Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Apologetica
 

 

 

Cuprins Publicaţie
Nostra Aetate
Apologetica
Teologie
Exegetica
Viaţa Creştină
Istorie
Pastorala
Misiunea Azi
Site-uri Baptiste
Media

 

 


Apologetica

 

Octavian C. Obeada

Pagina de Apologetică este realizată de

 

Octavian C. Obeada

Preşedintele Misiunii Vox Dei

Apologet Baptist

 

În acest număr:

 

Anabaptiştii

 

 

Huldrich Zwingli (1484-1531), Reforma elveţiană şi anabaptiştii

 

A. Reforma şi Zwingli

 

1. Viaţa lui Zwingli

 

Zwingli a fost născut într-o familie bogată, la numai şapte săptămâni după naşterea lui Luther, pe 1 ianuarie, în Wildhaus, Toggenburg, în partea răsăriteană a Elveţiei. El şi-a început studiile în Viena (1500-1502) şi mai târziu a studiat la Universitatea din Basel, acolo unde a obţinut titlurile de bacalaureat în arte (1504) şi maestru în arte (1506) (Luther şi le-a obţinut în 1502, respectiv 1505).

 

Zwingli a fost foarte mult influenţat de tradiţia umanistă a lui Erasmus (un om cu care Luther s-a angajat într-o amarnică luptă teologică).

 

Erasmus a fost responsabil de faptul că Zwingli s-a îndreptat spre studierea textului original al Scripturii. Pasiunea lui Zwingli pentru Cuvânt, dincolo de speculaţiile medievale ale tradiţiei scolastice, se datorează în mare măsură influenţei lui Erasmus. Prietenia lor, însă, a avut viaţă scurtă, dat fiind că Zwingli a îmbrăţişat teologia protestantă, care l-a întors împotriva umanistului catolic.

 

Zwingli şi-a sărbătorit prima liturghie ca preot pe 29 septembrie 1506. El a devenit pastor în Glarus, rămânând acolo între anii 1506-1516. Despre această perioadă el scria:

 

“Cu toate că eram tânăr, datoriile ecleziastice mi-au inspirat mai mult teamă decât bucurie, pentru că ştiam, şi am rămas convins că va trebui să dau socoteală pentru sângele mielului, care va pieri ca urmare a nepăsării mele.”

 

Deşi din punct de vedere militar el se împotrivea militarismului, a servit ca şi capelan atunci când recruţi din rândul enoriaşilor lui au plecat în Italia, în serviciul papilor Iulius al II-lea şi Leo al X-lea. De altfel, a şi fost ucis în timp ce slujea ca şi capelan în vremea războiului civil, la Cappel.

 

2. Zwingli şi Reforma în Zurich

 

Zwingli a servit ca pastor în Einsiedeln, între anii 1516 şi 1518, acolo el vorbind împotriva abuzului făcut prin indulgenţe (Bernhardin Samson, un călugăr franciscan din Milano, l-a numit “Tetzel din Elveţia” şi l-a provocat pe Zwingli prima dată în august, 1518). Unii au sugerat faptul că reforma a început de fapt acolo, cu Zwingli, în mai mare măsură decât în Wittenberg, cu Luther. Convertirea lui Zwingli din 1519 a fost influenţată deopotrivă de faptul că a scăpat miraculos de ciumă şi de lecturarea lucrărilor de la începuturi ale lui Luther.

 

Când s-a iscat reforma în Zurich? Unii au indicat spre aşa numita “Afacere a cârnaţilor”. În timpul postului Paştelui din 1522, Zwingli se afla acasă la Christoph Froschauer, un tipograf care lucra la o nouă ediţie a epistolelor lui Pavel. Froschauer a hotărât să îi servească cu cârnaţi pe muncitorii lui istoviţi şi flămânzi. “Această încălcare publică a postului Paştelui a batjocorit deopotrivă pietatea medievală şi autoritatea ecleziastică publică. Consiliul orăşenesc din Zurich l-a arestat pe Froschauer, nu şi pe Zwingli, care nu s-a atins de carne” (Lindberg, 169). Mai târziu, Zwingli a ţinut o predică intitulată “Despre alegerea şi neîngrădirea merindelor” (23 martie, 1522), un mesaj aproape sigur influenţat de pamfletul lui Luther, “Despre neîngrădirea omului creştin”. În predică, Zwingli a argumentat că creştinii erau liberi de a posti sau a nu posti. Deşi aparent inofensivă în sine, chestiunea a iscat o dezbatere publică privind tradiţiile medievale catolice şi autoritatea bisericii în relaţia cu libertatea individului credincios.

 

Un alt factor care a grăbit reforma în Zurich a fost practica lui Zwingli în ceea ce priveşte predica retorică. El nu a mai ţinut seamă de calendarul bisericesc catolic şi, pe 1 ianuarie 1519, a început să predice verset cu verset din Evanghelia lui Matei. În următorii câţiva ani, el a expus Noul Testament şi a trezit în oameni aprecierea adevărurilor simple despre mântuirea numai prin slavă, căpătată numai prin credinţă. Cu alte cuvinte, prin această practică, stindardul “sola scriptura” a înlocuit autoritatea bisericii romano-catolice.

 

A devenit curând evident faptul că provocarea catolicismului medieval avea să fie răspândită în mod public. Consiliul din Zurich a convocat câteva evenimente publice, dispute în care să se dezbată această problemă, ca pregătire la cele 67 de Articole sau Concluzii publicate de Zwingli. Ele semănau cu cele 95 de teze ale lui Luther, dar le întreceau pe acestea în ceea ce priveşte profunzimea teologică.

 

Prima dezbatere a avut loc pe 29 ianuarie 1523 (au asistat 600 de oameni), a doua pe 26 octombrie 1523. Cea din urmă, care a atras o mulţime de 900 de oameni, s-a centrat mai mult pe închinarea la moaşte şi pe liturghie. Pledoaria susţinută făcută de Zwingli Scripturii a câştigat în acea zi. O a treia dezbatere a avut loc în 20 ianuarie 1524, cu rezultate similare. Reforma din Zurich a fost completată în 1525, când liturghia (mesa) romano-catolică a fost abolită. Mişcarea a fost confirmată şi în Berna, în 1528, apoi în Basel în anul 1529.

 

Se pare că în tinereţe Zwingli s-a luptat cu ispitele sexuale. Chiar el recunoaşte că a încălcat în câteva rânduri jurământul de castitate şi vorbeşte adesea despre ruşinea care i-a umbrit astfel viaţa. De fapt, hirotonirea sa în biserica din Zurich, în 1519, a fost pusă sub semnul întrebării pe temeiul zvonurilor care spuneau că a sedus-o pe fiica unui cetăţean influent. Când a ieşit la iveală chestiunea, s-a dovedit că “domniţa” sedusese mulţi bărbaţi din Zurich, printre ei şi pe Zwingli. Acuzaţia de imoralitate a fost până la urmă dată uitării, când s-a descoperit că singurul rival la post al lui Zwingli a avut câteva amante, făţiş, precum şi şase copii din nelegitimi. Zwingli însuşi a trăit cu o văduvă, Anna Reinhart, căsătorindu-se în cele din urmă cu dânsa în 1524, cu puţin timp înaintea naşterii copilului lor.

 

Zwingli a murit în timpul luptei cu forţele catolice, în bătălia de la Cappel din anul 1531. După ce a fost rănit, el a fost recunoscut de catolici şi omorât imediat. Trupul său a fost rupt în patru (pedeapsa pentru trădători) şi apoi bucăţile arse pe bălegar, astfel încât să nu mai rămână nimic care să le dea idei altor protestanţi.

 

3. Teologia lui Zwingli

 

Zwingli a fost, neîndoielnic, dependent de Luther în multe aspecte ale gândirii acestuia de la începuturi. În 1540 Calvin îi scria lui Farel în legătură cu Luther şi Zwingli: „Dacă sunt comparaţi unul cu celălalt, vei afla tu însuţi cât de mult excelează Luther.” Zwingli a încercat să îşi sublinieze independenţa de Luther:

 

„De ce nu mă numiţi pavelian, odată ce predic aidoma Sfântului Pavel… Nu vreau să fiu etichetat ca luteran de către papistaşi, fiindcă nu Luther este cel care m-a învăţat doctrina lui Hristos, ci Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă Luther Îl predică pe Hristos, face acelaşi lucru ca şi mine. Ca atare, nu voi purta vreun alt nume decât pe cel al stăpânului meu, Isus Hristos, al cărui oştean sunt.”

 

Şi apoi:

„Nu sunt pregătit să port numele lui Luther, pentru că am căpătat puţine de la dânsul. Ce am aflat din scrierile lui se află, în general, în Cuvântul lui Dumnezeu.”

 

Zwingli a împărtăşit aceleaşi păreri cu Luther şi Calvin atât în privinţa suficienţei şi autorităţii unice a Scripturii, cât şi în privinţa suveranităţii lui Dumnezeu în mântuire (alegerea divină). În cartea lui, Despre Providenţă, Zwingli a scris despre controlul providenţial exhaustiv al lui Dumnezeu asupra întregii vieţi, atât asupra binelui cât şi a răului. El a pledat pentru abolirea imagisticii şi accesoriilor catolicismului medieval, temându-se că ele servesc mai degrabă ca obstacole în calea simplităţii credinţei în Hristos.

 

B. Reforma şi anabaptiştii

 

Printre cei implicaţi în reforma din Zurich, au existat unii care au crezut că eforturile de purificare a bisericii se derulează prea lent. Ei au făcut îndemnuri la o ruptură mai radicală de Roma şi de societate ca întreg. Au insistat ca adulţii care au fost botezaţi când erau copii, să fie rebotezaţi; de aici numele de anabaptişti (deşi trebuie să menţionăm că ei înşişi au repudiat această etichetare; din punctul lor de vedre, botezul pruncilor era doar o simplă scăldare, nu un botez adevărat, deoarece copiii sunt incapabili de credinţă şi căinţă [condiţii pentru botezul creştin]; astfel, nu poţi reboteza pe cineva cu adevărat, odată ce acela nu a fost botezat cu adevărat mai întâi).

 

1. Anabaptiştii în Elveţia

 

Conducătorul lor aici a fost Conrad Grebel (1498-1526), un discipol al lui Zwingli încă de la începuturi. La o întrunire, Grebel l-a rebotezat pe George Blaurock (1491-1529), care la rândul lui a rebotezat un grup de adulţi. Zwingli a încercat să îi convingă de greşeala rebotezării, atât în dezbatere privată, cât şi publică (17 ianuarie 1525). Ca urmare a încă două dispute publice, magistratura a luat o decizie împotriva anabaptiştilor şi i-a ameninţat cu expulzarea din oraş, dacă nu vor practica exclusiv botezul infantil.

Anabaptiştii au refuzat şi au protestat pe străzile din Zurich. Grebel, Blaurocj şi Felix Manz (1498-1527) au fost arestaţi şi acuzaţi de învăţături revoluţionare. Autorităţile civile au introdus pedeapsa cu moartea prin înecare („Cel ce scufunda, va fi scufundat!”), o parodie crudă a doctrinei anabaptiste (într-adevăr, înecul a fost denumit ca fiind al treilea botez). Şase execuţii s-au petrecut în Zurich între 1527 şi 1532. Manz a fost primul dat pieirii: a fost aruncat, legat de mâini şi de picioare, în râul Limmat, pe 5 ianuarie 1527. El a devenit astfel primul martir „protestant” ucis de mâna altor protestanţi. Grebel a murit în închisoare, iar Blaurock a fost biciuit pe străzile din Zurich, înainte de a fi alungat. În primii 10 ani ai istoriei lor, peste 5.000 de anabaptişti au fost executaţi numai în Elveţia. Pe la 1535, mişcarea era cu totul dispărută aici.

 

2. Anabaptismul în Germania

 

Ei au dus-o doar puţin mai bine în Germania. Erau conduşi de Balthasar Hubmaier (1481-1528), care a fost ars pe rug la Viena, pe 19 martie 1528. Soţia lui a fost înecată în Dunăre de către biserica romano-catolică. Înainte de a muri, însă, Hubmaier a dus mişcarea în Moravia, unde în decursul timpului, ea s-a transformat în Mişcarea hutterită, a cărei lider a fost anabaptistul Jacob Hutter (m. 1536).

 

Înainte de convertirea sa la protestantism, Hubmaier era unul dintre cei mai renumiţi lideri romano-catolici. El a format o congregaţie în Waldshut, lângă Zurich, prin botezul a 300 de adulţi, folosind o găleată de ţinut laptele (mulţi anabaptişti au practicat botezul prin stropire cu apă, în loc de imersiune). Hubmaier a fost de partea lui Erasmus şi împotriva lui Luther şi Augustin în chestiunea liberului arbitru, însă de partea lui Zwingli şi împotriva lui Luther în problema Cinei cea de taină a Domnului.

 

Cea mai dăunătoare pată pe reputaţia anabaptistă vine dintr-un incident petrecut în Munster, landul Westfalia (lângă graniţa olandeză), în Germania. Melchior Hofmann, student al lui Luther în tinereţe, credea că Hristos se va întoarce în anul 1533 în Strasbourg, oraş destinat să devină Noul Ierusalim. Conducătorii Strasbourgului l-au răsplătit pe Hofmann cu temniţa (în care a murit, în 1543). Hofmann a fost succedat de Jan Matthyszoon, care s-a autodeclarat a fi Enoh, despre care Hofmann spusese că va apărea imediat după întoarcerea lui Hristos. Matthyszoon a proclamat faptul că Munsterul, nu Strasbourgul, avea să fie Noul Ierusalim, mutându-se acolo cu mii de adepţi ai lui. Oraşul a fost organizat într-o manieră de tip comunist şi a fost repede asediat de soldaţi, aparţinând deopotrivă bisericilor romano-catolică şi luterană. Matthyszoon a fost omorât în luptă, în aprilie 1543, iar locul i-a fost luat de John de Leyden. Acesta a împins mişcarea către Vechiul Testament, introducând poligamia; şi-a făcut el însuşi un harem şi a numit 12 înţelepţi care să conducă cele 12 triburi ale „Noului Israel”. Pe 24 iunie 1535, asediul a luat sfârşit în cele din urmă, iar oraşul a fost capturat şi conducătorii anabaptişti torturaţi şi executaţi. Trupurile lor mutilate au fost atârnate de clopotniţa bisericii St. Lambert. Incidentul a evocat condamnările venite deopotrivă din partea liderilor romano-catolici şi a celor protestanţi.

 

Introducerea poligamiei de către John de Leyden a fost motivată de mai mult decât de convingeri biblice! El făcuse o pasiune pentru tânăra văduvă a lui Matthyszoon şi se gândea că, însurându-se cu dânsa, îşi va justifica şi mai mult pretenţia la conducerea mişcării. Mai exista în oraş şi un număr disproporţionat de femei, faţă de bărbaţi, din cauza victimelor războiului. Poligamia „oferea astfel nu doar mijloacele necesare creşterii populaţiei în vederea întoarcerii lui Hristos… ci şi mijloacele pentru a subjuga toate femeile autorităţii bărbăteşti” (Lindberg, 223). Aşa cum era de aşteptat, nu toate femeile au răspuns favorabil. Acelea care s-au opus, au fost întemniţate. Însuşi John i-a tăiat capul şi a călcat în picioare trupul uneia dintre soţiile lui, în piaţa publică. Răzvrătitele aveau un sfârşit rapid! Şi dacă adăugăm la toate acestea faptul că John în persoană s-a autointitulat şi încoronat ca „rege al îndreptăţirii” şi „stăpânitor al noului Sion”, similitudinile cu David Koresh (Waco şi ramura davidienilor) au devenit înspăimântător de vizibile.

 

3. Anabaptiştii în Olanda

 

Sub conducerea lui Menno Simons (1496-1561), care a părăsit preoţia romano-catolică în 1536, excesele şi fanatismul mişcării a fost evitat în Germania şi Elveţia. Ei au adoptat denumirea de Frăţie (pentru a ocoli denumirea stigmatizantă de „anabaptişti”), iar după moartea lui Simons, au fost cunoscuţi drept „menoniţi”. Ei au continuat să sublinieze pacifismul şi separarea bisericii de stat în cel mai strict înţeles posibil. Li s-a acordat libertatea religioasă în anul 1676.

 

Una dintre doctrinele pentru care a devenit Simons cunoscut ţine de hristologie şi de firea omenească a lui Hristos. Dorind să păzească omenescul lui Isus de orice pată a păcatului, Simons a argumentat că firea omenească a lui Isus a fost o creaţie a lui Dumnezeu Tatăl, în rai, fiind plasată în Maria de către Sfântul Duh, astfel Isus intrând pe această lume fără a lua ceva substanţial de la Maria. (Olson, 427)

 

Trebuie pusă următoarea întrebare: de ce a existat o opoziţie aşa de vehementă şi violentă împotriva anabaptiştilor? Răspunsul se regăseşte în desluşirea concepţiei medievale a lui Zwingli privind relaţionarea dintre biserică şi stat.

 

Zwingli (ca şi Luther şi Calvin) au perceput oraşul Zurich ca pe un stat creştin, o societate creştină unică şi unificată, în care biserica şi statul păstrează o relaţie reciprocă de încredere şi sprijin. Biserica era ca o prelungire a comunităţii locale. Aşa cum explică Thompson, „implicită în menirea ei era continuitatea practicii catolice de botezare infantilă, deoarece calea de bază prin care o atare societate se perpetuează pe sine este prin botezarea fiecărui prunc care vine pe lume, în cadrul ei. Când anabaptiştii au strâmbat din nas cu perspectiva lui Zwingli legată de un corpus Christianum, când ei au cerut imediata distrugere a Mesei catolice, când au ameninţat ordinea şi stabilitatea unui astfel de stat creştin (462), anabaptiştii au fost priviţi apoi ca o ameninţare la stabilitatea ordinii sociale şi mai puţin ca eretici teologici.

 

Anabaptiştii au conceput biserica ca fiind cu totul distinctă de stat. Membrii trupului lui Hristos nu sunt suprapuşi societăţii ca întreg, statului sau măcar bisericii istorice. Trupul lui Hristos este o întrunire a unui grup de credincioşi, grup a cărui insignă este botezul. Asta s-a întâmplat cu anabaptiştii, „toţi cei care se dedicau serios standardelor religioase ale Noului Testament, se vor plasa înafara societăţii, nu în ea, se vor plasa înafara bisericii istorice, nu în ea, se vor reuni în mici comunităţi de cucernici, în rămăşiţe mici de oameni vrednici, admiterea făcându-se exclusiv prin botezul conştient al credincioşilor adevăraţi, ceea ce însemna inevitabil adulţi, nu copii.” Aceasta era într-adevăr o concepţie zguduitoare, care mergea foarte departe. (463)

 

Zwingli însuşi a văzut două ameninţări principale venind din partea anabaptiştilor:

 

(1) Zwingli credea că reuşita reformei depindea de sprijinul guvernamental. Doar prin protecţie reciprocă ar fi putut biserica şi statul să supravieţuiască. Când anabaptiştii au repudiat obligaţiile normale ale cetăţeniei, cum ar fi depunerea jurămintelor publice, plătirea birurilor către stat şi serviciul militar (cei mai mulţi fiind pacifişti), au fost văzuţi ca revoluţionari sociali şi civici care ameninţau stabilitatea socială, iar astfel şi pe cea a bisericii.

 

(2) Anabaptiştii păreau să întoarcă propria armă a lui Zwingli împotriva lui: Scripturile. Urmând sfatul lui de a studia ei înşişi Biblia, nu au putut găsi vreo garanţie pentru botezarea pruncilor sau pentru uniunea dintre biserică şi stat. Felul în care au înţeles ei Predica de pe Munte i-a dus la implementarea acestor principii, literalmente fără ezitare. „Zwingli, ca şi Luther, a trăit un şoc văzând că proprii lui adepţi înţeleg foarte diferit textul biblic pe care el se căznise atât de mult să li-l lămurească” (Lindberg, 203). Nu mai este nevoie să spunem că exact asta spune biserica romano-catolică că se va petrece dacă mirenii de rând vor avea Biblia în propria lor limbă şi pe înţelesul lor!

 

Unii preferă să nu vorbească despre anabaptişti în condiţiile localizării lor geografice, ci după categorisirea teologică. Astfel, sunt identificate trei grupări: (1) Anabaptiştii revoluţionari, care au depus eforturi pentru înfiinţarea unei teocraţii a Vechiului Testament. Aceştia, bineînţeles, ar fi anabaptiştii cei mai radicali, reuniţi în Munster. (2) Anabaptiştii contemplatori, care au reliefat lumea lăuntrică şi au tins către misticism. John Denck, un anti-trinitarian, a fost căpetenia lor cea mai de vază. (3) Anabaptiştii evanghelici, printre ei numărându-se Hubmaier, Grebel şi Blaurock, care subliniau simplitatea vieţii, supunerea strictă la învăţăturile etice ale lui Isus, pacifismul şi separarea rigidă de lume.

 

4. Teologia anabaptistă

 

Este dificil să vorbeşti despre teologia anabaptistă, deoarece ei au rezistat oricărei tentaţii de a formula vreo doctrină sau declaraţii ale crezurilor. Totuşi, câţiva dintre ei au trăit îndeajuns cât să scrie tratate consistente despre teologie! Oricum, există câteva trăsături distincte, demne de atenţie:

 

Doctrina celor Două Lumi – de temelie pentru anabaptişti era ideea  unui dualism fără compromisuri sau opoziţia între valorile lumeşti şi comunitatea credincioşilor. Separaţia absolută era esenţială. Traiul în comun, laolaltă cu refuzul de a se alinia la vreo mişcare naţională sau a organelor statului, caracterizau existenţa anabaptistă. [Populaţia Amish contemporană este un exemplu de încercare a susţinerii acestei concepţii chiar în ziua de azi.]

 

Soteriologia – anabaptiştii erau semi-pelagieni în perspectiva lor asupra păcatului originar şi a liberului arbitru. Ei au spus puţine despre lucrarea de mântuire a lui Hristos şi multe despre obligaţia cuiva de a merge supus pe calea cucerniciei pe care El o reliefase. Aşa cum am menţionat mai înainte, Hubmaier şi Simons, poate gânditorii cei mai de căpătâi din rândul anabaptiştilor, s-au opus riguros ideii augustiniene expuse de Luther, Zwingli şi Calvin. Mântuirea era văzută mai degrabă ca o chestiune de grup, decât individuală.

 

Un autor anabaptist explică astfel:

 

„În catolicism, credinciosului i se oferă, ca singură cale eficientă către Dumnezeu şi mântuire, o biserică intermediară, instituţională, care este rezervorul slavei dumnezeieşti şi prin preoţii ei hirotonisiţi care oferă sacramente. În protestantism, acest intermediar a fost înlăturat radical. Fiecare credincios stă individual într-o relaţie directă, nemijlocită cu Dumnezeul lui, căutând şi găsind izbăvirea prin credinţă… În anabaptism, în fine, răspunsul este o combinaţie a unei relaţionări verticale cu una orizontală. Aici teza acceptată este aceea că omul nu poate ajunge la Dumnezeu decât împreună cu fratele lui. Cu alte cuvinte, confratele… constituie elementul esenţial al mântuirii personale a cuiva” (Friedman, 80-81).

 

În plus, ei negau doctrina legitimă a îndreptăţirii prin credinţă şi tindeau să identifice îndreptăţirea cu sanctificarea, în care iubirea şi puterea lui Dumnezeu din noi are un rol central. „O perspectivă legitimă asupra slavei, în care păcătosul este iertat şi îndreptăţit fără a merita, este pur şi simplu inacceptabilă pentru credinţa existenţială a anabaptiştilor” (Friedman, 91).

 

Ecleziologia – nu există aşa ceva, un lucru precum biserica nevăzută. Biserica este întotdeauna vizibilă şi distinctă de restul lumii. Abordarea în comun a vieţii bisericeşti se regăseşte în Faptele Apostolilor, 2-4, acolo a fost subliniată. Nu exista vreo distincţie între cler şi mireni.

 

Olson face un rezumat al anabaptismului astfel:

 

„Teologia anabaptistă poate fi rezumată spunând că a fost o încercare a reformatorilor protestanţi radicali de a completa Reforma protestantă readucând în prim-plan creştinismul erei apostolice. Ea a fost în mod radical anti-constantiniană în perspectiva asupra bisericii şi a relaţiilor ei cu mai-marii laici. A fost în mod radical anti-augustiniană în perspectiva asupra mântuirii şi a vieţii creştine. Anabaptiştii subliniau decizia personală, conştientă a pocăinţei şi a credinţei, a traiului evlavios ca discipoli ai lui Hristos, excluzând orice idee a mântuirii ca dar împărţit prin sacramente. Ei au extins interpretarea simbolică a lui Zwingli privind Cina cea de taină a Domnului şi la botez, insistând asupra ideii că, odată ce pruncii nu se pot căii sau crede în evanghelie, botezul trebuie dat numai celor ce se căiesc după ce au ajuns la vârsta discernământului”. (428)

 

Addendum:

 

Confesiunea Schleitheim

 

Confesiunea Schleitheim s-a ivit în cadrul unui miting al Frăţiei Elveţiene, pe 24 februarie 1527. Autorul ei principal a fost Michael Sattler, care a fost ars pe rug pentru vederile sale, la doar trei luni mai târziu. Punctul principal al confesiunii nu este teologia în sine, ci practicile distincte ale anabaptiştilor, îndeosebi opinia lor privind sacramentele şi relaţia credinciosului cu statul. Aici sunt câteva pasaje semnificative.

 

„Botezul le va fi dat tuturor celor care au învăţat pocăinţa şi învrednicirea traiului, celor care cred cu adevărat că păcatele le sunt alungate de Hristos şi tuturor celor care cred în învierea lui Isus Hristos şi vor să fie îngropaţi cu El în moarte, pentru ca să poată fi înviaţi cu El, precum şi tuturor celor care ne cer acest lucru [botezul] şi îl cer pentru ei înşişi. Aici nu intră botezul pruncilor, cea mai mare şi de căpătâi mârşăvie a papei.

 

De aici vom afla că tot ce nu este unit cu Dumnezeul nostru şi cu Hristos nu poate fi altceva decât o mârşăvie, de care trebuie să ne ferim şi să fugim. Prin asta se înţelege toate lucrările şi slujbele bisericeşti papistaşe şi antipapale, întrunirile şi mersul la biserică, crâşmele, afacerile civile, angajamentele făcute în necredinţă şi alte lucruri de acest fel, care sunt puse la mare preţ între cele lumeşti şi se petrec într-o potrivnicie vădită cu porunca lui Dumnezeu, dar în armonie cu tot ce este nemernicie în această lume.”

 

O mare parte a confesiunii este legată de întrebarea dacă un creştin ar trebui sau nu să evite legea civilă şi protecţia militară. Confesiune interzice vehement ca un credincios să ridice armele împotriva ticăloşiei, fie ca părtaş al forţei militare sau în poliţia locală. Un creştin nu se poate implica nici în curţile de judecată civile, nici nu poate sluji ca magistrat sau judecător în vreo astfel de instituţie. Iar în această privinţă, iată motivarea:

 

„În fine, se va observa că nu se cuvine ca un creştin să slujească ca magistrat, din următoarele cauze: magistratura guvernamentală este rânduită pentru trup, dar creştinii sunt rânduiţi întru Duh; casele şi locuinţele lor rămân în această lume, dar creştinii sunt în rai; cetăţenia lor este în această lume, dar cetăţenia creştinească este a raiului; armele luptei şi războiului lor sunt trupeşti şi doar împotriva cărnii, însă armele creştinilor sunt duhovniceşti, împotriva redutei diavolului.”

 

Ultima parte a confesiunii este o lămurire detaliată privind motivele pentru care creştinii nu ar trebui să depună jurăminte de vreun fel, fie de felul celor legate de relaţii personale sau expresii ale loialităţii faţă de stat, sau într-o curte de judecată.

 

 

Povestea anabaptistă

by William R. Estep
© 1975 William B. Eerdmans Publishing Company

 

Înainte de a înşira povestea începuturilor Bisericii Menonite, este necesar să enumerăm un număr de false teorii despre originile ei. Unii istorici şi-au imaginat o legătură între radicalii Profeţi de Zwickau sau fanaticul Thomas Muenzer şi întemeietorii Bisericii Menonite. Însă pentru această presupusă legătură nu există vreun temei istoric. Alţi istorici au luat-o pe o cale eronată căutând vreo însemnare despre ivirea Bisericii Menonite, interpretând mişcarea ca pe o revoltă a claselor de jos. Nici această teorie socio-economică nu este sprijinită de fapte. Într-adevăr, întemeietorul principal al Bisericii Menonite a fost fiul cu educaţie universitară al unei familii înstărite. Conducătorii de la începuturile acestei biserici nu au predicat pentru revolta socială; ei au proclamat pocăinţa şi botezul. O altă teorie eronată este că mişcarea s-a ivit sub influenţa ordinelor monastice catolice. O teorie mult mai puţin dăunătoare, însă şi ea fără susţinere istorică, este aceea a succesiunii apostolice. Potrivit acestei teorii, a existat o continuitate de organizare în grupări mici în afara bisericii catolice, între anii 30 şi 1525 după Hristos. Aceste grupări non-catolice au diferit eminamente una faţă de alta; toate au susţinut şi unele idei eretice şi, în multe cazuri, nu au avut vreo legătură una cu alta. În fine, au mai fost şi cei care au gândit că Biserica Menonită a fost de sorginte waldensiană. De fapt, aceşti waldensieni au dispărut din Elveţia cu un secol înainte de apariţia mişcării anabaptiste.

 

Reformatorul Elveţiei vorbitoare de germană a fost Ulrich Zwingli, 1484-1531. Deja preot în anul 1506, Zwingli a citit scrierile lui Erasmus şi pe cele ale lui Luther şi a fost profund influenţat, îndeosebi de Luther. Undeva spre anul 1518, Zwingli devine preot în Marea Catedrală din Zurich, Elveţia. Treptat, Zwingli a devenit protestant în gândire, iar pe 23 ianuarie 1523, el s-a întâlnit cu un catolic pe nume Faver în cadrul unei dispute. O a doua dispută s-a desfăşurat între 23-28 octombrie 1523, în faţa consiliului orăşenesc din Zurich. Zwingli a reuşit atunci să îi convingă pe cei din consiliu că icoanele şi accesoriile bisericeşti ar trebui înlăturate din biserici. În zelul mişcării noii reforme, populaţia a distrus şi lucrări de artă găzduite în biserici.

 

La această a doua dispută, doi tineri zuinglieni, Conrad Grebel şi Simon Stumpf au cerut abolirea imediată a mesei, liturghia catolică. Ei l-au îndemnat pe Zwingli să înfiinţeze o biserică liberă, alcătuită din credincioşi voluntari. Aceste cereri au fost refuzate categoric de Zwingli. Din octombrie 1523 până în ianuarie 1525, a existat acolo o tensiune crescândă între Zwingli şi Grabel. Grabel şi colegii lui au pledat pentru crearea congregaţiilor creştine, rânduite după tiparul celor din Noul Testament. În sânul bisericii trebuiau primiţi doar acei credincioşi care mergeau în spiritul înnoirii traiului creştin. Zwingli, după ce a ezitat un timp în privinţa problemei botezului infantil şi poate în a nu se opune noului curent, a decis în cele din urmă să fie împotriva cererilor lui Grebel. Dincolo de asta, Grebel şi un tânăr prieten al lui, pe nume Felix Manz, au ţinut prelegeri din Biblie, expunând Cuvântul lui Dumnezeu din limbile originale ale tomurilor.

 

Pe 17 ianuarie 1525, a avut loc prima mare dispută între Zwingli şi Frăţie. Cei care au luat cuvântul din partea Frăţiei au fost Conrad Grebel şi Felix Manz, precum şi un controversat preot pe nume Wilhelm Reublin. În această polemică, Zwingli a pledat doar pentru acele schimbări în biserici care vor fi aprobate de consiliul orăşenesc. A pledat şi în favoarea botezului infantil. Grebel, însă, a insistat pe faptul că unica autoritate este Cuvântul lui Dumnezeu şi a susţinut ideea înfiinţării de congregaţii de credincioşi voluntari. Consiliul orăşenesc, în mod firesc, i-a acordat victoria lui Zwingli. Pe de altă parte însă, Zwingli a admis că ar fi „periculos” să existe şi alte dezbateri cu Frăţia. A doua zi, pe 18 ianuarie, consiliul a emis un decret prin care îi exila pe cei care refuzau să îşi boteze copiii. Pe 21 ianuarie, consiliul a publicat un mandat prin care li se interzicea lui Grebel şi Manz dreptul de a susţine întruniri de studiu biblic. Probabil că tot în această zi, cincisprezece confraţi s-au întâlnit la Zollikon, un sat lângă Lacul Zurich, şi au organizat formal o biserică. Zwingli a declarat că acest lucru s-a petrecut „la câteva zile” după dezbaterea din 17 ianuarie 1525.

 

A devenit astfel limpede că Martin Luther era întemeietorul principal al Reformei şi că întemeietorii a ceea ce este acum denumită „biserica menonită” s-au separat de reformatorul elveţian, Zwingli, în timp ce zuinglienii încă erau păstrători ai liturghiei catolice. Principalele probleme care i-au dus pe Grebel şi pe prietenii săi la ruptura de Zwingli a fost ritmul reformei, botezul infantil, o nouă biserică a credincioşilor voluntari şi nevoia unei discipline bisericeşti. Posibil, şi pasivitatea zuinglienilor a dus către aceste lucruri.

 

Ar trebui subliniat faptul că oraşul Munster, deşi o pată neagră în istorie, nu reprezintă credinţa Frăţiei Elveţiene şi nici pe cea a anabaptiştilor olandezi. Menoniţii au pus întotdeauna accente puternice pe Noul Testament, în timp ce cei din  Munster au apelat la Vechiul Testament în sprijinul practicilor lor odioase. Din păcate, însă, tragedia din Munster a fost de fapt un prilej de înţelegere eronată a menonismului în istoria bisericii. Injusteţea acestui lucru se vede dacă ne amintim că menonismul a apărut ca mişcare biblică sănătoasă, în Zurich în anul 1525, fiind astăzi reprezentată de câteva sute de mii de menoniţi. Pe de altă parte, tragedia din Munster, petrecută cam prin 1534-1535, a fost rezultatul unei conduceri fanatice a câtorva oameni discutabili. Obbe Philips s-a opus celor din Munster cu tărie şi a plasat eticheta „interzis” pe toţi cei care deveneau infectaţi de aberaţiile lor. Într-adevăr, aceasta a fost sorgintea practicii de „evitare” printre menoniţii olandezi.

 

În 1496, un cuplu olandez din Witmarsum, din Friesland, şi-a numit copilul Menno. Deoarece numele tatălui lui Menno era Simon, iar obiceiul vremii în Olanda a făcut ca numele copilului să fie Menno Simonszoon – pe scurt, Simons. Ca tânăr, Menno a primit instruire pentru preoţia catolică, probabil într-o mănăstire franciscană la Bolsward, lângă Witmarsum. La mănăstire, Menno a fost învăţat în citirea şi scrierea latină şi în studiul duhovnicilor bisericii, dar nu a citit vreodată Biblia. În 1524, el a fost hirotonisit ca preot şi a slujit, timp de şapte ani, la parohia Pinjum de lângă Witmarsum. În 1531 a fost transferat în oraşul natal, unde a servit alţi cinci ani. Munca sa de preot consta în ţinerea slujbei, în rugăciuni pentru cei morţi şi cei vii, în botezarea copiilor, ascultarea confesiunilor de păcat, precum şi – destul de trist – în jocuri de cărţi şi băutură. Până în acest moment, Menno s-a temut să citească Biblia, pentru că numai Biserica Catolică, fusese el învăţat, este capabilă să interpreteze fără greşeală Scripturile.

 

Povestea convertirii lui Menno este una interesantă. Într-o zi a anului 1525, în timpul primului an al preoţiei sale, în timp ce desfăşura liturghia, o îndoială i s-a strecurat în minte, anume despre faptul dacă pâinea şi vinul devin de fapt dumnezeieşti. Această îndoială despre adevărul transsubstanţierii avea să îl ducă pe Menno la prima sa luptă sufletească. Menno a gândit la început că este o idee trimisă de diavol şi a încercat să folosească confesionalul pentru a o alunga. După multe frământări, Menno a decis în cele din urmă să treacă la fapte. El a rezolvat problema studiind Noul Testament. A fost o hotărâre foarte importantă, deoarece la sfârşit ea a fost menită să îl îndepărteze de Biserica Catolică; el a fost nevoit să aleagă între a urma Cuvântul lui Dumnezeu şi a urma biserica. Pentru Menno a fost o decizie foarte dificilă.

 

Am văzut deja rolul pe care l-a avut Martin Luther în originea mişcării Frăţiei Elveţiene. Şi tot Luther a fost cel care l-a ajutat pe Menno Simons să îşi rezolve dilema. Pentru că Luther (prin scrierile lui) l-a învăţat pe Menno un mare adevăr: încălcarea unor legi omeneşti nu duce la moartea veşnică. Şi totuşi Menno nu a devenit un luteran; el şi-a dezvoltat propria doctrină despre Cina cea de taină a Domnului.

 

Dar tot Martin Luther a fost cel care l-a convins pe Menno că autoritatea fundamentală în toate problemele de credinţă era Cuvântul lui Dumnezeu şi nimic altceva. Menno a fost convins despre asta în 1528, însă în mod destul de straniu, a continuat să ţină liturghia.

 

În 1531 Menno Simons a auzit de un incident violent, acesta devenind prilejul pentru a doua sa luptă sufletească. Jan Trijomaker, un melchiorit, a fost botezat de un olandez pe nume Sicke Freerks, în anul 1530. Acest Freerks a fost executat pentru credinţa sa în Leeuwarden, pe 20 martie 1531. Menno Simons a fost cât se poate de uluit; ideea unui al doilea botez era pentru el complet nouă. O nouă întrebare i-a venit acum tulburatului Menno: să fie oare Biserica Catolică la fel de nebiblică precum botezul? Din nou, Menno s-a îndreptat către scrierile reformiştilor. Luther a spus că botezul infantil era justificabil pentru că pruncii au o „credinţă ascunsă”, aşa cum un credincios adult este creştin chiar şi atunci când doarme. Martin Butzer a spus că botezul infantil era o garanţie că părinţii vor da copilului o educaţie cucernică. Henry Bullinger, un succesor al lui Zwingli în Zurich, a spus că aşa cum semnul Legământului din Vechiul Testament (circumcizia) era făcută la prunci, aşa şi semnul Legământului Noului Testament (botezul) era menit pentru prunci. Pentru Menno, aceste argumente păreau logice, însă el nu era interesat atât de logică, cât de Cuvântul lui Dumnezeu. Şi nu a putut găsi nimic despre botezul copiilor în Noul Testament.

 

Cu toată această tensiune şi stres, Menno a rămas preot catolic. El a continuat botezarea copiilor şi rostirea liturghiei. De fapt, a acceptat chiar şi promovarea, devenind prim pastor la Witmarsum. Menno trăia astfel o viaţă dublă. Credea într-un lucru şi practica un altul. Ce ar fi trebuit pentru a-l face pe Menno Simons să Îl urmeze pe Domnul în supunere plină de iubire? Răspunsul a venit undeva în 1534-1535, când locuitori din Munster au venit în Olanda, aducându-şi părerile abominabile şi fanatice. Chiar fratele lui Manno a avut de suferit laolaltă cu aceşti oameni amăgiţi, pierzându-şi viaţa într-o mică bătălie cu autorităţile, pe 7 aprilie 1535.

 

Menno a câştigat, bineînţeles, lupta cu cei veniţi din Munster. Şi totuşi nu era un om fericit. Pentru că luptând cu ereticii din Munster, nu însemna oare că el apăra catolicismul? Şi nu mai erau şi cele 300 de suflete pierdute, cele care pieriseră împreună cu propriul lui frate, ceva mai onorabil până la urmă decât situaţia lui? Ei şi-au dat viaţa pentru greşeala lor; el nu era dornic să dea chiar nimic pentru adevăr?

 

Prin luna aprilie a anului 1535, Menno s-a îndreptat către Dumnezeu, cerând iertare şi tihnă. Ce decizie a fost atunci pentru obbeniţi [adepţii lui Obbe Philips, nota trad.] şi pentru viitoarea Biserică Menonită! Destul de ciudat, Menno pare să fi rămas încă nouă luni în Biserica Catolică, propovăduind doctrina evanghelică dintr-un amvon catolic. Dar asta nu putea continua la nesfârşit, astfel că în ianuarie 1536, Menno Simons a renunţat la Biserica Catolică şi a făcut astfel pasul pe care l-a crezut menit lui de către Dumnezeu de mult timp. Aşa cum s-a menţionat deja, el a fost probabil botezat de către Obbe Philips. Înainte de a-l critica pe Menno pentru şovăiala lui, trebuie să ne amintim ce a însemnat acest pas pentru dânsul. Însemna că atât în ochii lumii, cât şi ai autorităţilor civile el devenea un eretic de cea mai joasă speţă, mai periculos chiar decât un criminal de rând. În timp ce Luther şi Zwingli şi-au modificat programele pentru a-şi asigura o protecţie politică, anabaptiştii au mers neabătut înainte, cu curaj, şi şi-au organizat o biserică aşa cum au simţit că trebuie, întru adevărul învăţăturilor Noului Testament. Pentru acest pas ei au fost gata să renunţe la posesiuni, prieteni, familie şi chiar la viaţă.

 

Obbe Philips şi obbeniţii nu i-ar fi îngăduit lui Menno să ducă o viaţă privată pentru vreo perioadă anume. Este adevărat că timp de câteva luni el şi-a dedicat  un timp personal pentru meditaţie şi studiu. În acest răstimp, probabil că s-a rugat ocazional, dar nu a avut vreo scăpare pastorală. Însă un număr de confraţi obbeniţi au simţit că Menno Simons căuta să îşi asume datoriile unui înţelept. În consecinţă, o delegaţie a frăţiei l-a numit pe Menno şi a pledat ca el să accepte conducerea confreriei. Menno a ezitat. Frăţia a venit a doua oară. De această dată, Menno a acceptat numirea. Asta se petrecea probabil la începutul anului 1537, când Menno a fost uns ca înţelept (episcop). Ungerea sa a fost neîndoielnic înfăptuită de Obbe Philips, chirurgul din Leeuwarden şi întemeietorul anabaptismului olandez. Întâmplător, chiar Obbe s-a descurajat şi a renunţat ulterior la ministeriatul lui şi s-a retras din biserică; din cauza acestui Menno era denumit un „Demas” (personaj care se pare că l-a însoţit pe apostolul Pavel, în timpul misiei acestuia, nota trad.) Menno a luat acum conducerea în ridicarea confreriei şi în ferirea ei de mişcările radicale ale vremii.

 

De la începuturile ei, în anul 1525, Biserica Menonită a susţinut principiul neîmpotrivirii. Conrad Grebel, întemeietor al Bisericii Frăţiei Elveţiene, scria în septembrie 1524: „Adevărat, creştinii credincioşi sunt precum oile în mijlocul lupilor… Ei nu folosesc nici sabia cuvântului, nici nu se angajează în război, deoarece în rândul lor a încetat cu desăvârşire omorul de oameni, pentru că noi nu mai suntem sub puterea Vechiului Legământ”. Felix Manz, coleg al lui Grebel, a spus: „Nici un creştin nu loveşte cu sabia, nici nu se împotriveşte răului”. Pilgram Marpeck a spus despre creştini: „Toate luptele, conflictele şi războaiele făcute prin trup, cuvânt, prin cele lumeşti, sunt date uitării şi abolite dintre ei printr-o astfel de lege”. Menoniţii olandezi au luat aceeaşi poziţie ca Frăţia Elveţiană. Dirck Philips a mărturisit că „Oamenii Domnului se înarmează nu cu arme ale trupului… ci cu armura lui Dumnezeu, cu armele neprihănirii… şi nu cunosc războiul. Ei dau Cezarului ceea ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu. Sabia lor este sabia Duhului, pe care o vor purta cu bună credinţă întru Sfântul Duh.”

 

Prima ţară în care menoniţii au estompat doctrina neîmpotrivirii a fost Olanda. După perioada napoleoniană, menoniţii olandezi au avut o poziţie din ce în ce mai slabă, iar pe la jumătatea secolului al XIX-lea, neîmpotrivirea în rândul lor era aproape inexistentă. S-a menţionat deja despre determinarea grupării menonite, care a emigrat din Balk, Olanda, către New Paris, statul Indiana, în anul 1853, pentru a păstra doctrina neîmpotrivirii. Foarte puţini menoniţi olandezi au luat vreo atitudine în ceea ce priveşte credinţa istorică a bisericii lor, în timpul Primului Război mondial.

 

„Biserica” menoniţilor nu presupune vreo clădire. Clădirea este „casa de adunări”; gruparea locală de credincioşi este „congregaţia” şi slujba este „adunarea”. Prelat este „predicatorul” – un confrate ales care proclamă evanghelia, nu un preot de profesie. Cel puţin astfel erau perspectivele mai vechi; în anii recenţi, menoniţii americani tind să adopte terminologia altor protestanţi.

 

Predica de la primele adunări era una simplă şi biblică, pigmentată cu mustrări pentru a duce un trai separat de „lume” şi de a merge aproape de Dumnezeu. Deseori predicatorii erau şi dascăli de şcoală ai comunităţii, astfel că erau oameni de frunte ai congregaţiei. Munca de căpătâi a acestor oameni era să dirijeze slujbele duminicale, nu să ofere viaţă spirituală în locul vreunei părţi a congregaţiei; de la fiecare membru se aştepta o atitudine personală în faţa lui Dumnezeu şi să citească şi singur, pentru sine, Biblia. Proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu era cea care trebuia să fie preocuparea unu predicator. Autoritatea fundamentală stătea în congregaţie, de-a lungul istoriei menonite.

 

În general, accentul se punea pe simplitatea organizaţiei; nu se simţea nevoia vreunor mari curţi supreme pentru exercitarea stăpânirii asupra turmei lui Dumnezeu.

 

Menoniţii au fost caracterizaţi, din punct de vedere istoric, de dragostea pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi de o cerinţă strictă pentru traiul cucernic. O astfel de pietate folositoare s-a regăsit mult în rândul pionierilor mişcării. Cu această pietate se asorta şi o lăudabilă modestie, care provenea din „adunările de mărturisire” ş ea tindea să îi pună în lumina dovedirii unei mândrii spirituale. Accentele se puneau pe un trai profund pentru Dumnezeu, în locul unei emotivităţi gălăgioase. Pasiunile, podoabele şi rafinamentele lumeşti au fost îndepărtate, cu toate că convenţiile vieţii obişnuite au fost păstrate în unele privinţe.

 

Teologia

 

Anabaptiştii şi primii menoniţi credeau că atât Vechiul, cât şi Noul Testament sunt infailibilul şi Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu. În această privinţă ei au fost de acord cu alţi protestanţi. Toată doctrina, insistau ei, trebuie să aibă bazele puse pe Noul Testament, iar Slujba de pe Munte a căpătat o relevanţă aparte. În această perspectivă a relaţiei cu Testamentele şi-au pus ei temelia cerinţelor de înaltă etică. Vechiul Testament îngăduia războiul, jurămintele, divorţul şi poligamia; dar Dumnezeu a dat apoi o revelaţie mai completă a voii Lui pentru oameni. Nu se cuvine, aşadar, să punem în aceeaşi oală înalta moralitate a Noului Testament cu aceea pe care Dumnezeu o îngăduia cândva, din cauza „inimii aspre” a evreilor din vechime. Creştinii nu pot, prin urmare, să depună un jurământ sau să servească ca ostaşi. Reformiştii de vază au considerat această interpretare ca fiind o erezie şi au purces la a încerca eliminarea prin forţă a anabaptismului – întocmai precum evreii din vechime foloseau pedeapsa capitală în cazul blasfematorilor. Înţelegerea lor despre voinţa lui Dumnezeu i-a condus pe menoniţi şi la o atitudine potrivnică societăţilor secrete.

 

Al doilea punct în care anabaptiştii difereau de ceilalţi reformişti era legat de natura bisericii. Zwingli a refuzat propunerea lui Grebel de înfiinţare a unei biserici libere a credincioşilor benevoli întru Hristos, iar după unele cugetări, Luther a decis şi el să păstreze biserica statală, un sistem în care cetăţenii erau astfel consideraţi membrii ai bisericii naţionale sau provinciale. Adevăraţii creştini ai bisericii de stat, spunea el, trebuie să se întrunească împreună pentru înfrăţire şi rugăciune, trebuind să încerce să îi atragă pe aceia care sunt creştini numai cu numele către o credinţă vie în Hristos. Cu sistemul bisericii de stat era asociat botezul infantil, care a fost la rândul lui respins ca fiind nebiblic doctrinar de către anabaptişti. Primii menoniţi priveau biserica după cum urmează, succint: biserica Noului Testament era alcătuită de convertiţi voluntar, care au fost botezaţi pe temeiul mărturisirii credinţei în Hristos şi era o biserică în care se exercita o disciplină lăudabilă. Era şi o biserică în care membrii se ajutau reciproc la necaz; organizaţiile menonite de întrajutorare reciprocă de astăzi păstrează spiritul tradiţional al grupării. A fost şi o biserică a îndurării, nu un corp politic de conducere care să pedepsească erezia prin puterea statală. Biserica trebuie să se aştepte la persecuţii din exterior; membrii împărăţiei duhovniceşti a lui Hristos vor avea de suferit acum; slava este în lumea cealaltă. Un contemporan al lui Menno Simons scria: „Adepţii lui Obbe Philips, (care sunt azi numiţi menoniţi), propovăduiau faptul că nu este de aşteptat nici o altă condiţionare pentru Împărăţia lui Hristos decât cea care există astăzi, şi anume persecuţia din partea lumii.” Traiul creştin, prin urmare, este unul care păşeşte cu fidelitate pe urmele lui Isus şi îndură cu răbdare reproşurile lumii; nu este vreo chestiune deosebită de exaltare emoţională sau bucurie. Viaţa evlavioasă este pecetea semnificativă a adevăratului creştinism.

 

În privinţa celorlalte doctrine ale credinţei creştine, menoniţii au fost de acord cu protestanţii, în general, fiind totuşi câteva excepţii de la această regulă: menoniţii întotdeauna s-au opus doctrinei reformiste (calviniste) a unei ispăşiri limitate şi a unei predestinări care determină cine anume va primi evanghelia; şi a mai existat o relevare importantă, cel puţin în ultimii ani, privind necesitatea consecvenţei în viaţa creştină.

Într-o exprimare mai succintă, se poate spune că menoniţii au avut o înţelegere splendidă a relaţiei dintre cele două Testamente; au avut o perspectivă de fineţe asupra planului mântuirii; au pus o pondere bună pe necesitatea unui trai cucernic; şi insistă asupra menirii înalte a Bisericii Creştine.

 

EPOCA REFORMEI

 

ANABAPTIŞTII

 

Pe lângă luterani şi reformaţi, a existat şi o a treia mişcare generală a Reformei, anabaptiştii. Sursele acestei mişcări au constat în grupări de dizidenţi înainte de Reformă, grupuri denumite „Frăţii”. Acest vechi trunchi evanghelic a fost grăbit în mod firesc de revoluţia religioasă iscată de Luther. Puţini dintre cei care aparţineau acestui trunchi, însă, s-au alăturat taberei luterane sau celei reformate a protestantismului. Anabaptiştii, aşa cum au fost ei numiţi de ceilalţi, au mers pe propriul drum, producându-şi proprii conducători şi ducându-şi munca misionară în linişte, dar cu vioiciune. O creştere semnificativă a numărului lor a rezultat în sudul şi vestul Germaniei, în Olanda, Moravia, Austria şi Elveţia.

 

„Frăţiile” medievale au fost numeroase în rândul muncitorimii şi meşteşugarilor din oraşele Germaniei şi Olandei. Mişcarea lor religioasă a avut oarecari legături cu mişcările de frământări sociale ivite în rândurile muncitorimii şi ţărănimii din ultima parte a Evului Mediu. Aşadar, în mulţi anabaptişti a existat un spirit puternic de protest faţă de greşelile de pe urma cărora sufereau cei săraci. Ei au fost implicaţi, într-o anumită măsură, în Războiul Ţărănesc din 1525, culmea revoltelor claselor oprimate. Unii dintre ei au tăgăduit dreptul proprietăţii private. Dar ideile sociale revoluţionare nu erau susţinute de toţi, nici nu au trecut toţi la acţiuni mai violente. Atitudinea lor obişnuită faţă de asupriri era una de stoicism tăcut.

 

Anabaptiştii au susţinut în general marile doctrine ale Reformei, care rezonau direct cu moştenirea lor evanghelică. Difereau de luterani, zuinglieni şi calvinişti, totuşi, prin ideile legate de natura Bisericii Creştine. Biserica, spuneau ei, este alcătuită din credincioşi în Hristos. Nimeni altcineva nu are dreptul de a fi în cadrul ei sau să aibă ceva de-a face cu ea. Ca atare, aproape toţi anabaptiştii respingeau botezul infantil. Pentru că, argumentau ei, botezul semnifică intrarea în Biserică. Însă pruncii, din pricina faptului că nu pot crede, nu pot aparţine Bisericii. Aşadar, botezarea lor este fără rost. Numele „anabaptist”, însemnând „cel care botează iarăşi”, s-a ivit deoarece cei care s-au alăturat bisericilor acestei mişcări au fost rebotezaţi, pe temeiul că botezul lor ca prunci nu a însemnat nimic. Anabaptiştii nu vor avea nimic de-a face cu vreo biserică a statului sau cu enoriaşii ei. O biserică aflată sub puterea stăpânitorilor care ar putea fi sau nu credincioşi adevăraţi, nu este o biserică adevărată, spuneau ei. Astfel, s-au dezis de orice înfrăţire cu alţi protestanţi; pentru că toate bisericile naţionale protestante, exceptându-le pe cele franceze, erau biserici ale statului.

 

Anabaptiştii erau mari iubitori ai Bibliei, iar în Germania foloseau o traducere în limba germană a Vulgatei, versiunea latină a Bibliei, înainte de apariţia celei a lui Luther. Îşi propuneau să trăiască strict potrivit învăţăturii Noului Testament. Prin prisma aceasta, mulţi dintre ei nu vor depune jurăminte şi nu se vor împotrivi răului. Vieţile lor erau, de regulă, simple, oneste, de hărnicie. În bisericile lor exista o strictă veghe reciprocă în privinţa conduitei. Persecuţii de departe mai teribile decât cele îndurate de oricare dintre contemporanii lor s-au abătut asupra lor, deoarece ceilalţi protestanţi, ca şi romano-catolicii le erau ostili. Unii anabaptişti şi-au găsit moartea în mâinile luteranilor şi zuinglienilor. Conducătorii romano-catolici şi-au îndreptat împotriva lor cele mai crunte atacuri, îndeosebi în Olanda.

 

Cel mai de seamă conducător al anabaptiştilor a fost Menno Simons (1492-1559). Timp de douăzeci şi cinci de ani, el a păstorit societăţile anabaptiste răzleţe din Germania şi Olanda. Le-a purificat de greşelile făcute prin fanatism, le-a îmbărbătat în suferinţe, a câştigat de partea lor mulţi oameni prin predicile lui şi i-a atras într-o frăţie măreaţă. De aici şi sorgintea numelui de „menonit”.

 

În anul 1608, oamenii cu vederi puritane care părăsiseră Biserica Anglicană, au fugit de persecuţii în Olanda. Unii dintre ultimii plecaţi au fost denumiţi Pelerinii din Plymouth. Alţii au venit sub influenţa menoniţilor şi au adoptat opiniile lor. Prin anul 1611, unii dintre ei au întemeiat la Londra prima biserică anabaptistă sau, altfel spus, Biserica baptistă a Angliei. Alţi baptişti timpurii englezi au fost asociaţi cu menoniţii olandezi. De la aceşti baptişti englezi au apărut bisericile baptiste din lumea anglofonă. Numele „menonit” este încă purtat de unele biserici din Germania şi de unele biserici de sorginte germană din Rusia şi America.

 

 

Anabaptiştii: nici catolici, nici protestanţi

 

de William R. McGrath

 

INTRODUCERE

 

Textul următoarei broșuri a fost inițial scris de McGrath, ca o serie de două articole pentru SABIA ȘI TRÂMBIȚA în 1955 și 1956. Datorită multelor cereri de retipărire, editorii MESAGERULUI au aranjat ca cele două articole să fie retipărite ca o singură broșură, cu unele schimbări și corecturi făcute de McGrath. Este inclusă și o listă de 20 de întrebări, folosite pentru studiu și ghid de discuții, pentru cei ce doresc să folosească broșura pentru studii doctrinare și istorie a bisericii, în congregațiile locale, la întâlnirile din timpul săptămânii, la studiu personal, la școli biblice și la cursuri prin corespondență.

 

Copii adiționale pot fi comandate la THE FELLOWSHIP MESSENGER, Box 36,

Hartville, Ohio. Prețul este de 50˘ fiecare sau 10 broșuri pentru $4.50, sau 100 de broșuri pentru $40.00.

 

Litografiat în SUA 1964

 

Fratele William McGrath s-a convertit prin citirea Cuvântului lui Dumnezeu și prin prima lui cunoștință cu biserica menonită, citind istoria bisericii. Articolul lui incisiv, ce începe pe această pagină, localizează adevăratul anabaptism ca având relații cu unele curente mai largi ale istoriei bisericii. El arată că este mai mult decât protestantism. Acest articol apare în două părți. Nu pierdeți partea a doua, deoarece acolo, fratele McGrath scrie concluziile semnificative.

 

Partea 1

 

Titlul acestui articol va părea ciudat unui cititor care are idei populare eronate că ar fi doar două feluri de creștini care profesează: protestanți și catolici. Inițial, termenul de protestant a fost aplicat unui grup de prinți germani de la începutul sec. 16, care vroiau să conducă afacerile religioase din teritoriile lor așa cum doreau ei, fără interferență din partea Romei sau a unei alte puteri – când un împărat le-a negat acest drept, au protestat și au insistat să facă biserica din teritoriile lor un departament guvernamental, așa cum este în America poșta. Deoarece majoritatea acestor prinți profesau doctrina reformată (adică favorizau învățăturile lui Luther și Calvin, opuse celor ale bisericii catolice vechi), numele care li s-a dat a devenit numele aplicat în general partidei și programului acestor faimoși reformatori.

 

Dar multe biserici evanghelice resping acest nume de protestanți și susțin că nu vor să aibă legătură cu el. Primii anabaptiști (strămoșii menoniților de azi), nu doar că au respins numele, ci au și repudiat pe faimoșii reformatori! Ne putem întreba de ce refuzau să se identifice cu mișcarea protestantă. De ce susțineau că au o formă de creștinism care era mai mult decât protestantismul? Putem susține același lucru azi? Putem găsi răspunsul la aceste întrebări într-un sondaj al Istoriei Bisericii – pe care ar trebui să dorim să o studiem deoarece Pavel ne spune să nu fim ignoranți în legătură cu ceea ce s-a întâmplat , ca să nu repetăm greșelile. (1 Cor.10:1-14)

 

Pentru a înțelege de ce anabaptiștii refuzau să se identifice cu protestantismul, trebuie să înțelegem problemele care erau în spatele mișcării de reformă, în sec. 16. Biserica catolică se afla într-o stare de decadență, cu multe abuzuri ne-scripturale tolerate și apărate dogmatic de preoți și papi. Examinând scena acelor vremuri, găsim opt încălcări flagrante ale Scripturii, care necesitau reforma:

 

1. Sistemul indulgențelor, care în Biserica catolică, susținea că avea dreptul să ierte oamenii de pedeapsa păcatelor și să îi elibereze pe cei dragi ai lor din purgatoriu, dacă fac o anumită jertfă (de obicei plata unei sume de bani pentru o indulgență). Această practică a devenit așa de obișnuită încât includea o licență în avans pentru păcate, o considerare monetară.

 

2. Sistemul penitenței, mărturisirii și al faptelor bune, prin care biserica îi învăța că se iartă păcatele, dacă le mărturisesc preoților și împlinesc penitența desemnată de preot, ca postul sau să dea bani la săraci..

 

3. Închinarea la sfinți, la Maria, la moaște, la icoane, pe care oamenii simpli trebuiau să o facă, pentru a asigura strămoșilor lor mijlocirea înaintea lui Dumnezeu, prin rugăciuni, petiții Mariei și sfinților, și ideea că Dumnezeu este mulțumit de venerarea icoanelor, moaștelor (oasele sfinților morți) și rugăciuni pentru morți.

 

4. Magia sacramentală, anume apa botezului făcea ca copiii mici să fie născuți din nou, dacă era bine administrată (și că un copil care murea fără aceasta, nu îl putea vedea pe Dumnezeu) și că pâinea și vinul de la Cină erau de fapt carne și sânge adevărate ale trupului lui Hristos, nu doar simboluri care ne amintesc de jertfa Sa.

 

5. Monasticismul, celibatul, și ascetismul, practici susținute de Biserică, cu standard mai mare pentru viața creștină: un standard strict pentru călugări, preoți și călugărițe și un alt standard mai lejer pentru laici, datorită teoriei ca doar unii sunt chemați să fie ucenici și prin viața lor sfântă ispășesc păcatele membrilor simpli. Acest sistem a dezvoltat multe abuzuri imorale.

 

6. Sistemul sacerdotal al autorității preoților, episcopilor și papilor care interpretează și resping autoritatea Scripturii: creșterea unei ierarhii infailibile, o mașină ecleziastică care și-a făcut propriile legi și care definea ca eretici pe cei ce nu erau de acord, preotul devenind mijlocitorul între om și Dumnezeu, înlocuindu-L pe Hristos, sau făcându-L disponibil doar prin intermediul preotului.

 

7. Folosirea violenței fizice în chestiuni religioase, în care Biserica catolică a angajat ajutorul forțelor pentru tortură, închisoare, persecuție și a făcut Statul să ucidă sau să alunge pe cei a căror conștiință și credință nu erau conforme cu Roma.

 

8. O biserică a maselor, în care toți botezați în copilărie erau automat membrii, indiferent de nașterea din nou sau de viața creștină pe care o aveau – tot statul era membru.

 

Aceste opt încălcări flagrante ale Scripturii constituiau problema ce necesita reforma – orice reformator trebuie să restaureze adevărul biblic în aceste opt cazuri, în fiecare zonă coruptă. În ultimul rând, dar nu trebuie trecut cu vederea, era poziția socială și economică a bisericii în societatea medievală: biserica avea în proprietate mai mult de o treime din pământurile din Europa, și aduna o sumă anuală obligatorie de la fiecare persoană, bogată sau săracă, și canaliza sume enorme de bani din fiecare țară, spre Roma. Omagiul politic și taxele erau luate de la regii nedoritori și de la prinții împotrivitori sub amenințarea cu excomunicarea și revoluția și biserica menținea ordine militare bine înarmate și angaja armate pentru a-și forța deciziile. Cruciade erau declarate împotriva domnitorilor nesupuși, a ereticilor și a țărilor păgâne, care arătau coapte pentru cucerire și cules. Biserica era un super stat care ținea liderii europeni, mari și mici, în puterea ei.

Față de puterea super națională și internațională și de interferența imperialistă a bisericii și a început să dorească să păstreze taxele care plecau din țările lor spre Roma, să dorească să aibă proprii lor clerici (care să fie supuși regilor și prinților direct, în loc de Roma), au dorit să confiște proprietățile bogate ale bisericii ( să le naționalizeze așa cum afacerile străine sunt naționalizate adesea în America Latină). O adevărată reformă trebuie să fie una care corectează abuzurile religioase și care frânge puterea Romei (sau a oricărei biserici) care interferează cu politica internă a unei națiuni. Situația era pregătită pentru revoluție și schimbare, tot ce lipsea era un lider religios care să ofere teologia pentru naționalizare și să capteze entuziasmul popular. Aceștia au apărut curând.

 

Martin Luther și-a început cariera în reformă, realizând prea puțin consecințele uriașe ale acțiunilor lui. Pot fi urmate patru perioade distincte în viața și lucrarea lui:

 

1. Tânărul liberal Luther, care urmărea libertatea, care a prins imaginația poporului prin curajul lui de a lupta pentru libertatea conștiinței împotriva sclaviei papalității și a pedepselor.

 

2. Luther de mai târziu, deziluzionat de izbucnirea revoluției sociale și economice și de ridicarea fanatismului religios radical – Luther, care se afla între două opinii, dacă să fondeze o biserică compusă din oameni născuți din nou și ucenici sau să încerce doar să păstreze unită societatea medievală care se năruia, printr-o altă biserică pentru mase, dar controlată de prinț și nu de papă.

 

3. Adaptabilul Luther, s-a necăjit de înmulțirea fanatismului și a revoluției economice, care acomoda necesitățile bisericii la exigențele politice, sacrificând conștiința în favoarea rapidității, atrăgând prinții și nobilii, vorbind aspru împotriva țăranilor răzvrătiți.

 

4. Ultra conservatorul social Luther, a investit pe prinț și puterea civilă cu autoritatea pe care fosta biserică a Romei o susținea. 1 Simpatia noastră merge la tânărul Luther, care a ars bula papală de excomunicare și carte a legilor canonice, repudiind astfel întregul sistem papal cu toată 3 autoritatea sa umană, tânărul Luther care a zis: "Iată poziția mea. Nu pot face altceva, deoarece nu este nici sigur, nici corect să merg împotriva conștiinței. Așa să-mi ajute Dumnezeu.” El se aștepta să moară martir. Dar a trăit și s-a schimbat și alți oameni au murit datorită conștiinței lor. Viața Luther și munca sa au fost tipice cu a marilor reformatori, care au început bine cu strigătul ”înapoi la Biblie”, dar care au văzut curând că e în joc mai mult decât opinia religioasă, într-o reformă radicală. Gradat se trezesc făcând compromisuri, bazându-se tot mai mult pe interesul naționalist al regilor și prinților și al consiliilor orașelor, care doresc să scape de jugul politic și economic al interferenței papale. Să examinăm fiecare din cele opt încălcări flagrante catolice ale Scripturii și să vedem cum reformatorii protestanți le-au tratat.

 

 

1. Indulgențele

 

Fiecare reformator faimos a aruncat sistemul papal al indulgențelor, tratând astfel primul abuz. Ei accentuau învățătura biblică anume că orice biserică nu are puterea de a da indulgențe pentru a ușura sau îndepărta pedeapsa pentru păcat, sau să ajute în vreun fel pe cei morți și condamnați. Este trist, dar accentul pus de reformatorii protestanți pe sola fide (salvarea doar prin credință) , indiferent cât de bine intenționat, a fost înțeles și practicat ca un fel de indulgență protestantă față de păcat. Rezultatul a fost că un sistem l-a înlocuit pe celălalt. Un teolog modern luteran, Dietrich Bonhoeffer, scrie despre acest rezultat trist, cu următoarele cuvinte, numind această indulgență protestantă, harul ieftin:

 

"Harul ieftin înseamnă justificarea păcatelor fără justificarea păcătosului. Numai harul singur face totul, spun ei, deci restul poate rămâne ca mai înainte. Lumea continuă în același mod vechi, și noi suntem tot păcătoși, chiar și când suntem cei mai buni, cum a zis Luther. Atunci creștinii să trăiască ca și restul lumii, să se raporteze la standardele lumii în toate sferele vieții și să nu aspire inutil să trăiască o viață diferită sub har față de viața veche de sub păcat. Aceasta era erezia entuziaștilor, a anabaptiștilor și a celor ca ei….Harul ieftin este predicarea iertării fără a cere pocăința, botezul fără disciplina bisericii, Cina fără mărturisire, iertarea fără efort. Harul ieftin este harul fără ucenicie, har fără cruce, har fără Isus Hristos viu și întrupat (în credincios)….noi luteranii ne-am adunat ca vulturii în jurul oaselor harului ieftin și am băut otrava care a ucis viața urmării lui Hristos. Este adevărat, că am onorat doctrina harului pur ca nimeni în creștinătate, am ridicat acea doctrină la înălțimea lui Dumnezeu. Oriunde era repetată formula lui Luther, de a păcătui cu curaj, adevărul ei era pervertit în auto-înșelare. Cât timp biserica noastră ține doctrina corectă a justificării, fără îndoială că este o biserică îndreptățită. Așa au spus, crezând că noi ne revendicăm moștenirea luterană, făcând acest har disponibil în termenii cei mai ieftini. A fi luteran înseamnă a lăsa urmarea lui Hristos Nomianilor, Calviniștilor și anabaptiștilor - și toate acestea de dragul harului. Am îndreptățit lumea și am condamnat ca eretici pe cei ce încercau să îl urmeze pe Hristos. Rezultatul a fost că o națiune a devenit creștină și luterană, dar cu prețul adevăratei ucenicii. Prețul a fost prea mic. Harul ieftin a câștigat.2 Aceste cuvinte șocante nu vin din partea unui opozant al lui Luther, ci sunt mărturia sinceră a unui teolog luteran care a văzut colapsul unui protestantism ieftin, cu indulgențele protestante pentru păcat, datorită harului ieftin, în Germania nazistă, unde majoritatea bisericii a urmat un dictator anti creștin, arătând că creștinismul german este subțire. Dar nu a durat 400 de ani ca cineva să vadă prin acest creștinism superficial. Anabaptiștii contemporani cu Luther, au văzut imediat înșelătoria acestei doctrine numită ”crede numai”. Am citit sute de exprimări din partea lor ca acesta al lui Menno Simons:

 

"Oamenii pe care reformatorii îi consolează cu învăța că Hristos a plătit pentru păcate, trebuie doar să credem, suntem păcătoși sărmani care nu pot păstra poruncile Domnului și alte consolări de acest gen, astfel încât toți caută cu egoism libertatea trupului prin noua doctrină. Ei rămân tot corupți, viața nu li se schimbă, nu au frică de Dumnezeu, ca și când nu au auzit în viața lor o silabă a Cuvântului lui Dumnezeu și ca și când Dumnezeu nu pedepsește slăbiciunile și nedreptățile.”3 Învățații sunt de acord că un rod l reformei a fost declinul neîndoielnic al moralității în toată Europa, oriunde doctrina ”crede numai” a ajuns la oamenii simpli. Menno Simons a observat această deteriorare morală cu tristețe și indignare. :4

 

"Prin predicarea evangheliei lor compromițătoare , o libertate fără seamă este evidentă în toată Germania, încât nu îi poți mustra pentru lipsa castității, intemperanța, înjurăturile și blestemele, lascivitatea și cuvintele urâte, fără a fi acuzat că ești separatist, sectar, vagabond, fanatic, unul care crede că este salvat prin fapte, anabaptist și alți termeni de reproș și insultă”.4

 

2. Penitență, mărturisire și fapte bune.

 

Privind la al doilea abuz al catolicismului, ne bucurăm din nou să vedem faimoșii reformatori respingând sistemul ne-scriptural al penitenței, mărturisii și faptelor bune ca ispășind păcatele. Dar este aparent , studiind scrierile lor, și practica urmașilor lor, că deși au abolit faptele bune ca ispășitoare de păcate, nu au limpezit adevărul necesității aptelor bune ca urmare a mântuirii și a supunerii față de Hristos. Luther a înlocuit penitența cu un concept morbid și pesimist de păcătuire continuă și pocăință continuă. Anabaptiștii au respins această doctrină, ca imorală, și deși au învățat nevoia continuă de pocăință (mai mult decât o vedem accentuată azi), și umilință înaintea lui Dumnezeu, nu au ezitat să presupună că este posibil să trăiești viața creștină și este posibil ca credinciosul născut din nou să se supună poruncilor lui Dumnezeu și să fie plăcut înaintea ochilor lui Dumnezeu, prin supunere copilărească (vezi 1 Ioan 3:22). Unul din versetele lor preferate era 1 Petru 3:21, care vorbește despre botez ca fiind răspunsul unei conștiințe bune înaintea lui Dumnezeu. Unul din tractatele lor cele mai frumoase, DOUĂ FELURI DE SUPUNERE, accentua că este o supunere legalistă, sclavagistă, dar și una filială, a unui copil născut din nou al lui Dumnezeu, pentru care păstrarea poruncilor lui Dumnezeu nu este dureroasă, ci o exprimare plină de bucurie a dragostei față de Tatăl (1 Ioan 5:3; Ioan 15:10-11). În locul conceptului protestant de păcătuire continuă și pocăință continuă, anabaptiștii au accentuat puterea lui Dumnezeu care păstrează, necesitatea ca ucenicul născut din nou să se predea Domnului (Gelassenheit, predare) și să fie gata oricând să mărturisească și să părăsească păcatul, când cade (Buszfertigkeit, gata de pocăință, deschiderea inimii la mustrarea pentru păcat). Ni se amintește din nou, văzând aceste lucruri în istoria bisericii că nu este de ajuns să distrugi sau să arunci o doctrină falsă, trebuie să fim siguri că restaurăm adevărata doctrină scripturală. Evitând faptele legaliste – neprihănirea și perfecționismul mândru și radical – anabaptiștii au insistat asupra supunerii ca un copilași a credincioșilor născuți din nou, și nu au susținut părerea morbidă și pesimistă a multor reformatori.

 

Dacă un cuvânt ar însuma pietatea și practica primilor anabaptiști, acesta ar Nachfolge (ucenicie), care se poate împărți în patru părți: Gehorsamkeit (supunerea cu dragoste a sufletului regenerat), Leiden (purtarea crucii, suferința experimentată de dragoste, într-o lume lipsită de dragoste, și care îl respinge pe Hristos), Buszfertigkeit (primirea învățăturii ca un copil, cu dragoste, gata să poți fi mustrat, instruit, corectat, când greșești, voluntar dorind să fii disciplinat) și Gelassenheit, liniștea, resemnarea calmă a sufletului lui Dumnezeu, în odihnă perfectă și liniștea inimii, chiar dacă lumea amenință, abuzează și persecută. Este total diferit de acea resemnare amară a disperării, ce rezultă în abandonul complet în fața doctrinei ”crede numai”, care nu bagă în seamă păcatul, ce caracteriza mult pietatea și practica protestantă. Gelassenheit este bucuria adâncă a sufletului, care se odihnește în Hristos, predat cu dragoste și plin de pace, ca o mare adâncă de calm, când totul în jur este necaz, suferință și chin. Despre aceasta a vorbit Domnul în Ioan 16:22 și 33 — " nimeni nu vă va răpi bucuria voastră.” și ” în Mine vei avea pacea. În lume veți avea necazuri, dar bucurați-vă, eu am biruit lumea.” Locuirea lui Hristos în noi și a noastră în El, naște o legătură a dragostei, ce nu se tulbură de circumstanțe exterioare.

 

3. Închinarea la sfinți, la Maria, la moaște și icoane.

 

A treia arie a abuzurilor catolice , sistemul închinării la sfinți, la Maria, la moaște și icoane , este respinsă de reformatori, distrugând icoanele, vitraliile, picturile, altarele și statuile cu un mare zel. Zwingli, Knox, și Calvin au fost foarte zeloși în cazul iconoclasmului,

Aruncând toate aceste cârje de închinare estetice din biserici, demolând instrumentele muzicale și corurile și ornamentele. Luther, nu a mers așa de departe, ci a reținut mult din ceremonia Mesei, lumânările, orga și alte elemente de închinare catolice. S-a făcut curățenie în acest domeniu prin reformă, deși John Wesley a provocat mai târziu reforma neterminată din Anglia, acuzând de naționalism și chipul lumii protestanții:

 

"Sunteți liberi de idolatrie mai mult ca papii? Poate a voastră este diferită.5 Dar ce puțin semnifică aceasta. Ei își pun idolii în biserică, voi vi-i puneți în inimă. Idolii lor sunt doar acoperiți cu aur și argint, dar ai voștri sunt de aur curat. Ei se închină la imaginea reginei cerului, voi la regina sau regele Angliei. Cu alte cuvinte, ei idolatrizează morții, dar idolii voștri sunt vii. Cât de mică este diferența înaintea lui Dumnezeu. Cât de mică este diferența între cel ce se închină la bani în Londra față de cel ce se închină la icoane la Roma, sau cel ce idolatrizează un păcătos viu față de cel ce se roagă la un sfânt mort.”5

 

În timp ce Luther și mulți protestanți urmau principiul de a respinge doar lucrurile contrare Scripturii, anabaptiștii urmau principiul respingerii a tot ce nu este poruncit specific de Scriptură. H. S. Bender comentează și citează acest principiu anabaptist, în scrierile lui Conrad Grebel:

 

“'Am înțeles și am observat că ați tradus Mesa în germană și ați poruncit o nouă liturghie germană. Aceasta nu poate fi bine, deoarece nu găsim în NT vreo învățătură despre cântat și liturghie.' Aceasta anunță metoda lui Grebel; totul trebuie testat prin NT, și ce nu se găsește acolo, ca învățătură a lui Hristos și a apostolilor sau ca o practică apostolică , trebuie abandonată. La acest prim principiu trebuie adăugat un al doilea standard;

Totul trebuie să edifice, să producă credința adevărată ce duce la o viață trăită corect și nu la o credință ipocrită exterioară.’" 6

 

Acest principiu nu înseamnă că biserica nu poate face aplicații scripturale, ci doar că nu are dreptul să introducă practici străine și care nu sunt necesare, care nu au o bază scripturală. Este trist să vedem cum protestanții au transformat închinarea la sfinți în închinare la eroi naționali, glorificând regi și prinți și alți eroi naționali. Este la fel de mare idolatrie, așa cum arată Wesley. Nu putem subestima influența masivă a naționalismului carnal, formând reforma protestantă în mai multe țări. În Anglia, reformatorul era Henry al 8-lea, cel rău și imoral, adulter, bețiv și tiran, iar reforma a avut dimensiunile unei adunări naționale a bogățiilor catolice și a proprietăților.

 

4. Magia sacramentală

 

A patra eroare catolică, magia sacramentală, învățătura că Dumnezeu a dat harul regenerator doar în apele botezului administrat de preoți copiilor și că Hristos era prezent fizic în pâinea și vinul de la Cina Domnului, suntem dezamăgiți să vedem că nu a fost repudiată de marii reformatori. Aproape toți, la un moment dat în cariera lor au avut întrebări cu privire la practică, dar au decis să păstreze această doctrină ne-scripturală. Motivul este că dacă se respingea botezul copiilor și doar credincioșii s-ar fi botezat, pe baza mărturisirii credinței, ar avea doar o biserică foarte mică – dacă membrii erau doar voluntari, nu ar veni mulți oameni, ar fi doar câțiva creștini, iar societatea s-ar destrăma sau cel puțin aș. Ei au decis pentru o biserică a maselor, în care toți cei născuți în țară să fie botezați și automat să devină creștini. Deoarece un copil nu poate avea credință, a fost o decizie rea, conform cu Scriptura, dar a fost o decizie politică și socială. Și cu privire la Cină, doar o parte din reformatori au decis prezența fizică a lui Hristos în Cină, iar Luther a insistat că simbolurile erau chiar Hristos. Astfel, biserica a devenit oamenii botezați în copilărie, care erau de acord cu teologia reformatorilor de a crede numai, și care mâncau și beau pe Hristos la slujba de Cină. Anabaptiștii au respins botezul fără credință și au refuzat simbolistica Cinei ca fiind altceva mai mult decât un simbol. Astfel, anabaptiștii au respins magia ceremonialului, în vreme ce protestanții au fost confuzi și s-au împărțit, mulți crezând că Dumnezeu dă har doar prin sacramentul în sine și corectitudinea doctrinei crede numai.

 

5. Monasticism, Celibat și Ascetism

 

În al cincilea rând trebuie să vedem dacă reformatorii au reformat și instituția monastică, a celibatului și a ascetismului. Facțiuni ale bisericii protestante au primit celibatul și monasticismul ca vocații speciale pentru unii, reformatorii neaccentuând acest standard strict pentru unii și larg pentru majoritatea, ci l-au înlocuit cu un standard larg pentru toți, ceea ce a dus la o deteriorare morală generală deja observată în cuvintele de mai sus ale lui Menno Simons. Nu a ajutat la cauza lui Hristos de a 6 dărâma standardul dublu ci l-a înlocuit cu nimic mai bun decât antinomianismul general. Anabaptiștii au respins și standardul dublu al catolicismului și lumea antinomiană a protestantismului și a restaurat standardul scriptural al uceniciei pentru toți copii născuți din nou ai lui Dumnezeu. Unde oamenii au lăsat ușor standardele NT care supuneau pe toți membrii bisericii, disciplina este pierdută și atunci ucenicia este pierdută, filiația este pierdută și mântuirea este pierdută.

 

6. Sistemul Sacerdotal

 

Al șaselea mare abuz catolic al clericilor și al autorității papilor, a episcopilor și a conciliilor, a fost înlăturat de strigătele reformatorilor ”înapoi la Biblie”. Examinând faptele, pietatea lor reală și practica, suntem dezamăgiți să găsim cauza reformatorilor trădată. Cuvântul reformatorilor era preoția tuturor credincioșilor, dar faptic au interzis predicarea și mărturisirea, cu excepția celor ordinați de mașina politică și ecleziastică Luther mereu a fost împotriva predicatorilor neautorizați ai anabaptiștilor, pe care îi numea cu dispreț predicatori de pe garduri. Reformatorii s-a spus că au introdus libertatea religioasă, dar faptele arată că era departe de adevăr aceasta: au persecutat pe cei care nu erau de acord cu ei; Luther a exclus chiar alți reformatori care nu erau de acord cu el. Istoricul protestant Hallam, reflectă judecata învățaților imparțiali, când scrie despre Luther:

 

"Un dogmatism, ce se bazează pe încrederea absolută în infailibilitatea judecății sale, ce reiese din toate scrierile lui, fără indulgență, fără ezitare; tot ce stă în calea deciziilor lui, părinții bisericii, filozofii, învățații, canoanele, conciliile, este dat la o parte impetuos, și tot ce este în Scriptură, conform cu Luther, este ușor de înțeles și poate fi înțeles doar în sensul lui, orice deviere de la doctrină este anatema.

 

Zwinglianii și biserica Romei și anabaptiștii au fost lăsați afară față de salvare , ceea e este clar în mai multe pasaje din scrierile lui Luther7:

 

Un alt învățat, John L. Stoddard, ajunge la aceeași concluzie prin faptele tulburătoare din viața și scrierile lui Luther:

 

"Se spune adesea că Luther a inaugurat dreptul la cercetarea liberă. Nu este adevărat. A vorbit despre aceasta, ca motiv de abandonare a tradițiilor bisericii, dar a făcut tot ce a putut pentru supunerea completă față de Biblie. A instituit astfel un papă de hârtie, în locul celui de carne și sânge. Mai mult, deoarece s-a constituit interpretul autorizat al Bibliei, s-a pretins infailibil. Un contemporan al său, Sebastian Frank, a scris: 'chiar sub papalitate, era mai multă libertate ca acum.’"8

 

Această intoleranță tiranică nu a fost limitată doar la Luther, toți reformatorii au avut-o, de la John Calvin, care l-a ars pe oponentul său Servetus până la Ulrich Zwingli, care l-a forțat pe fostul său prieten Hubmaier să renunțe la doctrină și la conștiință sub tortură și amenințarea cu moartea. Departe de restaurarea preoției tuturor credincioșilor și de instaurarea libertății religioase, faimoșii reformatori au încercat toți să impună propria interpretare cu forța și să își intimideze oponenții, prin amenințări, ca să tacă. Această situație nefericită a rezultat în mari valuri de persecuție și război civil. După multă confuzie și sânge vărsat, s-a făcut efortul de a ajunge la pace și la compromis. Principiul, cujus

regio, ejus religio (fiecare conducător își poate stabili propria religie) a fost adoptat, și fiecare lider devenea religia în teritoriul său. Libertatea de conștiință, spune Encyclopedia Brittanica (Vol. 23, p. 15), "a fost stabilită astfel doar pentru prinți și puterea lor a devenit supremă în religie și în chestiuni seculare”. A fost un principiu nefericit care a dat naționalismului caracterul de supremație și a pus bazele statului totalitar care aduce roade chiar și azi. Sub catolici, liderii tremurau înaintea criticii bisericii și a interferenței, dar reforma a făcut ca liderii să fie și lideri ai bisericii din pământurile lor și criticii au fost reduși la tăcere. Dar anabaptiștii, nu doar că au crezut în preoția tuturor credincioșilor, dar au și practicat-o fără teamă și fiecare membru era așteptat să mărturisească dragostea lui Hristos și Domnia Lui împotriva păcatului; deci erau acuzați de trădare și erezie și persecutați de conducătorii bisericii-stat care nu tolerau o biserică fără frică, plină de profeți ai lui Dumnezeu. Au avut aceeași soartă ca și Ioan Botezătorul înaintea lor, și pentru același motiv.

 

7. Violența fizică în chestiuni religioase

 

A șaptea mare eroare catolică a fost sistemul care folosea violența, puterea și pedeapsa sângeroasă pentru cei ce nu erau de acord cu religia Romei.7 Reformatorii nu au făcut nici un efort pentru a modifica acest principiu anti creștin teribil. Ci l-au exploatat la maxim. Un istoric baptist contemporan a spus: toți reformatorii care au eliberat biserica de romano-catolici și de papă, au așezat asupra poporului o biserică stat și adevărata biserică locală conformă NT care susținea libertatea religioasă absolută a fost persecutată de aceste biserici de stat ale reformatorilor. Aceasta era adevărat despre Luther, care a adus biserica stat în Germania; Zwingli…în Elveția, John Knox . . . în Scoția; Henry VIII . . . în Anglia; (și John Calvin în Geneva, care a adus inchiziția). Ei toți au devenit persecutori ca și Roma9. Este un fapt istoric ce nu poate fi negat, dar mulți sentimentali ce admirau eroii au încercat să scuze pe reformatori. O scuză de acum o generație a fost că erau vremuri grele și brutale și că toți făceau așa. Acum cinci ani, o carte CREȘTINISM ȘI FRICĂ a fost publicată în Elveția, în care autorul, Oscar Pfist, analizează crima reformatorilor. Cu privire la Calvin, scrie ”Cunoștințe despre acea perioadă arată că mulți învățați, oameni cu mii de ucenici, s-au opus persecuțiilor ereticilor și în numele Evangheliei au cerut mila. Între ei sunt anabaptiștii. Majoritatea acestora și elocvența lor erau cunoscute lui Calvin; dar opoziția lor față de persecuția ereticilor nu l-a impresionat. Trebuie pus capăt propagării falselor scuze despre cruzimea lui Calvin, prin pretextul brutalității vremurilor de atunci.” Ne mirăm de lipsa de logică a logicului Calvin, a cărui mânie a ridicat persecuția protestanților în țările catolice și care s-a arătat fără milă față de presupușii eretici. 10. Anabaptiștii au protestat împotriva acestei activități anti creștine din partea reformatorilor, dar nu au obținut nimic. Menno Simons scrie despre cruzimea cu care mii de anabaptiști au fost omorâți de bisericile stat protestante: ”observați cât de departe de Dumnezeu a ajuns întreaga lume și departe de cuvântul Lui…cât de mult persecută, defăimează și distrug adevărul etern care salvează, Evanghelia pură a Domnului nostru Isus Hristos, viața curată a sfinților. Și aceasta o fac nu doar papii și turcii, ci cei care se laudă cu Cuvântul Sfânt, deși în primele lor scrieri, aveau multe de spus cu privire la credință, că este darul lui Dumnezeu și poate fi creată în inimile oamenilor prin Cuvânt, deoarece este un acord al inimii și al voinței. Dar acest principiu a fost dat la o parte de ani de zile de către teologi, și se pare că a fost scos din cărțile lor. Domnitorii și prinții, orașele și țările s-au identificat cu doctrina carnală, au publicat opinia contrară, ceea ce este evident în scrierile lor. Și prin publicațiile lor și slujbele lor au dat călăului multe inimi temătoare de Dumnezeu, care îi contraziceau sau îi mustrau cu Cuvântul lui Dumnezeu și le arată bazele Cuvântului lui Dumnezeu, anume credința puternică ce lucrează prin dragoste, supunerea față de Dumnezeu și Hristos și adevărul evanghelic despre botez, cina Domnului, ca disciplină, așa cum Isus Hristos a poruncit, și a practicat. Cei care din dragoste insistă asupra acestui lucru, sunt acești blestemați de anabaptiști, tulburători, eretici: toți oamenii pioși se pot aștepta la aceasta din partea lor.. Toți, împreună cu învățătorii, domnitorii, prinții, teologii, sau oamenii simpli, fie ei papistași, luterani sau Zwingliani vor să fie numiți congregație creștină, biserica sfântă”11

 

Observăm două lucruri în citatul de mai sus: Menno declară că anabaptiștii predicau împotriva păcatelor persecutorilor lor. Am citit despre judecata unui anabaptist care era acuzat de biserica stat și despre care s-a zis: "Dieser Hermann hat sich gegeben zu einer verdammten Sekte, die uns verdammt!" (— acest Herman face parte dintr-o sectă care ne condamnă.) Fără îndoială că conștiința reformatorilor se simțea vinovată în fața mărturiei neînfricate a anabaptiștilor. Apoi observăm că Menno vede o schimbare în reformatori – la început erau curajoși în convingerile lor8 că credința este voluntară, apoi s-au schimbat când au văzut că au nevoie de sprijinul liderilor, dacă vroiau ca reformele lor să aibă "succes." Această observație a lui Menno nu este doar a lui – un învățat recent al istoriei reformei, Harold J. Grimm, de la Indiana University, a scris în 1954:

 

"Actul plin de curaj al lui Luther la Worms a fost privit pe drept ca un pas important în istoria dezvoltării libertății religioase. El a susținut mereu că autoritățile bisericești și ale imperiului trebuiau să îl convingă de erorile sale înainte de a-l condamna. Pe de altă parte, acesta este un pas îndepărtat de individualismul religios și de negarea autorității. Această poziție, sprijinită de istoria subsecventă a reformatorului arată că el credea cu tărie că prin experiența lui personală religioasă și studiu a ajuns la adevărul religios absolut , care nu permite interpretare individuală. Era datoria lui să arate autorităților acest adevăr și era obligația lor să îl apere. Dacă papalitatea nu putea face aceasta , se va duce la guvern. Dacă împăratul va refuza, se va duce la domnitorii teritoriali."12

 

Dacă vreun om ajunge la această concluzie în vremurile moderne, va fi trimis probabil la spitalul de boli mintale, dar Luther a avut succes cu planurile lui – mult succes deoarece domnitorii teritoriali căutau o cale de a scăpa de interferența bisericii romane și au primit această oportunitate de a susține cauza ”libertății”, aruncând tirania și câștigând independența teritorială, Luther a fost mânios pe ei: ”dacă un om este rebel pe față, fiecare om este judecătorul și execuționerul lui, așa cum atunci când începe un foc, cel care îl stinge primul este cel mai bun om….deci oricine poate înjunghia, tăia, în ascuns sau deschis, să își amintească că nimic nu este mai otrăvitor, sau rău ca un rebel. Este ca atunci când trebuie să ucizi un câine turbat; dacă nu îl lovești, te va lovi el și întreaga zonă împreună cu tine…Înjunghie și taie pe oricine poți. O moarte mai binecuvântată nu poți avea, decât să mori în supunere față de Cuvânt și porunca din Romani XIII, și în slujire plină de dragoste față de aproapele tău, pe care îl salvezi din ghearele iadului și ale diavolului."

 

"Un rebel nu merită argumentele, deoarece nu le acceptă. Răspunsul pentru el este un pumn, care să-l facă să sângereze. ȚĂRANII NU ASCULTĂ, NU LASĂ PE NIMENI SĂ LE SPUNĂ NIMIC, URECHILE LOR TREBUIE DESFUNDATE CU GLOANȚE, până le sare capul de pe umeri….Țăranii împietriți, orbi nu merită milă, ci fiecare care poate să îi înjunghie, taie, măcelărească, ca pe un câine turbat….ca pacea și siguranța să poată fi păstrate…..și dincolo de orice îndoială, acestea sunt lucrări ale milei, dragostei, bunătății, deoarece nu este nimic pe pământ să fie mai rău ca tulburarea, opresiunea, nesiguranța, violența și nedreptatea, etc., etc." 13

 

Scrierile lui Luther despre răscoalele țărănești sunt pline de astfel de expresii ca cele de mai sus. Mai târziu, când i s-a reproșat limbajul violent și incitarea domnitorilor teritoriali la măcel fără milă (au ucis peste 100.000 de țărani), a răspuns sfidător:

 

"Eu, Martin Luther, am omorât toți țăranii în insurecție, căci eu am poruncit să fie omorâți. Sângele lor este pe umerii mei. Dar îl pun păe Domnul Dumnezeu care a poruncit să vorbesc așa" 14

 

Mai trist, Luther a reacționat cu egală violență față de anabaptiștii care au încercat să aplice principiul libertății. Deși știa că ei nu opun rezistență, i-a condamnat și pe anabaptiști și pe revoluționarii sociali – favorizând o politică de exterminare. Dacă am avea spațiu, am mai cita vorbele lui violente împotriva evreilor. Luther a mers pe valul naționalismului german, împreună cu domnitorii teritoriali, și a scris câteva tratate oribil anti semite, apărând măcelul evreilor, proiect nerealizat până la Hitler. Sprijinul puterii prinților și domnitorilor l-au asigurat de succesul mișcării lui, așa cum se recunoaște în Encyclopedia Brittanica, unde se spune:

"Dacă prinții germani nu erau interesați să impună principiile lui, nu ar fi fost niciodată mai mult decât un lider al unei secte mistice obscure. . Nu a fost un om de stat. Era impetuos, superstițios, conform standardelor moderne." (Vol. 23, p.11). 15

Prinții germani au avut un interes egoist în reformă care să le dea puterea de a arunca interferența bisericii, de a nu mai plăti taxele față de Roma și de a confisca și jefui proprietățile, fermele și mănăstirile ecleziastice catolice. 9

 

Din aceste exemple ale vieții lui Luther și din scrierile lui, vedem modelul care s-a repetat în cariera fiecărui reformator. Nu toți au fost așa de cruzi sau îndrăzneți ca Luther, dar toți au urmat o politică în care uniunea ne-sfântă romano-catolică a fost repetată, nu repudiată. Un episcop metodist modern și un învățat, R. F. Weaver, concluzionează relația dintre biserică, stat și naționalism ca rezultat al reformei:

 

“mintea protestantă este precursoarea minții naționaliste și este în mare grad creatoarea unui model dominant al erei următoare, anume dreptul divin al Regilor. Luther a dat puterii seculare o autoritate și demnitate divină: 'Mâna care ține sabia nu este una omenească, ci este mâna lui Dumnezeu. Este Dumnezeu, nu un om, care spânzură și taie pe roată, care face războiul.' Cât de puternică a fost influența lui Luther în zona religiei, doctrina lui despre stat a fost mai puternică în pământurile protestante, decât doctrina harului și a creat o nouă fază a problemei vechi a relației guvernelor organizate cu religia organizată.”16

 

Înainte de reformă, regii și prinții erau verificați de biserică, dar reformatorii au introdus o nouă rațiune în legătură cu ramura politică a societății – câteva cuvinte din scrierile lui Luther din nou vor fi de ajuns pentru arăta atitudinea nouă care curând va face din stat, marea putere centralizatoare (și din biserică doar o altă ramură a guvernului, ca în curând fiecare principalitate minoră germană să aibă biserica stat, așa cum avea locul de la poștă sau de la operă):

 

"Ca și creștin, omul trebuie să sufere și să nu se opună nimănui. Ca și membru al statului, același om trebuie să fure, ucidă și să lupte cu bucurie, cât timp trăiește….Un prinț poate fi creștin, dar nu trebuie să domnească ca și creștin…nimeni nu trebuie să gândească că lumea este guvernată fără sânge. Sabia lumii trebuie să fie roșie și ruginită de sânge....De oriunde își iau prinții puterea, nu ne privește. Este voia lui Dumnezeu, dacă și-au furat sau jefuit puterea….dacă are cineva puterea, o are de la Dumnezeu. Deci, are și dreptul…chiar dacă autoritățile acționează nedrept, Dumnezeu vrea ca noi să le fim supuși fără înșelăciune…căci a suferi răul pe nedrept nu rănește sufletul unui om; ci este profitabil pentru suflet…chiar dacă autoritățile sunt rele și nedrepte, nimeni nu are dreptul de a se opune sau de a se răzvrăti." 17

 

Faptul că un creștin trebuie să se supună și să sufere sub un conducător nedrept este un adevăr biblic, dar el nu trebuie să fie parte a administrației dreptății sau nedreptății, și asta nu a văzut Luther niciodată; a crezut până la sfârșit că un creștin este o personalitate duală, ce făcea ca și creștin, era în viața lui particulară (să nu opună rezistență acolo), dar când statul îi cere să facă ceva, trebuie să se supună fără întrebări, ca și cetățean, om public. A nu te supune, chiar unui stat nedrept, înseamnă a nu te supune lui Dumnezeu. Într-un astfel de sistem, în caz de conflict de loialitate, datoria creștinului trebuie să fie față de datoria sa de cetățean! Luther a spus clar că dacă ar fi creștin într-un stat musulman, s-ar supune sultanului și ar merge la război să ucidă creștini! Dar Biblia nu învață nicăieri acest dualism extravagant — fiecare om are doar un suflet și suntem responsabili înaintea lui Dumnezeu pentru faptele făcute în trup. Nu contează dacă păcătuim la porunca statului sau nu. Este tot păcat. Apostolul spune: Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni. Apostolii au fost acuzați (Fapte 17:7) de activitate subversivă trădătoare, deoarece ei spuneau că este o Putere mai mare înaintea Căruia suntem responsabili, o Putere mai mare decât statul — “și toate acestea sunt contrare decretelor lui Cezar, spunând ă este un alt Rege, Isus! Amin!”

 

Reforma protestantă a eșuat să reformeze abuzul romano catolic al relației dintre biserică și stat și eșuând în aceasta , a eșuat într-una din cele mai cruciale probleme ce o confruntau.

 

Va continua.

 

1 Liberty magazine, vol. 50, No. 2; p. 28 (a review by

J. M. Dawson).

2 Bonhoeffer, Dietrich: The Cost of Discipleship, pp.

37-38; 47.

3 Complete Works of Menno Simon, p. 283/II, 8b

4 Ibid, 251b/II, 29a.

5 Great Voices of the Reformation, Wesley, "A Word

to a Protestant," p. 533.

6 Bender, H. S.: Conrad Grebel, p. 175.

7 Hallam, Literature of Europe, vol. I, p. 372.

8 Stoddard, J. L.: Rebuilding a Lost Faith, pp. 97, 98.

9 Tulga, C. E., "The New Testament Doctrine of the

Church," from the Introduction.

10 Pfister, Oscar: Christianity and Fear, pp. 418-419,

427-428.

11 Menno Simons, ibid; 147a/I, 196a.

12 Grimm, Harold J.: The Reformation Era, p. 139.

13 Martin Luther, Werke, Erlangen edition, vol. 24, p.

294; vol. 15, p. 276; passim.

14 Ibid, vol. 59, p. 284.

15 Encyclopedia Britannica, vol. 23, p. 11.

16 Weaver, Rufus W.: The Revolt Against God, p. 155.

17 Luther, Werke, Weimar edition: vol. 30, p. 1,

passim.

10

Part 2

8. A Mass-Church

 

Ne întoarcem la al optulea abuz romano catolic, ne întrebăm a recuperat reforma învățătura NT despre biserică? Au abolit conceptul romano catolic al unei biserici a maselor compusă din membrii accidentali, datorați naționalității și geografiei, botezului copiilor și nu credinței salvatoare? Răspunsul este din nou, nu. Nu au readus biserica la standardul NT al unei biserici compuse doar din credincioși, născuți din nou, ucenici spălați în sângele lui Hristos. Reformatorii au reținut și au apărat biserica ne-scripturală, bazată pe botezul copiilor și incluzând toți locuitorii unei țări creștine. În acest eșec singular, această trădare a scopurilor unei reforme adevărate, reformatorii nu pot fi justificați prin scuza penibilă că au făcut ce au putut mai bine. Tragedia este că ei toți au luat în considerare și au respins deliberat standardul biblic al unei biserici de credincioși. Știa despre alții care au ales să urmeze standardul biblic, și nu doar că le-au respins convingerile, dar i-au ars și i-au ucis cu sabia. Cei care au stat credincioși Domnului și standardelor Lui pentru Biserică, erau anabaptiștii.

 

Mulți învățați ai istoriei reformei au ajuns la aceeași concluzie: anabaptiștii au împlinit adevărata sarcină a reformei, iar protestanții au eșuat.

 

Roland H. Bainton încearcă să desemneze un motiv pentru aceasta:

 

“Idealul restaurării era comun în epoca Reformei și toate părțile doreau să restaureze ceva. Diferența era ce și până unde se merge. Luther a dorit să restaureze biserica începutului epocii mijlocii; marea lui corupție a fost ridicarea puterii temporare a papalității în sec.8. anabaptiștii au mers mai departe în timp decât toate celelalte grupări și au privit exclusiv la NT. Chir și în NT, au tins să îl neglijeze pe Pavel și să se uite la Isus. De aceea, idealul lor de reformă tinde să coincidă cu idealul de a-l imita pe Hristos.”18.

 

Nu spunem că l-au respins pe Pavel, ci doar ă au privit la Hristos ca Domn, mai degrabă decât să ia doctrina justificării a lui Pavel, din contextul NT și să inventeze ( ca protestanții) un har salvator ieftin cum este ”crede numai”. Sola fide. Pavel ”Hristos în voi, nădejdea slavei.” (Col. 1:27) nu doar Hristos recunoscut ca neprihănire, ci neprihănirea Lui împlinită în voi (Romani 8:4, 13:10) și: "Urmați-mă pe mine, că și eu Îl urmez pe Hristos.” (1 Cor. 11:1)

 

Un alt învățat, Hoffmann, spune:

 

"Rădăcinile reformatorilor sunt în Pavel, în timp ce baptiștii (anabaptiștii) preferă învățăturile lui Isus, cu imperativele etice și speranța escatologică….în acest aspect, baptiștii (anabaptiștii) au fost mai aproape de creștinismul biblic decât reformatorii, deși reformatorii au făcut și ei din creștinismul biblic, obiectivul lor."19

 

Hall, comparând anabaptismul și protestantismul, în ISTORIA ETICII ÎN CREȘTINISMUL ORGANIZAT, a făcut comentariul: ”anabaptismul nu a fost o mișcare protestantă în adevăratul sens al cuvântului, dacă prin protestantism ne referim la autonomie morală și religioasă. Sub conceptul romano-catolic al autorității externe, dar era autoritatea Cărții și o lege scrisă, în loc de tradiție și papă. Tot ce găsim la anabaptiști, găsim și în NT. Este o chestiune de accent. Dacă protestantism înseamnă a lua NT ad literam, atunci anabaptiștii sunt protestanți, nu Luther, Calvin și Zwingli. Ei își bazează învățăturile pe ideile lui Luca despre sărăcie, sau comunismul din Fapte sau libertatea spiritului din epistolele pauliene, sau pre-milenismul bisericii primare și a evangheliilor primare. Ei au luat predica de pe munte ad literam, și au respins toate lucrurile care nu au fost poruncite de Biblie. Ei au văzut ceea ce reformatorii nu au văzut, anume că creștinismul primitiv era opus ordinii sociale existente, non-creștine. Nu au găsit nici o garanție în NT pentru magia sacramentală, deoarece nu este acolo. Toate acestea nu sunt noi în istoria bisericii. Din timpul lui Jovinian și Claudius de Turin, din zilele creștinismului primitiv britanic, până la Waldensiani și Lollardi, NT a ridicat mereu oameni care au luat în serios și au testat creștinismul dogmatic tradițional. Și cum creștinismul dogmatic nu este construit pe NT, nu a rezistat testului..11

 

….revolta din Munster și răsoalele țărănești au beneficiat cel mai mult micii nobilimi și liderilor reformei care au obținut scopul de restabilire a puterii pe baza bisericilor naționale și provinciale, ca moștenitori ai imperialismului respins. Răutatea lui Zwingli, care și-a torturat prietenul Balthasar Hubmaier și l-a forțat să depună o mărturie falsă, este unică, la fel ca și atitudinea lui Calvin față de Servetus sau a lui Luther față de Carlstadt. Nu este nimic în învățăturile anabaptiștilor care să nu poată fi arătat ca având sprijinul reformatorilor ortodocși. Misticismul amestecat cu învățăturile lui Luther, legalism și rebeliune sângeroasă amestecate cu învățăturile lui Calvin și Knox. Zwingli a fost urmărit de botezul copiilor și a emasculat până la final sacramentul magic al Cinei Domnului. Era o chestiune de putere, ordine și supunere față de noii moștenitori ai imperialismului catolic și nu o chestiune de puritate evanghelică sau corectitudine dogmatică care au separat reformatorii de frații lor persecutați și disprețuiți…adevărul este că reformatorii ortodocși au mărturisit că iau litera scripturii ca ghid și au pretins că au călăuzirea Duhului Sfânt. Dar nici nu au luat în serios ca anabaptiștii și nici nu au permis să fie conduși de Scriptură prea departe de interpretările și ideile prinților protestanți din Germania sau de burghezia militară din Elveția. Erau de fapt, inconștient desigur, expresia completă a claselor mijlocii cu mintea limpede și echilibrate național…”20

 

Un alt învățat contemporan, Joseph M. Dawson, scriind despre originile libertății religioase de care se bucură toți în SUA, a găsit că nu a venit de la reformatorii intoleranți, ci de anabaptiști: ”nu protestantismul, ci grupările mici, nonconformiste, care au acceptat implicațiile mai mari ale lui Luther și Calvin, au adus deplina libertate religioasă și separarea biserică-stat.”21

 

Nu părinții și puritanii au adus libertatea religioasă în America — din contră, ei au biciuit și ars pe Quakeri, au înșelat pe indieni, etc. Ci baptiștii, direct influențați de anabaptiștii de pe continent, care scriau ca Roger Williams:

 

"Biserica creștină nu persecută, așa cum un crin nu are spini să zgârie, sau cum un miel urmărește un lup…religia creștină nu poate fi propagată prin sabia civilă.”22

 

Dacă nu erau strămoșii noștri anabaptiști, America nu ar fi devenit o democrație cu libertate religioasă pentru toți. Gândiți-vă la aceasta data viitoare când vi se va reproșa că sunteți doar un parazit pacifist, din partea unui super-patriot!

 

Concluzii

 

Supraveghind recordul mișcării protestante în toate cele opt abuzuri ale catolicismului, și văzând cum reformatorii au eșuat reforma adevărată, putem vedea și rezultatele politice și sociale ale mișcării. Atenția a fost deja atrasă asupra faptului că mișcarea protestantă nu era doar o mișcare religioasă, ci una politică a naționalismului. După învățăturile reformatorilor, un val de deteriorare morală, persecuții, revoluții și războaie religioase s-a împrăștiat în Europa. Națiune s-a ridicat împotriva altei națiuni, frate împotriva fratelui și armate prădătoare au traversat harta Europei, une jaful, brutalitatea au devenit ordinea de zi. Un secol și un sfert de certuri intermitente a urmat. Cu pacea din Westphalia din 1648, după 30 de ani de război continuu și intrigă, Europa era în ruine și Germania singură 10,000,000 de oameni dintr-o populație de 13,000,000 doar în 30 de ani. Nu doar milioanele de civili nevinovați au pierit ne produc mila și oroarea, ci și atrocitățile crude comise împotriva martirilor anabaptiști pașnici, în numele religiei. Marele istoric bisericesc baptist, A. H. Newman, este forțat să pună următoarea întrebare despre carnajul sângeros: ”suntem obligați să întrebăm dacă acest război a fost o necesitate, dacă a fost singurul mod în care protestanții și catolicii puteau fi învățați să respecte drepturile celuilalt? Nu putem răspunde, dar ne îndoim că marele distrugător Luther al creștinismului vechi evanghelic și părintele marii mișcări politico-ecleziastice protestante, care a chemat contra-reforma și iezuiții și care a dus direct și indirect la războiul de 30 de ani, a fost un mare binefăcător al rasei umane și un promotor al Împărăției lui Hristos, așa cum s-a presupus.”23 Nu doar pierderea de vieți omenești, ci ruina afacerilor, artei, educației și abandonarea orașelor care a adus 12 degradare morală ce a cucerit majoritatea supraviețuitorilor. Naționalismul se născuse deplin și primul mare război european fusese luptat, un război internațional. Sunt sigur că mulți dintre cititorii noștri nu au știut aceste fapte despre rezultatele tragice ale mișcării protestante. O legendă despre infailibilitatea și sfințenia faimoșilor reformatori a fost cultivată de către urmașii lor și mulți oameni au fost înșelați. La întrebarea dacă anabaptiștii au avut un motiv bun pentru respingerea protestantismului și repudierea faimoșilor reformatori, trebuie să spunem. Da! Anabaptismul mai mult decât protestantismul. Punctele majore de diferență între mișcarea anabaptistă și cea protestantă sunt:

 

1. Revelarea autorității

 

Anabaptiștii și protestanții susțineau autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu, dar doar anabaptiștii au acceptat pe Hristos ca autoritate finală, arbitrul absolut al vieții, apelul final în toate conflictele. L-au acceptat pe Hristos ca Domn și au respins salvarea doar prin credință, ce era în centrul protestantismului. Anabaptiștii credeau că Hristos trebuie să fie și Salvatorul și Domnul, în timp ce protestanții apelau la El ca Salvator, dar se supuneau autorității prinților și domnitorilor și tradițiilor creștinismului medieval de început. Restituirea reformei anabaptiste a fost revenirea Domniei lui Hristos, Hristos ca Domn al moralității universale, fără excepții față de persoane sau poziții, poruncind tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască și să-și plece genunchiul înaintea Lui.

 

2. Proclamarea autorității

 

Anabaptiștii credea că vestea bună a Marii trimiteri era proclamarea salvării și domniei lui Hristos tuturor oamenilor, care leagă pe oameni, care nu face excepție cu cei ce merg la biserică în cadrul altor denominații, nici pe magistrați, care erau chemați la pocăință, să lase puterea lumească și să-L urmeze doar pe Hristos,. Anabaptiștii au înțeles această Mare trimitere ca fiind pentru toți membrii preoției tuturor credincioșilor; și au văzut scopul major al bisericii de comunitate disciplinară, misionară, care hrănește, îngrijește, ce merge în toaă lumea, declarând puterea Mielului de a elibera, cuceri și judeca suflete. Protestanții au acceptat, dar pe de altă parte, biserica maselor, supusă religiei domnitorului ei și preoților și pastorilor numiți de biserica stat.

 

Este unul din adevărurile cele mai ciudate în istoria bisericii, că reformatorii protestanți și urmașii lor au respins Marea Trimitere prin teoria ne-scripturală că aceasta a fost împlinită de apostoli! Anabaptiștii au mers peste tot, predicând evanghelia și sfidând poruncile bisericii stat să înceteze. Replica favorită a anabaptiștilor pentru persecutorii lor, care le interziceau să predice Evanghelia, era versetul: ”Pământul este al Domnului și tot ce cuprinde el.” deci mergeau u curaj pentru a împlini Marea Trimitere, în iuda opoziției. Dar protestanții, care credeau că numai Statul este responsabil cu predicarea Evangheliei, susțineau ă creștinii nu aveau treabă cu Marea Trimitere! În cartea sa, MISIUNEA (pp. 47-48) încearcă să explice această respingere ciudată a protestanților față de Marea Trimitere și misiune:

 

"Întoarcerea reformatorilor la mesajul paulian al salvării prin har pentru evrei și neamuri deopotrivă trebuie să fi adus cu sine programul misionar al marelui apostol pentru neamuri. Protestanții au fost până la războiul de 30 de ani implicați în lupte de care depindea existența lor…interferențe logice din partea unor principii acceptate sunt încet acceptate când se opun obiceiurilor dominante. Sprijinul bisericii trebuia să fie responsabilitatea statului. PORUNCA Domnului de a merge în toată lumea și a face ucenici din toate națiunile a fost mult timp înțeleasă chiar și de către teologi ca fiind dată doar apostolilor și ca fiind împlinită de ei. Se credea că națiunile care au neglijat sau respins oportunitatea dată atunci pot fi lăsate în voia sorții pe care o merită….Theodore Beza, dintre reformați, a replicat lui Saravia în 1592, pentru a arăta nemulțumirea că porunca de a predica evanghelia tuturor națiunilor a fost dată bisericii. Între luterani, câțiva oameni laici proeminenți au abordat subiectul misiunii. Unul era Contele Truchses care a abordat facultatea teologică la Wittenburg în legătură cu anumite scrupule pe care el le avea și pe care le-a exprimat astfel: 'deoarece credința vine numai din predicare, voi ști cum sudul, estul și vestul vor fi convertite la unica credință salvatoare deoarece nu văd pe nimeni din confesiunea Augsburg care să vină.' Întrebarea a primit răspuns la facultatea Wittenberg, care a spus că porunca lui Isus se aplica doar apostolilor și ei deja o împliniseră; în plus, nu biserica, ci statul are responsabilitatea de a predica Evanghelia."

 

Această poziție ignorantă și nescripturală13 a dominat între protestanți aproape două secole. Este una din ironiile istoriei că în timp ce părinții protestanți au respins Marea Trimitere și părinții anabaptiști au crezut-o și au practicat-o u fervoare, sunt azi unele grupări ce descind din anabaptiști care se opun misiunii și resping Marea Trimitere, susținând că era doar pentru apostoli care au și împlinit-o! Sunt atât de îndrăzneți în ignoranța lor încât susțin că respingând misiunea, sunt credincioși părinților anabaptiști. Se aude adesea această replică: "Die Vorvaeter hen's net gedu'." (un dialect german, expresia însemnând: părinții nu au făcut-o). La început nu a fost așa, dar au făcut ca legea lui Dumnezeu să nu aibă efect, prin tradiția lor.

 

3. Aplicarea autorității

 

Anabaptiștii credeau în stabilirea și protejarea unei biserici disciplinate, consistând din ucenici născuți din nou, uniți într-un legământ voluntar, față de standardele și disciplina NT, așa cum este interpretat și aplicat de și prin frați. Protestanții au respins o biserică disciplinată cu ucenici voluntari și au apărat o biserică a maselor cu copii botezați. Calvin opera o disciplină limitată a bisericii, dar prin puterea biciului, mutilării și a închisorii pentru încălcări (înjurături, jocuri de noroc)

 

4. Conflictul de autoritate

 

Anabaptiștii credeau că adevăratul creștin nu poate obliga oamenii, nici nu poate exercita justiția omenească, el este mai degrabă un profet al lui Dumnezeu , ducând crucea dragostei, care suferă opoziția deoarece nu poate tăcea sau fi indiferentă sau tolerantă în prezența răului și rămâne un obstacol sărat față de păcat. Adevăratul creștin este o mărturie luminoasă împotriva oricărei autorități omenești care cere supunere absolută, pe care oamenii nu o pot da decât lui Hristos Domnul, și deci adevăratul creștin este văzut mereu ca o amenințare pentru siguranța mană, pentru compromisul uman, pentru falsa pace și trebuie întotdeauna să sufere dușmănia și respingerea și reproșul din partea lumii rele. Protestanții credeau că lumea poate fi încreștinată și dacă era vreun conflict între datoria unui om față de Dumnezeu și datoria lui față de stat, trebuie să se supună mai întâi statului, ca societatea să nu colapseze în anarhie. Astfel, anabaptiștii au fost persecutați și protestanții erau persecutorii.

 

Putem concluziona aceste patru distincții, amintindu-ne că reforma anabaptistă a însemnat restaurarea autorității lui Hristos ca Domn peste ucenicii Săi, în timp ce reforma protestantă tindea să devină respingerea autorității romano-catolice în favoarea autorității prinților și domnitorilor și a bisericilor lor teritoriale; pe scurt, anabaptiștii credeau că adevărata biserică este:

 

1) o biserică de ucenici, ce se supun Domnului

2) o biserică de misionari profeți, ce mărturisesc tuturor oamenilor

3) o biserică disciplinată, sfântă și pură

4) o biserică ce suferă, poartă crucea, nu opune rezistență

 

Aceasta era credința părinților noștri, acum 400 de ani. Dar azi? De când cu principiile libertății religioase pentru care părinții noștri au murit, au devenit general acceptate chiar de protestanți acum, de ce am dori să fim mai mult decât protestanții? De ce nu lăsăm crimele și greșelile trecutului să fie uitate și iertate și să ne unim în mișcarea ecumenică cu protestanții? Deoarece protestanții nu și-au schimbat teologia, chiar dacă unele din metodele lor sunt diferite. Ei nu susțin autoritatea totală a lui Hristos ca Domn, peste creștinul ucenic.

 

În concluzia acestui articol, vreau să provoc frații de azi la 20 de puncte în care au abandonat credința și viziunea reformei anabaptiste:

 

1. am pierdut zelul profetic al anabaptiștilor. Nu mai predicăm împotriva păcatului în națiuni și denominații.

 

2. Nu mai mărturisim cu vigoare despre lume și lucrările ei rele, lumea nu ne mai urăște și am devenit respectabili, cu prețul tăcerii politicoase cu privire la păcatele populare.

 

3. Ne-am retras în noi, mulțumiți că suntem doar un grup de rude de sânge cu nume familiare.

 

4. Ne închinăm idolului prosperității, hipnotizați de mașini strălucitoare, case mari, lux, confort, asigurare economică și siguranța. Nici un om pofticios nu va intra în cer.

 

5. Devenim relativiști practici; credem că poruncile lui Hristos sunt relevante doar pentru cei cu trecut menonit – credem că non rezistența și nonconformismul sunt doctrine menonite,14 încât Dumnezeu nu cere creștini ce practică Biblia; spre deosebire de anabaptiști, se pare că nu avem mesaj pentru denominații, nu avem griji cu privire la milioanele de membrii ai bisericii pierduți, care nu sunt ucenici ai lui Hristos. Dacă non-rezistența este doar o doctrină menonită, să avem o mărturie curajoasă pentru cei care practică creștinismul în guvern și în serviciul militar. Fie iubim aproapele și nu-l judecăm (fie prieten, criminal sau dușman), fie încălcăm a doua mare poruncă și nu putem fi salvați până nu ne pocăim.

 

6. Credem aparent tot mai mult că protestanții aveau dreptate – la urma urmelor, Evanghelia simplă este ”crede numai”, omul trebuie doar să ia decizia de a fi salvat odată pentru totdeauna, nu trebuie să fie ucenic al Domnului Isus Hristos.

 

7. Părem a crede că un om poate fi salvat acceptând iertarea, nu trebuie să se pocăiască, să fie născut din nou, să primească pe Hristos în viața lui, ca el să fie locuit de Hristos . Nu trebuie să-L primim pe Hristos și sp ne supunem Lui, trebuie doar să acceptăm ce a făcut El și apoi să continuăm să trăim ca lumea.

 

8. Mulți dintre noi care încă credem în ucenicie, părem a crede că nu este necesară salvarea, ci este doar ceva ce facem noi pentru a-I mulțumi lui Dumnezeu, nu că trebuie, ci extra, o favoare pentru Dumnezeu!

 

9. Unii cred că toleranța păcatului și lumea sunt aproape de dumnezeire, este dragoste ca a lui Hristos, și nu îndrăznim să mustrăm păcatul, căci ar însemna judecată.

 

10. Mulți cred că ucenicia este legalistă – fiecare organizație voluntară, asociație sau club are standarde și disciplină, dar numai biserica nu poate avea, deoarece este legalistă!

 

11. Mulți lăudăm reformatorii ca Luther, încât ne întrebăm dacă acești admiratori nu s-au alăturat protestanților și nu anabaptiștilor, dacă ar fi trăit în acele zile! Un exemplu trist se vede la unele biserici infatuate cu spectacol religios, care folosesc filme romantice pentru a-l glorifica pe Martin Luther, la slujbele lor! Acest film este un amuzament istoric despre câteva scene din viața tânărului Luther. Promovează infailibilitatea legendară a lui Luther, ascunzând intoleranța, violența, vulgaritatea și înșelarea lui. Un istoric care a ajutat la producerea filmului a încercat să justifice, spunând că Luther era doar un produs al vremurilor lui și a făcut aceleași greșeli ca toți de atunci. Știm că Luther a acționat împotriva luminii. Filmul este un roman ieftin, dramatic, dar ireal, care joacă pe eroul romantic. Nu este istorie, nici biografie, nici măcar film documentar. Suntem slăbiți de membri accidentali, prin naștere și creștere, nu prin alegere – dacă s-ar pocăi și ar renunța la lipsa loialității sau ar pleca la o biserică aleasă de ei și să nu mai submineze frățietatea.

 

 

12. Accentul nostru principal trece de la evanghelism, convertire și ucenicie, la educație religioasă instituționalizată – care este întotdeauna un semn al mașinii organizatorice ce înlocuiește organismul viu.

 

13. Abandonăm aderarea la standarde strict biblice și treptat alunecăm spre o acceptare mai rapidă a standardelor sociale și culturale păgâne americane. Vedem tot mai mult păr tuns, rujuri, bijuterii, ornamente, agrafe, cravate, etc., ne întrebăm dacă aceștia sunt descendenții spirituali (poate doar de sânge, ca evreii, care sunt descendenți ai lui Avraam) ai lui Menno Simons care a scris în apărarea întregii Evanghelii, acuzând umblarea carnală a creștinilor reformați nu doar pentru că nu erau ucenici supuși ai lui Hristos, ci și pentru că:

 

“Ei spun că cred, dar nu sunt limite sau granițe la pompa lor prostească, mătăsuri, catifele, haine scumpe, inele de aur, lanțuri, curele de argint, agrafe, nasturi, cămăși împodobite curios, batiste, gulere, văluri, șorțuri, pantofi de catifea, papuci și astfel de finețuri; negândind că Pavel și Petru au interzis clar acestea tuturor femeilor creștine. Neînțelegând 15 acestea, ei vor să se numească biserică creștină!24

 

14. Simțim o presiune mare pentru distrugerea semnelor care au rămas care ne deosebesc de cultura mulțimii americane – vălul devoțional dispare, să nu mai spunem de hainele distincte care au dispărut deja. Anabaptiștii, la început, erau adesea recunoscuți prin hainele lor și aparența generală, dar nevroza conformității a făcut ca anabaptiștii de azi să scape de semnele care îi identifică ca și creștini între cei din lume. O biserică NT zeloasă este în război cu obiceiurile, practicile și credințele lumii păgâne din jur – dar nu la noi! Nu ne gândim să mărturisim profetic împotriva păcatului (cf. Ioan 7:7), dar să mai și arătăm diferit de lume!

 

15. Azi avem un fel de evanghelism popular ce invită oamenii să ia decizii, dar nu să_l primească pe Hristos în inimi, nu să I se supună, nu să-L urmeze, nu să caute părtășia bisericilor ce au standardele NT. Găsim convertiți descurajați adesea de falsa caritate, că noi nu vrem prozeliți. De unde credem că au venit primii anabaptiști? Erau prozeliți de la catolicism sau protestantism! Dacă nu avem ce da altora, nu avem nimic de păstrat. Evanghelismul NT face ucenici, nu decizii.

 

16. Se fac drumuri subtile, interne, în credința noastră în autoritatea și inspirația Scripturilor prin ultimele teologii, neo-ortodoxie. Este important să fraternizăm cu mișcarea ecumenică, pentru a dovedi că nu suntem înguști ca anabaptiștii!

 

17. Ignorăm faptul că sunt milioane de creștini practicanți în iad, suflete care L-au ”acceptat” pe Hristos la un moment dat ca Salvator, dar nu s-au supus Lui ca Domn. Când vom învăța că este ușor să luăm decizii, dar calea uceniciei este îngustă și numai ucenicii vor intra în Împărăția cerurilor?

 

18. Mulți au credință doar în credință (asigurarea) sau credință în magia ceremonialului (mersul la biserică și liturghiile), dar ni se spune că și ei sunt creștini, și că toți oamenii bisericoși nu au nevoie de mărturie ulterioară de la noi. Ni se mai spune repetat, că această națiune de neamuri în care suntem străini și călători, este o națiune creștină! Anatema!

 

19. Vedem misionari profesioniști care ne înșeală, al căror interes nu este să fie profeți ai lui Dumnezeu ce eliberează oameni din robia păcatului. Menno Simons nu era plătit de un consiliu bisericesc – dar succesorii lui au fost!

 

20. Am pierdut și persecuția și învățătura că este natural ca biserica să fie prigonită; alungăm mustrarea și așteptăm ca Dumnezeu să ne facă plăcuți dușmanilor noștri (chiar dacă Hristos și martirii nu au plăcut lumii rele). Scopul nostru este succesul, relații bune cu publicul, adaptarea la societate, urmărind cu zel distracția, cultura, prestigiul și ascensiunea socială.

 

Oameni și frați! Ce facem? Suntem încă membrii ai unei frățietăți ce este mai mult decât protestantismul sau catolicismul? Am alunecat așa că să ne pocăim și să ne întoarcem la dragostea dintâi, înainte ca Domnul să ne ia sfeșnicul. Cititorule, trădezi tu viziunea anabaptistă? Ai fost înșelat să crezi că nu este nimic de făcut cu alunecarea spre lume , cu excepția să stăm loiali în organizația care alunecă? Te rugăm, prin dragostea și Cuvântul lui Dumnezeu să fii loial întâi Lui și să recunoști că această primă loialitate nu-ți va permite să mergi cu mulțimea. Ieși dintre ei și vino la o biserică ce e sinceră în viziunea părinților anabaptiști sau formează o astfel de biserică în zona ta, cu ucenici ai lui Isus, ce gândesc la fel. Dacă trădezi viziunea anabaptistă, te rugăm POCĂIEȘTE-TE și întoarce-te la adevărul și practica Bibliei. Nu fi vinovat de crima de a duce biserica mai departe spre lume. Adevărata mireasă a lui Hristos, cumpărată prin sânge este biserica, nu curva ce merge mână în mână cu lumea. Amin

 

18 Roland H. Bainton, quoted in "Church History,”

June, 1955; p. 150.

19 Hoffmann, in Pfister, ibid; p. 468.

20 Hall, History of Ethics Within Organized

Christianity, p. 505tt.

21 Liberty, ibid, p. 28.

22 Liberty, ibid.

23 Newman, A. H., A Manual of Church History, vol.

16

II, p. 411.

24 Menno Simmons, vol. 1, p. 144.

 

Întrebări pentru studiu

 

Broșura despre istoria anabaptistă și lecțiile practice și provocările ei poate fi folosită ca text pentru studiu istoriei bisericii în congregațiile locale, la școlile biblice și cursurilșe prin corespondență. Pentru a asista studenții ca ghid, adăugăm următoarele întrebări:

Răspunsurile sunt în text și ele sunt un ghid bun de studiu și discuție.

 

1. care a fost originea numelui protestant?

 

2. de ce anabaptiștii au refuzat să fie identificați cu protestanții?

 

3. care sunt cele opt rele ale catolicilor ce necesitau reforma?

 

4. s-a răzgândit Luther și a acceptat compromisul în locul adevărului pur?

 

5. ce înseamnă greșeala protestantă sau harul ieftin?

 

6. aveau dreptate protestanții în acuzarea anabaptiștilor de legalism?

 

7. ce termen arată pietatea anabaptistă?

 

8. Ce genuri de idolatrie refuzau reformatorii protestanți să renunțe?

 

9. erau reformatorii protestanți scripturali cu privire la botez și Cină?

 

10. ce este antinomianismul, acceptat de reformatorii protestanți?

 

11. credeau reformatorii protestanți în libertatea religioasă pentru toți?

 

12. au separat biserica de stat reformatorii protestanți?

 

13. credeau reformatorii protestanți în non rezistență?

 

14. au stabilit reformatorii protestanți o biserică biblică?

 

15. s-a confundat protestantismul cu naționalismul?

 

16. care erau cele patru diferențe între Protestantism și Anabaptism?

 

17. credeau reformatorii protestanți în lucrarea de misiune?

 

18. De-a lungul anilor, de la restaurarea anabaptistă, bisericile noastre au refuzat și au alunecat de la viziunea dragostei?

 

19. avem vreun mesaj pentru denominațiile ce au alunecat azi?

 

20. ce putem face să luăm poziție împotriva lumii de azi?

 

 

Acei anabaptişti

 

De K. D. Oldfield

 

Atunci când un baptist îşi apără dreptul său de a exista în mijlocul tuturor încăierărilor actuale religioase, susţinând că doar biserica lui a existat încă din zilele Mântuitorului, unii oameni, care cred că ştiu istoria bisericii, zâmbesc şi îşi spun „Deci tu eşti unul dintre acei anabaptişti!”

 

A trebuit să fac cercetări şi am fost binecuvântat prin faptul că am luat contact cu experţi din domeniul istoriei religiei şi deţin şi am citit suficiente informaţii istorice, astfel încât astăzi, când aud numele de „anabaptist”, pieptul meu se măreşte de mândrie şi ochii mei se micşorează în umilinţă, deoarece şi eu sunt un anabaptist, pentru că deţin aceeaşi credinţă pe care ei au avut-o odată.

 

Oh, dar nu a fost întotdeauna aşa. Chiar şi într-o şcoală a Bibliei Baptiste, textul pe care l-am studiat m-a făcut să văd anabaptiştii în cea mai tristă lumină. Ei erau scandalagii; au ars biserici; au fost criminali, hoţi şi persecutori. „În timpul nobilei reformei protestante” am fost învăţaţi, „în timp ce Luther, Zwingli şi Calvin erau în mijlocul revoluţiei lor fără vărsare de sânge, Anabaptiştii din Munster ai lui Munzer aproape au distrus aceste eforturi prin intermediul atacurilor lor vicioase, detestabile asupra oamenilor, parohiilor şi preoţilor Papei.” (Thomas Munzer a condus armata de fanatici religioşi în atacuri asupra guvernelor orăşeneşti şi religioase, distrugând relicve religioase şi clădiri).

 

Acesta a fost mesajul multor istorici prea puţin oneşti, protestanţi şi catolici. De ce? Pentru a arunca noroi pe numele atât de vechi şi de onorabil a unui grup extrem de mare de creştini. Ca prezbiterian, Philip Schaff spunea: „Istoria anabaptiştilor din perioada Reformei nu a fost să fie scrisă dintr-un punct de vedere imparţial, nesectarian.” Cu alte cuvinte, o mare parte din ceea ce ştim despre aceste persoane, a fost scrisă de către duşmanii lor şi a fost părtinitoare împotriva lor. Dacă aceste ramuri de după Noul Testament a creştinătăţii, catolice şi protestante, pot reuşi în a face lumea să creadă calomnia lor asupra corupţiei anabaptiştilor şi a erorilor doctrinare, ei înşişi sunt expuşi într-o lumină mai bună. Deci, ceea ce au făcut ei este să concentreze atenţia noastră asupra oamenilor ca Thomas Munzer şi să strige cu voce tare: „Iată, anabaptistul!” Dar care sunt faptele - faptele raportate de mai cinstiţi istorici protestanţi, catolici şi baptişti?

 

Erau mai multe tipuri de anabaptişti

 

După cum sugerează şi numele, cei mai mulţi anabaptişti au re-botezat convertiţii lor, dar după cum Hase spune: „Ei erau foarte deosebiţi în moravuri şi în caracterul religios. Unii dintre ei erau persoane care au renunţat la lume şi alţii au fost robi ai poftelor lor; la unii dintre ei căsătoria a fost doar un ideal religios al comuniunii spiritului, pentru alţii s-a transformat într-o comunitate generală de neveste; unii nu au fost diferiţi de reformatori în ceea ce priveşte doctrina, dar alţii au negat că noi trebuie să fim justificaţi doar prin meritele lui Hristos... etc.”

 

          „Ei au fost numiţi anabaptişti, nu pentru că au fost de aceeaşi denominaţie, dar numai pentru că ei au respins toate botezurile ce nu au fost făcute de aceştia.” (W. A. Jarrel). Dr. Ludwig Keller, arhivar în Munster şi luteran a spus: „numele de anabaptist, care este folosit pentru a desemna deopotrivă toate societăţile din Germania de sud, în general, trezeşte concepţia unui partid omogen şi cu aceleaşi opinii religioase. Concepţia, cu toate acestea, este una cu totul eronată. Printre aşa-numiţii anabaptişti, păstrând aici denumirea uzuală, trebuie să deosebim trei fracţiuni principale, care vin pe scenă în trei epoci, preponderent sub influenţa unor personalităţi diferite.” „Anabaptiştii: baptiştii englezi şi olandezi nu consideră cuvântul ca fiind aplicabil sectei lor. Dar este just să adaug că baptiştii din Olanda, Anglia şi din Statele Unite trebuie, în esenţă, să fie consideraţi ca distincţi de acele persoane sediţioase şi fanatice.” (Enciclopedia Fessenden) Astfel, în funcţie de ce fel de anabaptişti a studiat istoricul, el ar putea ajunge la tot felul de concluzii cu privire la cine şi ce fel de oameni au fost.

 

Munzer nu a fost un anabaptist

 

Thomas Munzer a fost numit anabaptist, dar el este atât de diferit de calea anabaptistă şi, de asemenea, de Scripturi, în general, încât numele nu i se potriveşte (Gieseler). „Munzer a fost deosebit de baptişti. Fiind diferit de ei, a practicat botezul pruncilor de două ori pe an, botezând toţi nou-născuţii din congregaţia sa.” (Armitage) Dr. Rule spunea: „El a făcut o ceremonie asupra persoanelor botezate care au înţeles greşit botezul şi prin care adepţii săi au primit desemnarea ca fiind anabaptişti. Dar .... au învăţat doctrine pline de erori importante, parţial fondate din pelagianism, parţial din unitarianism, parţial din misticism (el a avut vedenii) şi parţial din principii necurate.” Vedder spunea că centrele fanatismului din Germania de sud au fost instigate de Thomas Muntzer (sic.), care este numit în mod invariabil anabaptist, dar în realitate nu a aparţinut niciodată acestui organism. Este adevărat că el a scris şi a vorbit împotriva botezului copiilor, dar l-a practicat în mod regulat şi a fost, prin urmare, un pedobaptist. Tulburările din vremea conducerii sale nu pot fi puse în sarcina anabaptiştilor. Este cert că tulburările din oraşul Munster au fost iniţiate de către un ministru pedobaptist de convingere luterană, ... căci el a fost ajutat în eforturile sale de către alţi miniştri cu aceleaşi convingeri.” (Enciclopedia Nouă Americană) Luther  însuşi, cu toate acestea, a divorţat de Munzer şi, de asemenea, de anabaptişti, pe care i-a considerat diferiţi.

 

Anabapştii nu sunt de acord cu Munzer

 

Anabaptiştii străvechi şi scripturali nu au aprobat insurecţia Munster sau Războiul Ţărănesc a lui Thomas Munzer şi nici nu au participat ca un organism. Jarrell spunea: „Unul dintre martirii baptiştilor, Dryzinger, în 1538, la doar trei ani după nebunie, a fost examinat, dacă el şi fraţii săi au aprobat aceste proceduri josnice.” El a răspuns: „Ei nu ar fi creştini, dacă au făcut aşa ceva.” Hans de Overdam, un alt martir, s-a plâns de aceste acuzaţii false de violenţă. El a spus: „Suntem zilnic contrazişi de cei care spun că noi ne apărăm credinţa cu sabia, aşa cum au făcut cei din Munster. Atotputernicul să ne apere de astfel de urâciuni.” Erasmus a spus despre ei în 1529: „Anabaptiştii nu au confiscat biserici, nu au uneltit împotriva autorităţilor şi nici nu au lipsit nici un om de proprietatea sa şi de bunurile sale.” Dr. Buckland, de la Seminarul Teologic din Rochester i-a citat pe Hase, Gerard, Gieseler, Fusslin, Brandt şi Dorner şi a concluzionat că consensul istoricilor oneşti şi critici îi curăţă pe anabaptişti de calomnia Munster.

 

Nu, nu mi-e ruşine să fiu numit anabaptist. Şi, aşa cum există astăzi baptişti care sunt numai baptişti cu numele, nu şi cu doctrina, au existat anabaptişti care au fost eretici şi, ca un întreg, au fost popor al lui Dumnezeu, care au format biserici adevărate ale Noului Testament în acea perioadă. Le datorăm respectul nostru şi opoziţia noastră faţă de calomnia pe care o primesc atât de des.

 

 

Cine erau anabaptiştii?

 

Anabaptismul a fost o mișcare creștină de reînnoire radicală din sec. 16, în teritorii care acum cuprind părți din Elveția, Austria, Cehia, Germania, Alsacia și Olanda.

 

Trăsăturile sale mascate includ așezarea evreilor în centrul înțelegerii noastre despre credința creștină, accentuează noua naștere și ucenicia în puterea Duhului, stabilirea de biserici ale credincioșilor, necontrolate de stat, dedicare părtășiei economice și o viziune de restaurare a creștinismului NT.

 

Atrăgea aderenți în primul rând din părțile sărace ale comunității, deșii liderii de la început includeau graduați universitari, călugări și preoți. Evaluarea puterii numerice este dificilă, deoarece a fost pusă în subteran de persecuție; cu siguranță a influențat mai mulți oameni decât cei botezați ca membrii.

 

Istoricii identifică patru mari ramuri anabaptiste – frații elvețieni, anabaptiștii sud germani/austrieci, menoniții olandezi și huteriții comunitarieni – dar aceste ramuri cuprind numeroase grupări ce se adună în jurul anumitor lideri și au practici distincte și accente.

 

Deși alți factori (ca nemulțumirea socială) au contribuit la apariție, anabaptismul trebuie înțeles în contextul reformei, căreia îi datorează multe, așa cum recunosc liderii lor. Mai multe lucruri au distins anabaptiștii de reformatori (ex. Luther și Calvin):

 

• Radicalismul. Anabaptiștii criticau reformatorii pentru lipsa voinței lor de a urma convingerile biblice. Erau convinși că Scripturile aveau autoritate etică și viața bisericească, și pentru doctrină, pe care reformatorii nu o admiteau. Spre disconfortul lor, anabaptiștii aminteau reformatorilor de vederile lor radicale de la începuturi, pe care le părăsiseră. Anabaptiștii au acționat nu au abordat cu grijă ca reformatorii.

 

• Restituirea. Anabaptiștii credeau că biserica oficială este căzută dincolo de reformă. Restaurarea creștinismului NT era necesară, ceea ce necesita libertatea de controlul statului și de tradițiile ecleziastice. Anabaptiștii îndemnau la separarea bisericii și a societății și respingeau sistemul creștin, în care biserica și statul erau împreună, și care domina cultura europeană din sec. 4 începând. Ei au susținut timp de secole că biserica oficială se află în eroare, nu doar cu privire la anumite doctrine, ci ca identitate și relație cu societatea.

 

• O tradiție alternativă. Anabaptiștii au fost descriși ca și copiii vitregi ai reformei, dar era o rezonanță cu mișcările anterioare, ca Unitas Fratrum, Waldensians și Lollards. Anabaptiștii nu erau nici catolici, nici protestanți, ci moștenitori ai unei tradiții alternative ce persistase de-a lungul secolelor de la Constantine în sec.4. Priviți adesea ca eretici și persecutați, acești “vechi frați evanghelici” au ținut vii credințe și practici pe care biserica oficială le-a ignorat sau le-a marginalizat.

 

• O biserică de săraci. Ca și grupările de mai sus, anabaptiștii erau majoritatea săraci și fără putere, cu puțini membrii bogați, academici și cu influență. Erau priviți ca subversivi, deși puțini erau motivați economic sau politic. Este legitim să privim câțiva anabaptiști ca moștenitori ai răscoalei țărănești (1524-1526), urmărindu-și încă scopurile prin strategia alternativă de stabilire a comunităților unde erau practicate. Cei ale căror interese erau amenințate, se opuneau anabaptismului, o trezire cu implicații pentru biserică și stat în inima ordinii sociale europene. Unele vederi anabaptiste datorează mult poziției lor lipsite de putere: anabaptiștii erau gata să se supună Bibliei, indiferent de consecințele sociale.

 

• “Anabaptiștii”. Anabaptiștii se numeau creștini sau frați și surori: oponenții lor îi numeau entuziaști, revoluționari sau anabaptiști. Eticheta însemna re-botezători, cu conotații negative. Anabaptiștii obiectau la aceasta: ei nu priveau botezul credincioșilor ca re-botezare, deoarece negau validitatea botezului copiilor și botezul nu era chestiunea principală, deși simboliza respingerea lor față de creștinătate.

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înapoi Înainte

Copyright © 2003 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate