani, scolasticii francezi au mers în China şi au
descoperit poate cel mai complet set de manuscrise maniheiste, scrise în
chineză. Aceste trei scrieri chineze sunt astăzi păstrate în Londra, Paris
şi Beijing. Studiile originale şi analizele acestor manuscrise, laolaltă cu
traducerile lor, au apărut iniţial în franceză, engleză şi germană, înaintea
celui de-al Doilea Război mondial. Textele complete chineze în sine au fost
iniţial publicate în Tokio, Japonia, în 1927, în Taisho Tripitika, volumul
54. Pentru mulţi ani publicaţia japoneză a fost referinţa standard pentru
textele chineze, dar în ultimii 30 de ani şi mai bine, ele au fost complet
republicate atât în Germania (cu o traducere completă în germană, alături de
ediţia japoneză din 1927), cât şi într-o nouă ediţie în China.
În ultima
parte a secolului XX, o altă lucrare maniheistă, scrisă în greacă, care
descria viaţa lui Mani, a fost descoperită.
Expansiunea
Răspândirea
maniheismului (300– AD 500). Harta de referinţă: World History Atlas,
Dorling Kindersly.
Manoheismul
s-a răspândit cu o rapiditate extraordinară deopotrivă către est şi vest. A
ajuns la Roma prin apostolul Psattiq prin AD 280, care a fost şi în Egipt în
244 şi 251. Credinţa a înflorit în zona
Fayum a Egiptului prin 290. Mănăstirile maniheiste au existat în Roma în
312 în timpul papei creştin
Miltiades. În 354,
Hilary de Poitiers scria că credinţa maniheistă era o forţă
semnificativă în sudul Franţei.
Credinţa
maniheistă a fost şi persecutată peste tot. Mani a fost
martirizat de autorităţile religioase persane în 277, lucru care,
ironic, a ajutat la larga răspândire a sectei. În 291, persecuţia ia
amploare în Imperiul Persan prin asasinarea apostolului Sisin de către
Bahram II, şi măcelărirea multor maniheişti. În 296,
Diocletian decreta împotriva maniheiştilor: "Poruncim ca organizatorii
şi conducătorii lor şă fie supuşi pedepsei capitale şi condamnaţi la ardere
împreună cu scripturile lor dezgustătoare.", rezultând în numeroase martirii
în Egipt şi Africa de Nord. În 381 creştinii i-au cerut lui
Theodosius I să-I deposedeze pe maniheişti de drepturile lor civile. El
a dat un decret pentru condamnarea la moarte a călugărilor maniheişti în
382.
Credinţa şi-a
menţinut o sporadică şi intermitentă existenţă în vest (Mesopotamia,
Africa,
Spania,
Franţa, Nordul Italiei,
Balcani) pentru o mie de ani, şi a înflorit pentru o vreme la locul ei
natal (Persia) şi chiar în estul îndepărtat în
India de Nord,
China de Vest şi
Tibet. Religia a fost adoptată de conducătorul
UyghurBugug Khan (759–780) şi a rămas
religie de stat pentru aproape 500 de ani, înainte de invazia
Mongolilor. În răsărit s-a răspândit de-a lungul rutelor comerciale până
la
Chang'an, capitala
dinastiei Tang în
China. În secolul al nouălea, s-a semnalat că califul musulman Ma'mun a
tolerat o comunitate de maniheişti.
Maniheism şi creştinism ortodox
Sf. Augustin
a fost iniţial maniheist.
Când
creştinii au întâlnit prima dată maniheismul, li s-a părut o erezie, odată
ce avea originile într-o arie puternic gnostică
a Persiei. Iniţial,
Augustine din Hippo a fost maniheist. Conform lucrării sale Confesiunile Sf. Augustin, după opt
sau nouă ani de credinţă maniheistă, el a devenit creştin şi un puternic
adversar al maniheismului.
Durata de
influenţă pe care maniheiştii au avut-o creştinătăţii este încă discutată.
S-a sugerat că
bogumiliştii, paulicienii şi
catharienii au fost profund influenţaţi de maniheism. Oricum,
bogumiliştii şi catharienii, în particular, au lăsat câteva mărturii ale
ritualurilor şi doctrinelor lor, iar legătura dintre ele şi maniheism este
neconcludentă. Referitor la precizia sa istorică, acuzarea maniheismului a
fost gradată de oponenţii ortodocşi contemporani, care deseori au încercat
să potrivească ereziile contemporane cu acelea combătute de părinţii
bisericeşti. Paulicienii, bogumiliştii şi catharienii au fost cu siguranţă
dualişti şi au simţit că lumea era creaţia unui
demiurg de origine satanică , dar dacă aceasta s-a datorat influenţei
maniheismului sau altei forme de
gnosticism este imposibil de determinat. Doar o minoritate a
catharienilor susţinea că zeul răului (sau principiul) era la fel de
puternic ca şi zeul binelui (numit şi el principiu), cum a făcut Mani, un
crez cunoscut ca dualism absolut. În cazul catharienilor, se pare că ei au
adoptat principiile maniheiste de organizare a bisericii, dar nimic din
cosmologia religioasă.
Priscillian şi adepţii săi au încercat, se pare, să absoarbă ceea ce
gândeau ei că era partea valoroasă a maniheismului în creştinism.
Manuscris din sec. 13 din cartea a VIIa a
lui AUgustin despre Confesiuni care critică Manichaeismul
Critici
Augustin,
care fusese un "moştenitor" al maniheismului timp de nouă ani, a criticat
până la urmă credinţele lor conform cărora cunoaşterea era cheia mântuirii
ca fiind prea pasive şi incapabile să aducă o schimbare în viaţa cuiva.
Încă mai
gîndesc că nu suntem noi cei care păcătuim, ci o anumită altă fire din
lăuntrul nostru. Îmi măguleşte mândria să gândesc că eu nu am nici o vină,
iar cînd am greşit, să nu mărturisesc... Să prefer a-mi căuta scuze şi să
blamez acest lucru necunoscut care a fost în mine, dar nu o parte a mea.
Adevărul, desigur, a fost că totul era al meu, şi doar propria mea pietate
m-a divizat pe mine împotriva sinelui meu. Păcatul meu era cu atât mai
incurabil cu cât nu mă gândeam la mine ca la un păcătos.
În mod
ironic, termenii ‘maniheist’ şi 'dualist' sunt deseori folosiţi pentru a
separa creştinii şi pe alţii care nu simpatizează maniheismul, şi care în
trecut i-au persecutat pe maniheişti ca fiind eretici. Aceasta a decurs din
dogma creştină că poate exista un Satana care nu este în întregime al lui
Dumnezeu, dualitatea că poate fi ceva de la Dumnezeu Creatorul şi altceva ce
nu este de la Dumnezeu Creatorul.
Referinţe
Runciman, Steven (1982). The
Medieval Manichee: A Study of the Christian Dualist Heresy.
Cambridge University Press.
ISBN 0521289262.
Religions of the Silk Road
by Richard C. Foltz, St Martin's Griffin, New York,
ISBN 0312233388
The
Manichaean Body: In Discipline and Ritual
by Jason David BeDuhn,
ISBN 0801871077
Mani,
the Angel and the Column of Glory
by Andrew Welburn,
ISBN 0863152740
Manichaean Texts from the Roman Empire
by Iain Gardner and Samuel N. C. Lieu,
ISBN 0521568226
Mani
(216–276/7) and his 'biography': the Codex Manichaicus Coloniensis
(CMC):
Albert
Heinrichs, Ludwig Koenen, "Ein griechischer Mani-Kodex', 1970
(ed.) Der Kölner Mani-Codex ( P. Colon. Inv. nr. 4780),
1975–1982.
Sir
Alfred Chester Beatty: Charles Allberry (ed.) A Manichean Psalm-Book,
Part II, Stuttgart 1938.
Isaac de Beausobre, Histoire
critique de Manichée et du Manichéisme, Amsterdam 1734–1739.
F. L.
Cross and E. A. Livingstone. The Oxford Dictionary of the Christian
Church. London: Oxford UP, 1974.
Zsuszanna Gulácsi, Manichaen art in Berlin Collections, Turnhout 2001.
(Original Manichean manuscripts found since 1902 in China, Egypt,
Turkestan, China to be seen in the Museum of Indan Art in Berlin).
Francois Favre, Mani, the Gift of Light, 5 May 2005, 'Renova'
symposium, Bilthoven, The Netherlands
Melchert, Norman (2002).
The Great Conversation: A Historical Introduction to Philosophy.
McGraw Hill.
ISBN 0195175107.
Francis
Legge, Forerunners and Rivals of Christianity, From 330 B.C. to 330
A.D. (1914), reprinted in two volumes bound as one, University
Books, New York, 1964. LC Catalog 64-24125.
Maniheismul
a fost, cu cuvintele lui Peter Brown, "o mică sectă cu o reputaţie sinistră
(Augustin, Londra: Faber and Faber, 1967, 46)." Întemeietorul
mişcării, Mani, s-a născut pe 14 aprilie 216 în Babilonia. A fost de stirpe
persană şi tatăl lui, Patek era loial unei secte gnostice botezătoare. Mani
ne spune că în tinereţe el a fost destinatarul unor revelaţii divine. Cam
prin 240/241 el a primit o altă astfel de revelaţie, împuternicindu-l cu
‘apostolat.’ După o călătorie în India, Mani s-a întors în Babilonia şi în
timpul şederii sale la Ctesiphon (9 aprilie 243) el reuşeşte să obţină o
audienţă la marele rege Shâhpuhr I. Tradiţia maniheistă ne spune că regele a
fost foarte impresionat de Mani şi maniheismul a fost oficial recunoscut de
stat. Succesorul lui Shâhpuhr, Hôrmizd a recunoscut şi el religia, însă a
domnit numai un an. După moartea acestuia, fratele lui, Bahrâm I l-a
înlocuit la domnie. Liderii religioşi l-au convins pe noul rege despre
pericolul noii învăţături şi, ca atare, Bahrâm i-a persecutat pe Mani şi pe
adepţii lui. Mani a fost prins şi întemniţat în lanţuri grele. Prizonieratul
său a durat din 31 ianuarie până la 26 februarie 277. A murit în dimineaţa
de 26 februarie, trupul său fiind doborât de povara lanţurilor şi slăbit de
postire. "La ora unsprezece, el s-a ridicat din trupul său către sălaşele
măreţiei sale din înălţimi (Widengren, Mani şi maniheismul,
41)." Trei dintre adepţii săi au fost prezenţi. Regele ţinea o făclie
aprinsă către trupul lui Mani pentru a se asigura de moartea lui. Capul lui
a fost atunci tăiat şi atârnat la poarta oraşului. Cele douăzeci şi şase de
zile de suferinţă ale lui Mani au fost numite de adepţii săi, "crucificarea"
sa (Bonner, Augustin, 160). Bonner observă că O'Meara în mod
eronat spune că Mani a fost crucificat la sfârşitul celor douăzeci şi şase
de zile (O'Meara, Tânărul Augustin, 62).
Maniheismul, însă, nu s-a stins odată cu Mani. Mişcarea s-a stabilit în
Africa în decurs de douăzeci de ani (prin 297). Până în secolul al patrulea
a pus în umbră sectele gnostice care prevalau în secolele al doilea şi al
treilea. Potrivit lui Bonner, maniheismul era eclectic — un amalgam de
dualism (împrumutat de la zoroastrianism), reîncarnare şi o conduită strictă
de viaţă (posibil luate din budism), precum şi o considerare a numelui lui
Isus (luată din creştinism). Însă, afirmă Bonner, natura reală a
maniheismului nu este atât sincretismul său religios, pe cât este
manifestarea fundamentală a gnosticismului. Frend a dedicat mult timp
stabilirii acestei legături dintre gnosticism şi maniheism. Conexiunea
aceasta, parţial, explică de ce mulţi părinţi ai Bisericii priveau
maniheismul ca pe o 'erezie creştină'. Frend notează că "există o
continuitate istorică între gnostici şi maniheişti în Africa. Gnosticii au
dispărut în timpul Marii Persecuţii, iar locul lor a fost luat imediat de
maniheişti ("Tradiţia gnostic - maniheistă în Africa de Nord romană,"Jurnalul istoriei ecleziastice [JIE], 15)." Mai departe, Frend
observă că "maniheiştii din vremea lui Augustin erau preocupaţi de exact
aceleaşi probleme ca gnosticii cu două sute de ani înainte, iar ei au
răspuns exact în acelaşi fel ("Tradiţia gnostic - maniheistă în Africa de
Nord romană,"JIE, 17)." Un exemplu este preocuparea celor
două grupări asupra problemei răului. Frend continuă: "atât gnosticismul,
cât şi maniheismul promiteau credinciosului izbăvirea de aceste puteri [un
'Dumnezeu – Creator barbar' şi demoni] şi îi ofereau o explicaţie logică a
evenimentelor şi fenomenelor fizice bazate în mare pe astrologie ("Tradiţia
gnostic - maniheistă în Africa de Nord romană,"JIE, 20)."
În final, Frend comentează că "sunt, de fapt, două tendinţe pe care cineva
le poate schiţa din scrierile gnostice şi maniheiste, aşa cum au
supravieţuit ele în Africa. Prima, existenţa unei ostilităţi inspirate de
Vechiul Testament şi Iehova, iar a doua, sprijinul ereticilor pe cuvintele
Sf. Pavel în susţinerea învăţăturii lor ("Tradiţia gnostic - maniheistă
în Africa de Nord romană,"JIE, 20)."
Bonner
oferă trei tratate despre maniheism. Primul a fost despre crezul universal.
Era înşiruirea tuturor revelaţiilor care au avut loc înainte. Maniheismul
era menit să moştenească pământul. Al doilea, era despre religia misionară,
dezvoltată de-a lungul rutelor comerciale dintre ţinuturile înstărite. Al
treilea, era o religie a cărţii cartea lui Mani, desigur. La acesta, Brown
adaugă corect că maniheismul era o formă de cripto-creştinism şi, ca atare,
treptat a devenit o problemă în Africa de Nord. Maniheiştii simţeau că ei
revelau adevăratele învăţături ale creştinismului, şi de aceea Frend a putut
spune că "devenind maniheist, Augustin nu s-a gândit la abandonarea
creştinismului. " ("Tradiţia gnostic - maniheistă în Africa de Nord
romană,"JIE, 24)."
Unde anume
stă atracţia pentru maniheism?
Privitor la
atracţia pentru maniheism în Africa de Nord, Frend a sugerat că "nevoile
religioase de bază pe care mulţi nord-africani le simţeau erau libertatea
faţă de subjugarea unui Dumnezeu – Creator barbar şi izbăvirea de puterile
reale ale răului ("Tradiţia gnostic - maniheistă în Africa de Nord
romană,"JIE, 20)." În secolul al doilea, gnosticii l-au
identificat pe acest Dumnezeu brutal al berberilor (Saturn) cu Iehova din
scripturile Vechiului Testament. Desconsiderarea gnosticismului pentru
Vechiul Testament şi Dumnezeul din el, ar fi fost o învăţătură bine primită
de nord-africani, dacă Frend are dreptate. Maniheiştii au arătat acelaşi
dispreţ pentru scripturile din Vechiul Testament ca şi pentru Iehova — asta
poate fi o arie în care maniheismul să fi fost atrăgător pentru
nord-africani.
Stanley
Romaine Hopper comentează şi el motivele succesului maniheist în secolele de
început ale creştinismului. Urmând ideea lui Harnack, el afirmă că "acest
succes poate fi explicat prin faptul că Mani a oferit beneficii spirituale —
revelaţie, mântuire, virtute morală — pe bazele unei religii fireşti (Battenhouse,
Un interlocutor al studiului Sf. Augustin, 154)." În plus,
Hopper îl citează pe Harnack ca subliniind că maniheismul oferea "o soluţie
simplă, aparent profundă şi totuşi convenabilă în problema binelui şi răului
(Battenhouse, Un interlocutor al studiului Sf. Augustin,
154)." În fine, Hopper însuşi sugerează că maniheismul constituia o atracţie
pentru cei culţi şi sofisticaţi, care se voiau cumva şi creştini, şi
raţionali.
Privitor la
atracţia maniheismului asupra lui Augustin, Hopper postulează că acesta a
fost influenţat datorită: (1) cunoscuţilor săi maniheişti din Cartagina; (2)
satisfacţiei intelectuale pe care o avea înfrângându-i pe creştini în
dezbateri; şi (3) faptul că maniheiştii s-au pretins capabili să demonstreze
adevărul sistemului în timp ce oponenţii lor, creştinii catolici, apelau
doar la autoritate. Acestea au atras filosoful din Augustin, setea sa de
cunoaştere.
Gerald
Bonner oferă o evaluare oarecum diferită. El sugerează că maniheismul l-a
impresionat pe Augustin, mai întâi, datorită structurii clare şi masive a
sistemului şi, în al doilea rând, datorită atacurilor maniheiste reuşite
(cel puţin în ochii tânărului Augustin) asupra scripturilor catolice,
îndeosebi a Vechiului Testament. La acestea, Peter Brown adaugă că
"răspunsul maniheist la problema răului este esenţa maniheismului tânărului
Augustin (Augustin, 46)."
Pe ce s-a
bazat, în general, succesul său din Africa?
Widengren
estimează că maniheismul s-a răspândit în Egipt înainte de 261, prin
stăruinţa episcopului Adda. Prin anul 300 erau destui maniheişti în Egipt
pentru a-i justifica lui Alexandru din Lycopolis scrierea unui tratat
împotriva lor (Widengren, Mani şi maniheismul, 117). "Din
Egipt maniheismul s-a răspândit în Africa de Nord şi Spania, din Siria via
Asia Mică în Grecia, Iliria, Italia şi Galia. În cele două provincii
apusene, Galia şi Spania, s-a pătruns probabil dinspre nord şi sud (Widengren,
Mani şi maniheismul, 117-118)."
În
evaluarea succesului maniheismului în Africa trebuie să reţinem că Brown se
poate referi la ei ca la " 'bolşevicii' secolului al patrulea: o a 'cincea
coloană' de sorginte străină s-a infiltrat în biserica creştină, purtătorii
unei soluţii unice radicale a problmelor religioase ale epocii lor (Augustin,
46)." Maniheiştii aveau destul renume pentru a justifica opoziţia din partea
bisericilor catolice şi donatiste din Africa de Nord, pentru a fi declarată
religie ilegală şi a deveni obiect al persecuţiei din partea guvernării
romane (edictul lui Diocletian din 297). Mai mult, ei au rămas un ghimpe în
coastă destul cât să fie suprimaţi şi sub vandalii arieni.
Frend
clasifică mişcarea maniheistă ca fiind una din "cele trei tendinţe
principale care lucrau în biserica africană," în caz că asta ar da vreun
indiciu asupra succesului mişcării. Cineva poate avea impresia, susţine
Frend, că dintre aceste trei grupări (ori 'tendinţe') — donatiştii,
maniheiştii şi catolicii — îi poate percepe pe donatişti ca fiind cea mai
puternică populaţie şi pe catolici ca pe cei mai slabi, până la sfârşitul
secolului al patrulea. Astfel că argumentează pentru maniheism ca fiind
chiar o reuşită în Africa. El sugerează că maniheismul, ca şi gnosticismul,
era puternic "printre cei bogaţi şi relativ înstăriţii moşieri şi negustori
din Africa ("Tradiţia gnostic - maniheistă în Africa de Nord romană,"JIE, 18)." Brown confirmă ce negustorii erau într-adevăr
susţinătorii caracteristici ai maniheismului ("Răspândirea maniheismului
în Imperiul Roman," în Religia şi societatea în epoca Sf. Augustin,
115).
Deja am
observat că maniheismul a pătruns în Africa devreme. Existau adepţi în
Cartagina înainte de 297 ("Tradiţia gnostic - maniheistă în Africa de
Nord romană,"JIE, 16). Mai departe, Frend adaugă:
Maniheismul
a persistat în Africa de Nord până la ultima generaţie de creştini de acolo
şo probabil şi după aceea. Era văzut ca un pericol pentru creştinismul
ortodox şi pentru islam, undeva până pe la prima jumătate a secolului al
optulea. Persistenţa sa pe o perioadă aşa de lungă, de patru secole,
sugerează că a fost o atracţie pentru o nevoie tradiţională şi larg
resimţită în rândul nord-africanilor("Tradiţia gnostic - maniheistă în
Africa de Nord romană,"JIE, 16-17).
Cât de
reuşite au fost, însă, polemicile lui Augustin împotriva maniheismului? Ce
metode şi argumente a folosit?
În
măsurarea succesului polemicilor lui Augustin împotriva maniheiştilor,
comentariile lui Frend pot fi de ajutor: "maniheismul a eşuat să
supravieţuiască în Vest ca religie organizată şi datorită scrierilor lui
Augustin şi controverselor dintre anii 387-399 ("Tradiţia gnostic -
maniheistă în Africa de Nord romană,"JIE, 24)." Prin
această apreciere, Bonner este într-un acord de esenţă cu afirmaţia că
maniheismul a pierit datorită combinaţiei dintre atacurile apologetice ale
lui Augustin şi ostilitatea autorităţilor seculare. El continuă: "dintre
toţi oponenţii religioşi ai lui Augustin, maniheiştii erau, poate, cele mai
lesnicioase victime." "Ei erau cu atât mai dezavantajaţi cu cât, într-un
anume sens, instinctele lor erau prea creştine pentru a le îngăduii să se
apere prin formulări specific maniheiste adecvate." "În fine, faptul că
maniheiştii erau o sectă proscrisă şi una în mod obişnuit presupusă a avea
aberaţii tăinuite, i-au oferit lui Augustin o excelentă armă în dezbateri,
faţă de care exprimarea maniheiştilor părea greoaie." "Se poate atunci
susţine că, din punctul de vedere numai al controversei, polemicile
anti-maniheiste ale lui Augustin au fost cele mai încununate de succes din
tot ce a scris. (Bonner, Augustin, 235-236)."
Hopper ne
oferă un succint rezumat despre metoda de argumentare a lui Augustin. El
spune
Dat fiind
faptul că sistemul religios maniheist a derivat la bază dintr-un dualism,
contracarările lui Augustin sunt direcţionate spre această problemă şi spre
seria de dileme ce decurg de acolo. Aceste probleme sunt teologice,
cosmologice, psihologice şi morale: natura lui Dumnezeu, relaţia Sa cu
lumea, natura lumii, natura omului şi problema binelui şi răului. Metoda lui
Augustin este una care îl face ireconciliabil faţă de oponenţii săi, iar
stabilirea propriei lui doctrine este de felul tezelor neoplatonice învăţate
din lecturile sale din 'Platonicii' (Battenhouse, Un interlocutor al
studiului Sf. Augustin, 158).
Pe tărâm
teologic, Augustin pune problema coruptibilităţii sau integrităţii lui
Dumnezeu faţă de oponenţii săi maniheişti. Este Dumnezeu coruptibil? Dacă
nu, atunci cum a luptat Regatul Întunericului împotriva Lui şi a participat
la natura Sa? Dacă da, atunci cum poate fi El Dumnezeu — văzând că este
defăimat, cotropit de Regatul Întunericului? Augustin a împrumutat acest
argument de la prietenul său Nebridius (Battenhouse, Un interlocutor
al studiului Sf. Augustin, 158). Augustin a criticat şi cosmologia
maniheiştilor ca fiind la voia evenimentelor astrologice, precum şi părerea
absurdă despre natură cum ar fi crezul în copacii din care se prelinge lapte
şi simţeau durere când le erau culese fructele. Augustin a criticat opinia
maniheistă despre om. Nu existau două feluri de suflete, argumenta el, aşa
cum nu erau nici două conştiinţe în om. Fiecare este responsabil pentru
propriile fapte. În final, cu ajutorul opiniilor sale modificate din
neoplatonism, el a atacat soluţia maniheistă asupra problemei răului. Răul
nu este o substanţă, ci mai degrabă o lipsă a binelui, o deficienţă. Acesta
este un element polemic la Augustin pe care Bonner îl dezvoltă. Bonner vede
trei arii majore în dezbaterile polemice ale lui Augustin cu maniheiştii.
Prima era problema răului. A doua era problema Scripturilor. Putea fi apărat
Vechiul Testament împotriva atacurilor maniheiste? Cum se leagă Vechiul de
Noul Testament? A treia, care decurge din cea de-a doua, era întrebarea
despre cum poate înţelege cineva Biblia (Bonner, Augustin,
193-194). După ce a discutat replica lui Augustin la soluţia maniheistă
asupra problemei răului, Bonner revine la a doua chestiune — apărarea
Vechiului Testament. El subliniază că cel mai solid argument al
maniheiştilor pentru respingerea Vechiului Testament era că acesta
contrazicea revelaţia dăruită lor de către Mani (Bonner, Augustin,
215). Aveau două argumente de bază împotriva scripturilor Vechiului
Testament. Mai întâi, argumentau ei, a accepta Vechiul Testament însemna să
accepţi normele ceremoniale şi, deoarece catolicii nu fac asta, ei nu ar
trebui să primească Vechiul Testament ca parte a canonului lor. În al doilea
rând, au subliniat că au fost multe scandaluri consemnate în Vechiul
Testament despre vieţile patriarhilor. Aşadar, acei oameni nu ar trebui să
fie veneraţi atât timp cât poveştile sunt neadevărate. Dacă poveştile sunt
neadevărate, atunci oamenii care le-au scris erau mincinoşi. Iar în acest
caz, nici cartea nu ar mai trebui să fie respectabilă. Augustin a răspuns
prin intermediul cvadruplului sens al Scripturii: istoric, logic, analogic
şi alegoric. Mai mult, el a explicat caracterul tipic al multora dintre
cerinţele ceremoniale. El a mai demonstrat şi împărţirea legii în două
clase: precepte legate de conduită şi precepte cu semnificaţie (ceea ce duce
spre Noul Legământ). În continuare, Augustin a folosit ocazional tactici
ad hominem (abuziv?) împotriva oponenţilor săi, ca atunci când s-a
referit la acuzaţiile de imoralitate grosolană la o parte din maniheiştii
'aleşi' şi ospeţele lor secrete (nu pe de-a-ntregul diferite de acuzaţiile
aduse împotriva creştinilor timpurii privind 'festinurile de gură cască')
sau pur şi simplu evidenţiind nepotrivirile dintre vorbe şi practică în
moralitatea maniheistă.
Ce anume
i-a motivat eforturile — interesul pentru adevăr şi dreptate, îngrijorarea
pastorală sau nevoia de a se lepăda de trecut? Augustin însuşi oferă câteva
indicii pentru răspunsul la această întrebare. În Retractări
el spune "Când am fost în Roma, după botezul meu, şi nu mai puteam merge
liniştit din cauza fanfaronadei maniheiştilor despre pretinsa şi falsa lor
continenţă şi abstinenţă, prin care, pentru a-i amăgi pe naivi, ei îşi
aclamau superioritatea faţă de adevăraţii creştini, cu care ei nu se pot
compara, am scris două cărţi, una despre morala Bisericii Catolice, cealaltă
despre morala maniheiştilor. (ANCL, Retractări, 17)." În altă
parte, el spune "Ruga mea către adevăratul, atotputernicul Dumnezeu, de la
care, prin care şi pentru care sunt toate lucrurile, a fost şi este acum, ca
opunându-mă şi respingând erezia voastră, maniheiştilor, care poate sunteţi
eretici mai mult din nesăbuinţă decât din răutate, El să îmi dea mintea cea
calmă şi linişte, întru îndreptarea voastră mai curând decât pierzania
voastră. Pentru că în timp ce Domnul, prin servitorii Săi, biruieşte
împărăţiile păcatului, voia Sa pentru oamenii păcătoşi, atât cât sunt
oameni, este ca ei să se pocăiască în loc să fie nimiciţi (Împotriva
epistolelor lui Manichaeus, cap. 1)." În sfârşit, cuvintele lui
Augustin legate de replica sa către Faustus: "Acest om a publicat o anumită
carte împotriva adevăratei credinţe creştine şi a adevărului catolic. O
copie a ajuns şi la noi, fiind citită de confraţi, care mi-au cerut un
răspuns, ca parte a slujbei de iubire pe care le-o datorez" (Răspuns
către Faustus, 1.1).
Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost
actualizată la versiunea 1.0!
Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi!Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare
propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!
Grup de Discuţii Apologetică - te poţi
abona şi scrie mesaje care să fie dezbătute, discutate în acest grup
de către membrii săi.
Forum - actualizat şi diversificat, securitate
crescută, caracteristici de ultima ora
CHAT Creştin!- aici intri dacă vrei să discuţi cu prietenii sau să îţi
faci prieteni noi. Teme diverse.
Pe pagina de
Resurse Baptiste
a site-lui, veţi găsi o serie de
subiecte
de studiu:
Pe pagina de
Teologie
Sistematică puteţi găsi o serie de
articole la subiectele
doctrinare despre:
HRISTOLOGIE
(doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
PNEUMATOLOGIE
(doctrina despre
Duhul Sfânt şi alte duhuri)
ANTROPOLOGIE
(doctrina despre
om, aşa cum a fost creat el)
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
SOTERIOLOGIE
(doctrina despre mântuire)
BIBLIOLOGIE
(doctrina despre Biblie)
COSMOLOGIE
(doctrina despre creaţie şi istorie)
ECLESIOLOGIE
(doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
ESCATOLOGIE
(doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Newsletter gratuit!
Apasă aici dacă doreşti să
primeşti lunar pe email notificări despre apariţia următorului număr
al Publicaţiei de Apologetică