Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Apologetica
 

 

 

Cuprins Publicaţie
Nostra Aetate
Apologetica
Teologie
Reforma Spirituala
Istorie
Pastorala
Misiunea Azi
Site-uri Baptiste
Media

 

 


Apologetica

 

Octavian C. Obeada

Pagina de Apologetică este realizată de

 

Octavian C. Obeada

Preşedintele Misiunii Vox Dei

Apologet Baptist

 

În acest număr:

 

 

Învierea lui Hristos 

 

 

ÎNVIEREA LUI HRISTOS: Un fapt istoric
 Benjamin B. Warfield
 

Următorul eseu a fost publicat original în Jurnalul de Filozofie Creştină - The Journal of Christian Philosophy, vol. III., 1884, pp. 305-318.

 

Este oarecum o chestiune dificilă să faci distincţia dintre faptele şi relatările creştine. Doctrinele Creştinismului sunt doctrine doar pentru că ele sunt fapte; iar faptele Creştinismului devin doctrinele sale cele mai indispensabile. Întruparea Dumnezeului veşnic este în mod necesar o dogmă: nici un ochi uman nu ar putea mărturisi plecarea sa faţă de starea omului, nici o limbă umană nu putea aduce mărturie despre aceasta ca un fapt. Şi totuşi, dacă aceasta nu ar fi un fapt, credinţa noastră este în zadar, noi suntem încă în păcatele noastre. Pe de altă parte, Învierea lui Hristos este un fapt, un caz extern din cadrul cunoaşterii oamenilor pentru a fi stabilit de mărturia lor. Şi totuşi, aceasta este doctrina cordială a sistemului nostru: de aceasta atârnă toate celelalte doctrine ale noastre.

 

Au existat unii care, într-adevăr, au refuzat să admită importanţa esenţială a acestui fapt pentru sistemul nostru; şi chiar un critic atât de considerabil ca şi Keim s-a anunţat pe sine ca susţinător al acestui punct de vedere. Strauss a văzut, totuşi, cu ochi mult mai înseninaţi, declarând într-adevăr faptul învierii lui Hristos ca fiind „centrul centrului, inima reală a Creştinismului”, pe care stă sau cade adevărul său. Faţă de acestea, totuşi, un gânditor mai bătrân şi mai profund decât Strauss a mărturisit din abundenţă cu mult timp în urmă. Scepticul modern nu face nimic decât să repete cuvintele apostolului Pavel. Dar scepticul modern trebuie să fie debarasat de învierea lui Hristos. Acesta a recunoscut necesitatea şi şi-a aplecat toate energiile în strădanie.

 

Însă urmaşii Salvatorului au recunoscut şi ei suprema importanţă a acestui fapt; şi înregistrările Creştinismului conţin o masă de dovadă pentru aceasta, de o varietate atât de convingătoare şi putere convingătoare încât dilema faimosului Hume1 se dă îndărăt pe capul său. Este mult mai imposibil că legile mărturiei ar trebui să fie pe departe puse separat, încât o astfel de mărturie să fie greşită, decât ca legile naturii să fie puse separat şi ca un om să învie din morţi. Însăşi oponenţii revelaţiei fiind ei înşişi martori, mărturia cărţilor istorice ale Noului Testament dacă mărturia martorilor oculari este suficient de amplă pentru a stabili aceasta, pentru ei, un fapt absolut de zdrobitor. Este admis aproape universal faptul că Evangheliile conţin mărturie pentru învierea lui Hristos, care, dacă stă pe picioare, dovedeşte faptul; şi dacă Hristos a înviat din morţi, tot motivul şi toată posibilitatea negării oricărui fapt supranatural al Creştinismului este înlăturat pentru totdeauna.

 

De sigur, a devenit necesar, dar, pentru aceia care neagă o origine supranaturală a Creştinismului pentru a pune sub acuzare credibilitatea acestor martori. Este admis faptul că dacă relatarea Evangheliei ar fi într-adevăr mărturia martorilor oculari, atunci Hristos a înviat din morţi, însă este imediat adăugat faptul că Evangheliile sunt compoziţii târzii care au venit la lumină în al doilea secol – încât ele reprezintă, nu mărturia unor martori oculari, ci sălbaticele vise ale unei fantezii mitologice sau invenţiile mai primitive ale unui fals lipsit de scrupule; şi din aceasta, prin urmare, ei sunt nevrednici de creditare şi martori fără valoare faţă de fapt. Astfel, este proclamat, acest caz pretins al învierii din morţi a lui Isus că este dezgolit de toată mărturia pretinsă a martorilor; şi toată discuţia despre întrebarea dacă acesta ar fi sau nu un fapt este pentru totdeauna pus deoparte – singura întrebare rămânând aceea care se preocupă cu originea şi propagarea acestui crez fanatic.

 

În această poziţie îl găsim pe sceptic îngrădit – o poziţie puternică asigurată şi aleasă cu îndemânare desăvârşită. Aceasta însă nu este de neînvins. Există cel puţin două cursuri deschise pentru noi în atacarea acesteia. Am putea ori să înfuriem lucrările sau, prin a întoarce flancurile ei, să ne aducem armele noastre pentru a sta împotriva lor din spate. Autenticitatea Evangheliilor noastre este negată – noi ori am putea nega autenticitatea lor şi astfel şi caracterul mărturiei pe care îl conţin, sau am putea să renunţăm la întrebarea cărţilor atacate şi, să le folosim doar pe acelea care scepticii le declară a fi recunoscute drept autentice, şi să dovedim din ele că învierea lui Hristos a avut de fapt loc2.

 

Primul curs, fiind cel mai direct, este de obicei cel adoptat. Aici bătălia este intensă, însă subiectul ei nu este de îndoit. În mod intern, acele cărţi se dovedesc ele însele a fi autentice. Ele nu numai că proclamă o învăţătură absolut de originală şi evident de divină, ci ele au prezentat o biografie lumii pe care nici un om sau grupare de oameni nu ar putea să o născocească. Nici un mitolog nu ar fi putut inventa o Personalitate divino-umană – desemnând proporţiile exacte în care divinitatea şi umanitatea sa să fie arătate în viaţa sa, şi apoi să dramatizeze acest caracter printr-un curs aşa de lung de învăţătură şi acţiune fără nici o singură contradicţie sau inconsistenţă. Simplii ţărani au reuşit într-o sarcină în care o grupare de filozofi ar fi eşuat în mod sigur fără de speranţă, ceea ce poate fi justificat doar pe ipoteza că ei eu detaliat în mod simplu faptele actuale.

 

Din nou, sunt multe coincidenţe evident de neintenţionate în puncte minuţioase care trebuiesc observate între cartea Faptele Apostolilor şi acele epistole ale lui Pavel acceptate ca autentice, care dovedesc dincolo de orice îndoială că această carte este istorie autentică. Autenticitatea Faptelor este susţinută de cea a Evangheliei după Luca, şi mărturia acestor două întemeiază Învierea.

 

Dar pe lângă evidenţa internă, evidenţa externă pentru autenticitatea cărţilor istorice ale Noului Testament este incontestabilă. Succesorii imediaţi ai apostolilor le-au înzestrat pe acestea şi le-au stimat ca documente autoritare ale religiei lor unul din scriitorii acestei ere (pus de Hingenfield în secolul întâi) îl citează pe Matei ca Scriptură: un altul pune în mod explicit cartea Faptele Apostolilor printre „Cărţile Sfinte”, o colecţie ce conţine  termenii comuni ai Vechiului Testament şi cel puţin o parte largă a Noului: toţi citează aceste cărţi istorice cu respect şi reverenţă. Nu există nici un fundament extern, istoric şi nici un loc nu este lăsat pentru negarea autenticităţii Evangheliilor şi a Faptelor; şi de aici, nu rămâne nici un loc pentru negarea faptului Învierii. Rezultatul unui conflict de la mijlocul secolului în această linie de atât a rezultat în justificarea triumfătoare a credibilităţii înregistrărilor creştine.

 

Nu ne propunem, totuşi, să luptăm în această privinţă din nou acum. Al doilea din cursurile de mai sus au fost mai puţin adoptate în mod comun, însă duce le rezultate egal de satisfăcătoare. A expune aceasta este obiectul nostru prezent. Cele mai extreme şcoli ale scepticismului admit faptul că Apocalipsa este de Sf. Ioan; şi că Romani, 1 şi 2 Corinteni, şi Galateni sunt scrisori autentice ale Sf. Pavel3. Mulţi lideri ai gândirii anti-creştine admit şi alte epistole; dar doresc să ne limităm la cea mai îngustă bază. Sarcina noastră prezentă, prin urmare, este, renunţând la toată referinţa la cărţile disputate, să arătăm că mărturia acestor scrieri mărturisite ca autentice ale apostolilor este destulă pentru a întemeia faptul Învierii. Suntem chiar gată să ne asumăm o cale şi mai îngustă. Apocalipsa este admisă că a fost scrisă de un martor ocular al morţii lui Hristos şi al tranzacţiilor ulterioare; şi cartea Apocalipsa atestă învierea lui Hristos. În ea el este descris ca Cel care a fost mort şi care a venit la viaţă (2:8), şi ca primul născut dintre cei morţi (1:5). Prin urmare, aici este admis unul că a fost un martor ocular care atestă Învierea. De dragul simplificării argumentului nostru, totuşi, vom omite mărturia Apocalipsei şi să ne întrebăm dacă ceea ce mărturisesc cele patru epistole confirmate ale lui Pavel – Romani, 1 şi 2 Corinteni şi Galateni – sunt în acord cu faptul că Hristos a înviat din morţi.

 

Este clar la prima privire a acestor epistole că ele au foarte multe de zis despre Înviere. Sarcina noastră este să extragem valoarea esenţială a acestor referinţe.

 

Am nota, dar, în primul rând, că Pavel revendică a fi el însuşi un martor ocular al unui Hristos înviat. După ce afirmă ca un fapt că Hristos a înviat din morţi şi enumeră variatele sale apariţii la urmaşii săi, el adaugă: „După ei toţi, ca unei stârpituri, mi s-a arătat şi mie” (1 Corinteni 15:8). Şi din nou, el îşi bazează apostolia sa pe această vedere spunând (1 Corinteni 9:1), „Nu sunt eu apostol? N-am văzut eu pe Isus, Domnul nostru?” „Vederea” lui a Domnului Isus a fost, prin urmare, de un aşa fel încât ea a constituit o chemare la apostolie. Aceasta nu a fost, deci, o simplă vedere a lui Isus înaintea crucificării lui: aşa cum este dovedit din faptul că după toate apariţiile pe care le-a binevoit el după învierea sa către urmaşii săi, că Pavel l-a văzut (1 Corinteni 15:8). Rămâne adevărat, atunci, că Pavel revendică a fi un martor ocular al faptului că Hristos a înviat. Nu este de ajuns să spunem că Pavel revendică să fi avut doar o „teofanie” cum şi era – o „vedere” a duhului viu al lui Hristos, care nu ar implica învierea trupului său. Aşa cum a indicat cu mult timp în urmă Bevschlag, că întregul argument din 1 Corinteni 15  fiind desemnat să însemne o dovadă a învierii trupeşti pentru credincioşi de la învierea lui Hristos, are necesită ideea ca Pavel, ca şi ceilalţi martori aduşi ca dovadă, să fi văzut pe Hristos în trup. Nici nu este dificil să determinăm când revendică Pavel că l-a văzut pe Hristos: aceasta este admis de tot ceea ce a fost această „vedere” care a produs conversia lui şi l-a chemat la apostolie. Conform cu Galateni 1:19 ambele chemări erau simultane. (continuare aici)

horizontal rule

Învierea lui Hristos
de J. Gresham Machen

În urmă cu aproape o mie nouă sute de ani, într-un colţ obscur al Imperiului Roman, a trăit cineva care ar putea părea unui observator întâmplător un om deosebit. Până la vârsta de aproximativ treizeci de ani El a trăit o viaţă obscură în mijlocul unei familii umile. Apoi El a început un curs deosebit de învăţătură etică şi religioasă, însoţit de o slujire de vindecare. La început El a fost foarte popular. Mari mulţimi de oameni îl urmau cu bucurie şi oamenii intelectuali din poporul Său erau interesaţi de ceea ce spunea El. Dar învăţătura Sa prezenta caracteristici revoluţionare şi El nu a satisfăcut aşteptările politice ale mulţimii. Şi astfel, nu după mult timp, El a căzut victimă geloziei conducătorilor poporului Său şi laşităţii guvernatorului roman. El a murit moartea criminalilor din acele zile, pe cruce. La moartea Sa, ucenicii pe care El i-a adunat au fost total descurajaţi. În El ei şi-au centrat cele mai elevate speranţe ale lor. Şi acum că El a fost luat de la ei printr-o moarte umilitoare, speranţele lor au fost sfărâmate. Ei L-au părăsit cu o frică laşă în ora nevoii Sale, şi un observator ar fi spus că niciodată o mişcare nu a fost mai fără speranţă moartă. În mod evident aceşti urmaşi ai lui Hristos au fost mult mai inferiori faţă de El în discernământ spiritual şi în curaj. Chiar şi atunci când El a fost cu ei, ei nu au fost în stare să înţeleagă învăţăturile elevate ale conducătorului lor. Atunci cum ar fi putut să îl înţeleagă atunci când El a plecat? Cineva ar putea spune că mişcarea a depins prea mult de un om extraordinar, şi când El a fost luat, cu siguranţă mişcarea a murit.

Dar lucrul uimitor s-a petrecut. Faptul sigur de care nu se îndoieşte nimeni este că aceiaşi oameni slabi, descurajaţi care tocmai l-au părăsit pe Stăpânul lor în momentul când El era în nevoie, şi erau împreună neputincioşi cu ocazia morţii Sale, au început dintr-o dată în Ierusalim, la câteva zile sau săptămâni de la moartea Stăpânului lor, cu siguranţă cea mai deosebită mişcare spirituală pe care lumea a văzut-o vreodată. La început, mişcarea începută a rămas în limitele poporului evreu. Dar curând ea a rupt legăturile iudaismului, şi a început să fie plantată în toate marile oraşe ale lumii romane. În trei sute de ani, Imperiul în sine a fost cucerit de credinţa creştină.

Dar această mişcare a fost începută în acele câteva zile după moartea lui Isus. Care a fost cauza schimbării frapante în acei ucenici slabi, descurajaţi, care i-a făcut cuceritorii spirituali ai lumii?

Istoricii de azi sunt de acord că ceva trebuie să se fi petrecut, ceva decisiv, după moartea lui Isus, pentru a începe această mişcare nouă. Aceasta nu a fost doar o continuare obişnuită a influenţei învăţăturii lui Isus. Istoricii moderni sunt cel puţin de acord că anumite schimbări frapante au avut loc după moartea lui Isus şi înainte de mişcarea misionară creştină. Mai mult, ei au fost de acord până la un anumit punct asupra întrebării referitoare la ce schimbare este vorba; ei au fost de acord să susţină că această mişcare creştină nouă a fost începută de credinţa ucenicilor în învierea lui Isus; ei au fost de acord că în minţile şi în inimile ucenicilor s-a format convingerea că Isus a înviat din morţi. Desigur, aceasta nu a fost admisă mai înainte de toţi. Se obişnuia să se susţină, în zilele timpurii ale scepticismului modern, că ucenicii lui Isus doar au pretins că El a înviat din morţi. Astfel de ipoteze au fost puse de multă vreme în debaraua teoriilor la care s-a renunţat. Se admite acum că ucenicii lui Isus, prietenii intimi ai lui Isus, la scurt timp după moartea Sa au crezut sincer că El a înviat din morţi. Singura diferenţă de opinie apare când întrebăm ce a produs această credinţă.

Răspunsul Noului Testament la această întrebare este foarte simplu. Potrivit Noului Testament, ucenicii au crezut în învierea lui Isus deoarece cu adevărat, după moartea Sa, Isus a ieşit din mormânt, li s-a arătat şi a avut întâlniri extinse cu ei, astfel că credinţa lor în înviere era bazată pur şi simplu pe un fapt.

Desigur, această explicaţie este respinsă de oamenii moderni care nu vor să recunoască în originea creştinismului o intrare a puterii creative a lui Dumnezeu, spre deosebire de legile care acţionau în natură. Şi astfel a fost propusă o altă explicaţie. Cea că credinţa ucenicilor în înviere a fost produsă de anumite halucinaţii în care ei s-au gândit că l-au văzut pe Isus, învăţătorul lor, şi probabil au auzit cuvinte sunând în urechile lor. O halucinaţie este un fenomen bine cunoscut studenţilor de la patologie. Într-o halucinaţie, nervul optic este afectat, şi de aceea pacientul într-un anumit sens „vede” pe cineva sau ceva. Dar acest efect este produs nu printr-un obiect extern, ci prin condiţia patologică a subiectului în sine. Acesta este punctul de vedere al „apariţiilor” Hristosului înviat care este susţinut de cei care resping miraculosul în legătură cu originea creştinismului. (continuare aici)

horizontal rule

HRISTOS PAŞTELE NOSTRU
 Augustus Toplady
 

„Moise a chemat pe toţi bătrânii lui Israel şi le-a zis: Duceţi-vă de luaţi un miel pentru familiile voastre şi junghiaţi Paştele” – Exod 12:21.

 

Tipurile prin care a fost prefigurat Domnul nostru către evreii din vechime sunt distinse în lucruri reale şi personale şi persoane tipice. Din marea varietate de lucruri tipice, din cadrul dispensaţiei mozaice, erau simboluri ale lui Hristos şi arătau spre El, însă nici unul nu a fost mai eminent şi mai expresiv decât Mielul Pascal: o descriere a cărui sacrificiu, împreună cu ocazia rânduielii acestuia, le avem în capitolul de unde am preluat pasajul de mai sus. Fără vreo lungă introducere, voi intra imediat în ceea ce studiez aici, anume, de a arăta că sacramentul evreiesc al Paştelui, sau junghierea mielului pascal era exact tipică pentru suferinţele şi moartea Fiului lui Dumnezeu: dintre care, analogia era evidentă, şi asemănarea atât de exactă, încât Sf. Pavel trage paralela şi afirmă, fără cea mai mică ezitare, „Hristos Paştele nostru a fost sacrificat pentru noi”.

 

Este evident că trebuia să fie un miel, pe care evreii trebuiau să-l sacrifice pentru Paşte. Dar de ce un miel în locul oricărei alte creaturi? Pentru aceste motive: pentru a reproşa nebunia şi nelegiuirea egiptenilor; egiptenii se închinau la miei, şi aceasta era un reproş tacit al idolatriei lor, când ceea ce era obiectul adorării lor era ucis şi oferit ca sacrificiu adevăratului Dumnezeu. Un alt motiv pentru care a fost ales un mile este că acesta avea să fie o emblemă mult mai vie a Răscumpărătorului, care la împlinirea vremii, avea să se aducă pe Sine ca jertfă pentru păcatele poporului Său. Dintre toate creaturile mielul este cel mai inocent, prin urmare cel mai potrivit să umbrească puritatea şi bunătatea viitorului Mesia. Mieii sunt de asemenea remarcabili pentru blândeţea şi răbdarea lor. „Blând ca un miel” este un proverb comun. De aici, profetul spune despre Hristos, „Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie, şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura”. Mieii sunt mult expuşi la pericole şi răniri; inocenţa lor îi face să fie o pradă uşoară aproape pentru oricare atacant. Şi oare nu a fost Domnul nostru persecutat şi asuprit – Nu a indurat el contradicţia zilnică a păcătoşilor împotriva Lui? Şi nu a fost El oare pus ca o ţintă pentru săgeţile oamenilor răi şi a duhurilor rele? Nu este de mirare, deci, pe baza tuturor acestor relatări că Ioan Botezătorul avea să spună despre Hristos, „Iată Mielul lui Dumnezeu”.

 

Într-o anumită instanţă, într-adevăr, comparaţia eşuează; mieii sunt expuşi la diferite pericole, însă ei sunt plăpânzi, animale fricoase, şi incapabile să se ajute singure: în timp ce Hristos, deşi a trecut prin ceea ce nimeni decât El ar fi putut trece, cu toate acestea suferinţele Sale au fost o chestiune de simplă bunăvoinţă: El le-a indurat în mod voluntar, deşi El poseda puterea infinită, şi avea toate oştile cerului la comanda Sa, şi ar fi putut, dacă ar fi vrut El, să topească chiar şi inimile celor mai amari persecutori ai Săi spre datorie şi dragoste. Dar El, pe baza demnităţii şi a tăriei Lui, Scripturile îl descriu ca „leul din tribul lui Iuda”, a binevoit să sufere ca un miel neajutorat, ca omenirea, a cărei amar a purtat El, să poată fi etern de fericită; ca omenirea, pentru care a murit El, să poată trăi pentru totdeauna.

 

Sacrificiul pascal nu trebuia să fie doar un miel, ci unul fără cusur: trebuia sa nu aibă nici un defect. În acest loc, de asemenea, era tipic lui Hristos, care, aşa cum spune apostolul, a fost sfânt, inofensiv, nepângărit şi separat de păcătoşi. El a fost năsut liber de infecţia originală şi a trăit în întregime nefamiliarizat cu păcatul actual; şi Sf. Petru, fără îndoială, avea mielul pascal în vedere atunci când vorbeşte despre Hristos, când îl numeşte un miel „fără pată sau cusur”.

 

Mielul care avea să fie jertfit pentru Paşte trebuia să fie separat de restul turmei; oare nu şi sfinţenia lui Hristos, aşa cum era el, îl separa şi îl distingea pe El de restul omenirii? Şi din moment ce mielul pascal a fost acelaşi în natură cu ceilalţi miei dintre care fusese selectat, la fel şi binecuvântatul nostru Domn, deşi într-un punct de Divinitate infinit de superioară faţă de oameni şi îngeri, cu toate acestea şi-a asumat natura noastră umană, şi a fost într-adevăr şi pe bună dreptate un om, ca şi noi: sau ca să exprimăm acesta în limbajul apostolului, „Astfel, deci, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele”. (continuare aici)

horizontal rule

Importanţa întrupării

de: Bob Deffinbaugh , Th.M.

Ideea unui “dumnezeu” care se implică în problemele oamenilor venind în lume nu este o noutate. În cultura greacă a timpurilor Noului Testament existau numeroase instanţe în care se spunea de “dumnezei” ce se manifestau întrupându-se.1 Chiar în timpurile noastre avem exemple de “super-fiinţe” care au intervenit în istoria umană. În filmul “E.T.” fiinţa era departe de a fi umană. Personaje ca “Bionic Man” şi “Bionic Woman” sunt mai mult umane decât divine. “Superman” şi “Wonder Woman” sunt mai mult “din alta lume” şi se apropie mai mult de eroii greci.

Toate ofertele de “super-fiinţele” din zilele noastre ne dau  puţin ajutor când este vorba de doctrina încarnării. În primul rând, acestea sunt personaje fictive--nimeni nu crede într-adevăr în ele. Acest lucru ne dă predispoziţie să ne îndoim de descrierea făcută Domnului nostru în Noul Testament. În plus, aceşti „super-eroi”  ai timpurilor noastre sunt mult diferiţi de persoana lui Christos, care este Dumnezeu întrupat. Nu există nimic în realitatea sau în ficţiunea istoriei omului care să se asemene cu misterul întrupării  Domnului nostru Isus Christos. Omeneşte vorbind, nimeni nu anticipase intervenţia lui Dumnezeu în istoria umanităţii prin naşterea unui copil, naştere petrecută într-un staul. Nici chiar Iudaismul nu se aştepta ca Mesia să vină în felul acesta.2 Mai departe, am devenit atât de obişnuiţi cu povestirile biblice ale naşterii Domnului nostru şi cu formulările de credinţă ale doctrinelor încât deseori am încetat să apreciem taina încarnării.

Dacă ar fi să apreciem  cum se cuvine taina întrupării, trebuie ca prima dată să recunoaştem importanţa venirii Domnului nostru ca Dumnezeu întrupat. Din acest motiv m-am decis să dedic primul mesaj pe tema întrupării subiectului legat de importanţa întrupării. Haideţi să vedem motivul de ce doctrina întrupării este vitală pentru fiecare dintre noi. (continuare aici)
 

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înapoi Înainte

Copyright © 2003 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate