Apologetica

Arhiva

Contact

Despre noi

Link-uri

Apologetica

Watch videos at Vodpod and more of my videos

Pagina de Apologetică

Pagina de Apologetică este realizată de

Octavian C. Obeada

Preşedintele Misiunii Vox Dei

Apologet Baptist

În acest număr:

Al Şaselea Conciliu Ecumenic: Constantinopole III, 680-681

Introducere istorică
Al Şaselea Conciliu Ecumenic s-a întâlnit pe 7 noiembrie 680, pentru prima sa sesiunea, şi şi-a încheiat întâlnirile sale, de care se spune că ar fi optsprezece în număr, pe 16 septembrie al anului următor. Numărul de episcopi prezenţi era sub 300 şi registrele din ultima sesiune au doar 174 de semnături ataşate acestora.

Atunci când împăratul a convocat prima dată conciliul el nu a avut nici o intenţie ca acesta să fie ecumenic. Din Sacras se pare că el a convocat pe toţi Metropolitanii şi episcopii jurisdicţiei din Constantinopole, şi l-a informat şi pe Arhiepiscopul de Antiohia ca şi el să trimită Metropolitani şi episcopi. Cu mult timp în urmă el i-a scris Papei Agatho despre acest subiect.

Atunci când sinodul s-a adunat, acesta şi-a asumat la prima sa întâlnire titlul de „Ecumenic”, şi toţi cei cinci patriarhi au fost reprezentaţi, Alexandria şi Ierusalimul trimiţând deputaţi deşi ei erau pe atunci în mâinile infidelilor.

În acest Conciliul împăratul a prezidat în persoană fiind înconjurat de înalta curte de oficiali. La dreapta sa stăteau Patriarhii de Constantinopole şi de Antiohia şi alături de ei reprezentanţii Patriarhului de Alexandria. În stânga împăratului erau aşezaţi reprezentanţii Papei. În mijloc au fost puse, ca de obicei, Sfintele Evanghelii. După cea de-a 11 secţiune împăratul nu a mai putut să fie prezent, dar s-a reîntors şi a prezidat la întâlnirea de încheiere.

Sesiunile conciliului au fost ţinute în sala cu cupolă (sau posibil capela) din palatul imperial, care, ne spun Actele, era numit Trullo (en tw sekretw tou qeiou palatiou tm outm legomenw Troullw).

Ar fi interesant să marcăm faptul că scrisorile trimise către episcopii din Roma şi Constantinopole sunt adresate, una cu „Celui mai sfânt şi mai Binecuvântat Arhiepiscop al Vechii Rome şi Ecumenicul Papă”, şi cealaltă către „Cel mai sfânt şi Binecuvântat Arhiepiscop de Constantinopole şi Ecumenicul Patriarh”. Unele dintre titlurile date de semnatarii „Prospheneticus” sunt interesante – „George, un umil prezbiter al sfintei Biserici Romane, şi ţinând locul celui mai binecuvântat Agatho, ecumenicul Papă al Oraşului Romei…”, „John, un diacon umil al sfintei Biserici Romane şi ţinând locul celui mai binecuvântat Agatho, ecumenicul Papă al Oraşului Romei”, „George, prin mila lui Dumnezeu episcop de Constantinopole care este Noua Romă”, „Peter un presbiter şi ţinând locul Eparhiei Apostolice a marelui oraş Alexandria”, „George, un umil presbiter al Sfintei Învieri a lui Hristos Dumnezeul nostru, şi ţinând locul lui Theodore presbiterul, preaiubit de Dumnezeu, care ţine locul Eparhiei Apostolice din Ierusalim …”, „John, prin mila lui Dumnezeu episcop al oraşului din Thessalonica, şi împuternicit al Eparhiei Apostolice din Roma”, „John, nevrednicul episcop de Portus, împuternicit al întregului Conciliu al Sfintei Eparhii a Romei”, „Stephen, prin mila lui Dumnezeu, episcop al Corintului, şi împuternicit al Eparhiei Apostolice a Vechii Rome”. [continuare aici...]

Al treilea conciliu de la Constantinopole 680-681 d. Hr.

INTRODUCERE

Pentru a pune un sfârşit controversei Monothelite, împăratul Constantin IV a cerut papei Donus în 678 să trimită doisprezece episcopi şi patru superiori monastici greci din vest pentru a-l reprezenta pe Papă la o întrunire a teologilor estici şi vestici. Papa Agatho, care între timp i-a urmat lui Donus, a cerut o discuţie la cei din vest cu privire la această problemă. În jurul Paştelui din anul 680 un sinod din Roma format din 125 episcopi italieni, sub prezidiul Papei Agatho, au evaluat replicile sinoadelor regionale ale vestului şi au compus o mărturie de credinţă în cadrul căreia Monothelitismul era condamnat. Legaţii papei au luat această mărturie la Constantinopol, sosind la începutul lui septembrie 680.

La 10 septembrie 680 împăratul a scos un edict către Patriarhul George al Constantinopolului, poruncind convocarea unui conciliu al episcopilor. Conciliul s-a adunat în data de 7 Noiembrie în sala palatului imperial din Constantinopol. S-a auto numit imediat conciliu ecumenic. Au avut loc 18 sesiuni, iar la primele 11 a prezidat împăratul.

La a 8-a sesiune, în data de 7 martie 681, conciliul a adoptat învăţătura Papei Agatho ce condamna Monothelitismul. Patriarhul Macarius al Antioch a fost unul dintre puţinii care au refuzat sa fie de acord; el a fost demis în cea de-a 12-a sesiune.

Concluziile doctrinare ale conciliului au fost precizate în cadrul celei de-a 17-a sesiune, şi au fost promulgate în cea de-a 18-a şi ultima sesiune, la data de 16 Septembrie 681. Actele conciliului, semnate ambele de 174 părinţi şi în final de însuşi împăratul, au fost trimise Papei Leo II, care îi urmase lui Agatho, iar el când le-a aprobat, a poruncit ca ele să fie traduse în latină şi să fie semnate de către toţi episcopii vestului. Constantine IV, totuşi a promulgat decretele conciliului în toate părţile imperiului, printr-un edict imperial. Conciliul nu dezbătea disciplina bisericească şi nu stabilea canoane disciplinare. [continuare aici...]

Al şaselea conciliu al Bisericii

Peter Groves despre Constantinopol III, 680–1

Cineva poate fi iertat pentru că se gândeşte că problemele şi controversele ce înconjoară doctrinele creştine cu privire la Treime şi Întrupare au fost puse deoparte după Conciliul de la Chalcedon din 451 d. Hr. Învăţaţii din domeniul patristicii au găsit adesea că platforma lor şcolară eşuează în a îi duce în secolul şase, să nu mai vorbim de al şaptelea. Dar insatisfacţia pe care mulţi creştini au simţit-o datorită definiţiei Calcedoniene anume că Hristos a fost o persoană în două naturi a rămas în unele trimestre până în ziua de astăzi. Cel de-al treilea Conciliu de la Constantinopol nu a semănat cu cele anterioare, în aceea că nu a fost întrunit într-o situaţie de criză, pentru a rezolva o întrebare nouă şi presantă. De fapt, controversa pe care căuta să o rezolve era una veche la vremea când s-au întâlnit – aproape toate figurile importante din acea controversă erau moarte înainte de anul 680. Este de asemenea interesant pentru situaţia politică şi militară disperată, care înconjura şi dezbaterea şi definiţia. Datorită ambelor acestor motive, ceea ce urmează este mai mult istoria discuţiei anterioare decât un acord conciliant.

Unitatea lui Hristos

O astfel de discuţie este centrat, ca şi în secolele anterioare, pe unitatea lui Hristos Însuşi: când Salvatorul a fost descris în Evanghelii ca luptându-se cu soarta Lui, în Grădină sau ca părând că hotărăşte asupra unui curs de acţiune, ce se întâmpla?Era aceasta acţiunea lui Dumnezeu întrupat, în total acord cu voia Tatălui? Sau erau în Hristos două centre de activitate şi voinţă? Dacă acesta din urmă este cazul, ce ar fi oprit cele două să fie opuse una alteia şi persoana din Hristos să fie subiectul unei diviziuni mai profunde decât orice altceva a susţinut Nestorius.

Lumea celui de-al şaptelea secol era foarte diferită de cea condusă de tot cuceritoarea Romă în cadrul căreia s-a născut creştinismul. Imperiul vestului era în mare măsură dispărut şi domnia împăratului în Constantinopol era departe de a fi în siguranţă. Argumentele Hristologice ale bisericii din secolul şapte erau dezbătute cu imperiul sub o aproape constantă ameninţare militară şi presiunea cu care conducătorii ei căutau unitatea între creştini era la fel de mult provocată de necesitatea de a înfăţişa un duşman comun împreună, ca şi de dorinţa de a acţiona după rugăciunea lui Hristos pentru unitate din Evanghelia lui Ioan. A fost doar o astfel de încercare de a aduce oponenţii teologi împreună, ceea ce a dat ceea ce numim acum „controversa monothelită” (din greceşte, pentru „o voinţă”). [continuare aici...]

Monotelitismul
Informaţii Generale

Monotelitismul a fost o doctrină bizantină din secolul 7 care accepta învăţătura despre două naturi existente în Isus Hristos, aşa cum a fost definit (451) în cadrul Conciliului de la Chalcedon, dar declara că el avea doar o voinţă sau mod de activitate (energeia). Formula monotelitică a fost adoptată (624) de către împăratul bizantin Heraclius ca un compromis care ar putea fi acceptabil pentru Monofziţii (Monofizitism) din Egipt şi Siria. Sergius, patriarh de Constantinopol, a apărat doctrina şi a câştigat sprijinul monofiziţilor egipteni şi armeni.

Controversele cristologice dintr-o epocă mai veche au reapărut. Sergius a căutat sprijinul Papei Honorius I, care a aprobat formula Monotelitică, respingând specific învăţătura Calcedoniană a celor „două voinţe”. Monotelitismul a fost condamnat de către de urmaşii lui Honorius şi de cel de-al treilea Conciliu de la Constantinopol (680). Deoarece scrierile lui Honorius contribuiseră la împrăştierea acestei învăţături, a fost şi el condamnat, deşi nu a fost acuzat de învăţătura iniţială a ereziei. [continuare aici...]

Istoria Monotheletismului şi a Dyotheletismului

Triumful Dyotheletismului a fost rezultatul unui conflict amar de aproape 50 de ani (633 până în 680). Primul act ajunge la situaţia Ekthesis (638), al doilea la problema Type (648), al treilea şi ultimul la cel de-al şaselea Conciliu ecumenic (680). Liderii teologi ai Monofizitismului erau Theodore, episcop de Pharan în Arabia (cunoscut nouă numai din câteva fragmente ale scrierilor lui, Sergius şi succesorii lui. Pyrrhus şi Paul din eparhia patriarhală al Constantinopolului şi Cyrus, patriarh de Alexandria; liderii politici erau împăraţii Heraclius şi Constans II.

Campionii doctrinei Dyotheletice erau Sophronius din Palestina, Maximus din Constantinopole, precum şi papii Martin şi Agatho din Roma; sprijinitorul politic, Împăratul Constantin Pogonatus (668–685).

1. Conflictul a început cu un motiv politic, dar curând şi-a asumat un aspect teologic şi religios. Siguranţa imperiului bizantin era serios ameninţată, întâi de către persani, apoi de arabi şi pericolul a crescut de împărţirea dintre creştini. Împăratul Heraclius (610–640) după întoarcerea din campania persană a dorit să împace pe Monofiziţi, care erau mai numeroşi decât ortodocşii din Armenia, Siria, şi Egipt.¹ El a sperat ca printr-o unire a părţilor să poată proteja aceste ţări mai eficient împotriva invadatorilor mahomedani. Monofiziţii au fost ofensaţi de concluzia catolică a celor două energii (ejnevrgeiai) în persoana lui Hristos. Împăratul l-a consultat pe Sergius, patriarh al Constantinopolului (din 610), care avea o descendenţă siriană (poate iacobină). Ei au fost de acord cu privire la formula compromis a „o energie divin-umană” (miva qeandrikh; ejnevrgeia).² Sergius a asigurat încuviinţarea papei Honorius (625–638), care a fost după aceasta condamnat pentru erezie. Cyrus, patriarhul ortodox al Alexandriei, a publicat formula (633), şi a convertit mii de Monofiziţi.³

Dar Sophronius, un călugăr învăţat şi venerabil din Palestina, care întâmplător se afla în Alexandria în acea vreme, a protestat împotriva formulei de compromis ca fiind o intenţie vicleană a Monofiziţilor. Atunci când el a devenit patriarh al Ierusalimului (în 633 sau 634), a mărturisit deschis, în cadrul unei scrisori sinodice, către patriarhi, doctrina Dyotheletismului ca o parte necesară a Hristologiei Calcedoniene. Este unul dintre cele mai importante documente din această controversă.⁴

După câţiva ani, Saracenii au asediat şi cucerit Ierusalimul (637); Sophronius a murit şi a fost urmat de un episcop Monotheletic. [continuare aici...]

Teologia Crezurilor Antice Partea 5: Hristologia după Calcedon

Greg Uttinger

23 septembrie, 2002

Al doilea Conciliu de la Constantinopole

Conciliul de la Calcedon nu a scăpat biserica de eroarea Hristologică. Nici Antiohia şi nici Alexandria nu era satisfăcută cu decizia Conciliului. Teologii din Antiohia au păstrat distincţia naturilor lui Hristos şi au tins să favorizeze Nestorianismului. Cei din Alexandria au insistat asupra unităţii Persoanei Sale şi au favorizat gândirea Monofizită. Roma, nefiind dedată la subtilităţile gândirii greceşti, a rămas clasă în marea parte din dezbatere şi uneori ajungea de partea ortodoxiei. Patriarhii din Constantinopole erau uneori ortodocşi, adesea Monofiziţi; acelaşi lucru era adevărat în privinţa împăraţilor.

Nestorius fiind condamnat în mod deschis, teologii care erau în favoarea poziţiei sale şi-au găsit refugiul în scrierile a trei oameni care au împărtăşit perspectiva sa. Aceştia au fost Theodore de Mopsuestia, care a fost învăţătorul lui Nestorius, şi Theodoret şi Ibas, doi din prietenii săi. Fiecare a trecut sub cercetarea de la Calcedon dar în cele din urmă au scăpat de condamnarea acestuia. Acum moştenitorii lor spirituali au încercat să arate că Conciliul a aprobat de fapt lucrările lor.

Monofiziţii au lovit la această poziţie neo-Nestoriană prin intermediul împăratului. Ei l-au determinat pe Iustinian, care era ortodox şi devotat, ca să-l condamne pe Theodore şi anumite scrieri ale lui Theodoret şi Ibas. Monofiziţii au sperat să apară drept campioni şi în cele din urmă să găsească o cale de reconciliere a limbajului de la Calcedon cu poziţia lor. Dar decretul lui Iustinian a produs mult mai multă controversă decât ar fi rezolvat. În final, în speranţa restaurării unităţii bisericii şi a imperiului, el a convenit asupra unui al cincilea conciliu ecumenic la Constantinopole în 553.

Într-o serie de 14 anateme, al Doilea Conciliu de la Constantinopole a respins noul Nestorianism, a aprobat expresia „uniunea hipostatică” (VIII), şi a mărturisit că „Domnul nostru Isus Hristos care a fost crucificat în trup este Dumnezeu adevărat” (X). Acesta a sancţionat chiar fraza Alexandriniană „o singură natură întrupată a lui Dumnezeu Cuvântul” (VIII), dar a făcut astfel într-un context care a respins orice confuzie a divinului şi a umanului din Hristos:

Căci în a spune că singurul născut Cuvânt a fost unit prin hipostasis [în mod personal] noi nu vrem să spunem că a exista o confuzie reciprocă de naturi, ci mai degrabă înţelegem că Cuvântul a fost unit de trup, fiecare [natură] rămânând ceea ce era¹.

Conciliul a clarificat intenţia de la Calcedon şi, în termenii acelor clarificări, a anatemizat scrierile oamenilor morţi de mult, în cazul lui Theodore, pe el însuşi. În timp ce mulţi au dorit ca Conciliul să-i lase pe cei morţi în seama lui Dumnezeu, episcopii de la Constantinopole nu au recunoscut nici un refugiu pentru duşmanii Credinţei, nici chiar moartea. Evanghelia era în joc şi Conciliul a ales în favoarea loialităţii faţă de Hristos faţă de politeţea către cei decedaţi. [continuare aici...]

sus

Abonare gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!