Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Apologetica
 

 

 

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Hegeomai
Istorie
Pastorala
Studiu Biblic
Site-uri Baptiste
Media

Watch videos at Vodpod and more of my videos

 


Pagina de Apologetică

 

 

Octavian C. Obeada

Pagina de Apologetică este realizată de

 

Octavian C. Obeada

Preşedintele Misiunii Vox Dei

Apologet Baptist

 

În acest număr:

 

Cine sunt Baptiştii?

horizontal rule

Baptiștii nu sunt protestanți

 

De Bob Daulton

 

Toți baptiștii buni ar trebui să protesteze uneori, dar baptiștii nu sunt protestanți. Originile baptist nu au rădăcini în protestantism. Termenul de protestantism se referă la toate denominațiile care s-au separat de biserica romano-catolică de la reformă. Este modelul istoric din America de a divide marea majoritate a oamenilor în trei grupări religioase: protestanți, catolici și evrei. Se presupune că deoarece baptiștii nu sunt catolici sau evrei, sunt protestanți, totuși baptiștii și protestanții au origini diferite.

 

Este bine să urmăm originile protestantismului până la romano-catolicism. Luteranii și calviniștii care botează copiii, prezbiterienii și congregaționaliștii au ieșit din romanism. Martin Luther, John Calvin, Ulrich Zwingli – trei dintre cei mai notabili reformatori protestanți – au fost romano catolici înainte de convertirea lor. Alți protestanți, ca episcopiștii și metodiștii au originea în anglicanism.

 

Termenul de protestant, aplicat unei mișcări religioase distincte, a intrat în existență în timpul reformei din 1529 la Dieta lui Speyer din Germania. (O dietă este o adunare formală, pentru a discuta chestiuni publice.) Termenul protestant derivă din protestul luteran de la Speyer. Împăratul catolic al sfântului imperiu roman, Charles V, a permis conducătorilor politici luterani practicarea religiei în teritoriile lor. Această concesie a avut loc la Dieta de la Speyer din 1526. A doua Dietă de la Speyer a fost numită de Charles în 1529 pentru a tăia privilegiile luteranilor și a extinde catolicismul în teritoriile luterane. Charles era liber acum de distragerea militară care forțase concesiunile din 1526. Încercarea aceasta de a extinde catolicismul pe seama luteranilor a adus un protest formal din partea prinților luterani. Ei l-au acuzat pe Charles de încălcarea acordului din 1526.


Baptiștii nu au avut nimic a face cu protestul. De fapt, de data aceasta , luteranii i-au considerat pe anabaptiști ca fiind eretici și demni de a muri. Luteranii s-au alăturat catolicilor împotriva anabaptiștilor sau a re-botezătorilor. Baptiștii au originea în acest grup al ideilor NT și al tradițiilor din care vin anabaptiștii. Doar anabaptiștii elvețieni au fost asociați îndeaproape cu protestanții în originile lor. Au fost asociați cu Zwingli. Unii Waldensieni mai tineri au fost calvinizați în anii 1550. Istorici ai bisericii, Williston Walker din Yale, William Estep și alții credeau că anabaptiștii aveau o mare influență în formarea separatismului englezesc.

 
 Dieta din 1529 de la Speyer pronunța pedeapsa cu moartea pentru anabaptiști sau oricine se rebotează după ce au fost botezați ca și copii. Luteranii nu au protestat la această pedeapsă cu moartea, ci au confirmat-o. Dieta de la Speyer a produs următorul document. Este singura piesă foarte importantă de dovezi documentare pentru faptul că baptiștii nu își au originea în protestantism sau catolicism. Este reprodus din cartea Radical Reformation, de Dr. George H. Williams, profesor unitarian, de la Harvard, și poate liderul învățaților anabaptiști din America din vremea lui. În introducerea la document, Williams accentuează că protestanții și baptiștii au origini și tradiții separate și distincte. Documentul afirmă antichitatea îndepărtată a acestei secte vechi a anabaptiștilor, condamnată și interzisă cu secole în urmă, a scris dr. Williams, în introducere:

 
”Pentru repudierea acestui acord, șase prinți evanghelici și reprezentanți a 14 orașe sud germane au protestat în 19 April 1529, fiind numiți protestanți ulterior. Pe moment au fost implicați doar luterani, deoarece ei vroiau să controleze sacramentele. . Protestanții luterani și catolicii au fost de acord să facă mai explicită pedeapsa cu moartea pentru crima și erezia rebotezării. Deși fuseseră mandate locale anterioare și în 1528 un mandat imperial împotriva dietei protestante de la Speyer; și în contextul religios tensionat al acestei diete, aprobarea ei de către luterani fac clare diferențele dintre tradițiile baptiste și cele protestante, deși azi descendenții lor susțin adesea o origine comună. (Radical Reformation, pp. 237-239)


Mandatul lui Charles (Charles V – împărat al imperiului roman) din 23 April 1529 spune:


”Este poruncit ca nici un om comun care a fost botezat o dată conform ordinii creștine să nu se mai lase botezat încă o dată și nici să boteze pe alții și este interzis de legea imperială sub pedeapsa cu moartea; deci la începutul lui 1528….vă împuternicim ca împărat roman, apărător suprem al credinței creștine să avertizați, să opriți supușii și toți cei ce vă aparțin de la această eroare recent apărută și sectă a anabaptiștilor și a predicatorilor lor creștini de la amvoane și să le amintiți cu credincioșie de pedeapsa legii în acest caz, și mai ales de marea pedeapsă a lui Dumnezeu….și să luați măsuri împotriva celor care sunt descoperiți într-un așa viciu și eroare, și să nu întârziați: un așa rău să fie pedepsit și această extindere să fie prevenită și îndepărtată. Vedem zilnic că în ciuda legii citate și a mandatului nostru…..această sectă veche anabaptistă, condamnată și interzisă cu secole în urmă, zilnic își croiește drum. Pentru a preveni un astfel de rău și ceea ce ar rezulta din el, ……fiecare anabaptist și bărbat sau femeie rebotezați care au vârsta rațiunii să fie condamnați și dați morții prin ardere, sabie, etc, în funcție de persoană, fără a mai fi judecați de judecători spirituali; și aceiași pseudo-predicatori, instigatori, vagabonzi și incitatori să nu primească milă, ci să fie tratați în baza puterii acestei constituții și edict cu pedeapsa.”


Originea baptiștilor a fost subiect al dezbaterilor intense. Ideea care domină este că baptiștii moderni au apărut din separatismul englezesc din sec. 16. Alții cred că baptiștii descind din anabaptiștii din era reformei. Alții susțin succesiunea bisericilor baptiste din perioada apostolică până în prezent. Această succesiune este printr-un lanț de ordinări (succesiune apostolică), botez, sau succesiune bisericească. Nu este nici o dovadă istorică sau biblică pentru ideea succesiunii organice.

 
Scripturile sugerează că biserica NT a fost organizată cel puțin în formă embrionară în timpul lucrării lui Hristos. (Matei 16:18, Matei 18:17) Hristos, în Matei 16:18, a promis perpetuitatea bisericii în toate e timpurile. Pavel în Efeseni 3:21, o confirmă. Pe această bază scripturală, unii istorici baptiști ca Thomas Armitage ș John T. Christian, susțin o succesiune de principii spirituale doar. Armitage susține ”încercarea de a urmări o linie neîntreruptă de persoane botezate ….sau lucrători ordinați prin descendență liniară din apostoli, sau de biserici organizate pe aceste principii…este…o încercare de a construi erori.” El continuă ”doctrina pură se găsește în Cuvântul lui Dumnezeu necorupt, este singura linie neîntreruptă de succesiune ce poate fi urmărită în creștinism.”

 

Christian respinge și el orice formă de succesiune vizibilă a bisericii. Cu Armitage, crede și el că baptiștii vin din zilele lui Hristos și că ”pașii baptiștilor de veacuri pot fi urmați mai ușor prin sângele lor decât prin botez”. Este o linie a suferinței și nu a succesiunii baptiștilor; un martiriu al principiilor, nu decrete dogmatice ale conciliilor, o linie aurită a dragostei, nu un lanț de fier al succesiunii …Este totuși o succesiune regală , că în fiecare epocă, baptiștii au fost apărători ai libertății tuturor și au susținut că Evanghelia Fiului lui Dumnezeu eliberează oamenii în Isus Hristos.” (Christian, Vol.1, pp. 21-23)


Christian mai spune: Autorul crede că în fiecare epocă de la Isus și apostoli, au fost credincioși, biserici care au susținut principiile NT proclamate azi de baptiști. Nu se încearcă în aceste pagini să se urmărească o succesiune de episcopi, ca la romano catolici, până la apostoli. O astfel de încercare este vanitate și pornește de la o privire greșită asupra naturii împărăției lui Hristos și a suveranității lui Dumnezeu în lucrările Lui pe pământ. Isus însușii, ca replică la o întrebare a fariseilor (Luca 17:20-24), compară împărăția Sa cu fulgerul ce este suveran și incontrolabil de la o extremitate a cerului până la cealaltă. Și această vedre corespunde cu lucrările lui Dumnezeu din domeniul spiritualului. Oriunde Dumnezeu are aleși, la timpul Lui, trimite evanghelia să îi salveze și biserici după modelul Lui sunt organizate (William Jones, the History of the Christian Church, xvii. Philadelphia. 1832).

 

NT recunoaște o simplicitate democratică și nu monarhia ierarhică. Nu este nici o neregulă, ci o proclamare perpetuă a principiilor. Cu siguranță a fost o continuitate a bisericilor, dar nu aceasta a fost nota dominantă în viața apostolică. Nu se pune nici un accent asupra unei succesiuni de botezuri sau ordinea istorică a bisericilor. Unii apostoli erau discipolii lui Ioan Botezătorul (Ioan 1:35), dar nu este înregistrat botezul altora, deși erau botezați. Pavel, marele misionar a fost botezat de Anania (Fapte 9:17, 18), dar nu se știe cine l-a botezat pe Anania. Nimic definit nu se cunoaște despre originea bisericii din Damasc. Biserica din Antiohia a devenit un mare centru misionar străin, dar istoria originii ei nu este dată clar. Biserica din Roma exista deja când Pavel le-a scris epistola. Aceste tăceri apar în tot NT, dar este o constantă recurență de tip, o persistență a doctrinelor fundamentale și o proclamare a principiilor. Aceasta a marcat întreaga perioadă apostolică și orice perioadă de atunci.

 

Recurența tipului este recunoscută chiar unde eroarea este detectată. Discipolii doreau ca Isus să certe un om care nu mergea cu ei (Marcu 9:40), dar Isus a refuzat. Biserica din Corint era imperfectă în practică și viață. Învățătorii iudaizatori perverteau constant evanghelia; Ioan Botezătorul, în ultimele lui zile combătea eroarea insidioasă, dar marile doctrine despre lucrarea de ispășire a lui Hristos, convertire și pocăință, botezul credincioșilor, puritatea bisericii, libertatea sufletului, adevărurile colateral, erau respectate peste tot. Uneori, aceste principii au fost combătute și cei ce le susțineau, persecutați. Adesea au fost marginalizat. Uneori au fost apărate de ignoranți, alteori de învățați străluciți care adesea amestecau adevărul cu speculații filozofice; dar întotdeauna, în condiții variat, aceste principii au venit la suprafață.

 

Bisericile baptiste au cele mai simple legături de organizare și o guvernare puternică nu este după politica lor. Ei sunt ca fluviul Rhone, care uneori e fluviu larg și adânc, iar alteori este ascuns în nisip. Dar nu își pierde continuitatea și existența. Este ascuns o vreme. Bisericile baptiste pot dispare și reapare de nenumărate ori. Persecutate peste tot prin foc și sabie, principiile lor par a dispar, dar în mod minunat, Dumnezeu ridică un om sau martiri pentru a proclama adevărul.

 

Christian a scris despre anabaptiști: “începuturile mișcării anabaptiste au rădăcini ferme în secolele trecute. Baptiștii au posteritate spirituală de creștini iubitori de libertate. Mișcarea era la fel de veche ca și creștinismul; reforma a dat ocazia unei istorii noi și variate.”

 

Declarația lui Mosheim, istoric învățat luteran, cu privire la originea baptiștilor nu a fost niciodată atacată cu succes. El spune:

 

”Originea sectei, care din repetarea botezului a primit numele de anabaptiști, dar numiți și menoniți, de la omul căruia îi datorează o mare parte a prosperității lor de azi, este obscură [sau ascunsă în adâncimile antichității.] Deoarece au început brusc, în diferite țări ale Europei, sub influența liderilor cu vederi similare, și într-o vreme în care primele conflicte cu catolicii au atras atenția tuturor, încât abia dacă s-a observat altceva. Menoniții moderni afirmă că predecesorii lor erau descendenți ai acelor Waldenseni care erau opresați de tirania papistașilor; și erau din rădăcini mai pure și opuși răzvrătirii și vederilor fanatice.”

 

În primul rând, menoniții nu sunt total greșiți când spun despre o descendență din Waldenseni, Petrobrusians, și alții sunt martori ai adevărului înainte de Luther…


Robert Barclay, un Quaker…, a scris:

 

"Vom arăta ridicarea că anabaptiștilor a avut loc înainte de reforma bisericii Angliei și sunt motive să credem că pe continentul european, societăți creștine mici și ascunse, care aveau opiniile anabaptiștilor, au existat din timpul apostolilor. În sensul transmiterii Adevărului Divin și a naturii adevărate a religiei spirituale, pare probabil ca aceste biserici să aibă o linie de succesiune mai veche decât cea a bisericii romane (Barclay, The Inner Life of the Societies of the Commonwealth, 11,12, London, 1876).

 

Aceste declarații pot fi înțelese în detalii circumstanțiale. Istoricii romano-catolici și oficialii lor au fost martori oculari uneori și mărturisesc că Waldensenii și alte comunități vechi erau aceiași cu anabaptiștii. Augustul, Bartholomaeus von Usingen, a scris în 1529, împotriva “Rebotezătorilor,” spunând că “Anabaptiștii, sau Catabaptiștii, ai venit din Picardism” (Usingen, Contra Rebaptizantes. Cologne, 1529). Mandatul de la Speier, aprilie 1529, declară că anabaptiștii erau de sute de ani și au fost adesea condamnați (Keller, Die Waldenser, 125, Leipzig, 1886). Părintele Gretscher, care a editat lucrările lui Rainerio Sacchoni, după ce a numărat doctrinele Waldensenilor, spune: “Este o imagine adevărată a ereticilor din vremea noastră, mai ales a anabaptiștilor;” Baronius, istoricul cel mai învățat al bisericii romano-catolice spune: “ Waldenseniierau anabaptiști” (D’Anvers, Baptism, 153).

 

Baronius are o cronică grea și de necitit, dar valoroasă ca referință la documentele originale.

 

Cardinalul Hosius, membru al Conciliului de la Trent, A.D. 1560, a declarat:

 

"Dacă adevărul religiei era judecat de pregătire și curajul cu car un om dintr-o sectă arată suferința, atunci opinia și persuasiunea nici unei secte nu este mai adevărată și mai sigură decât cea anabaptistă, deoarece nimeni în acești 1200 de ani nu a fost mai pedepsit mai crud și să o primească cu bucurie, ca acești oameni." (Hosins, Letters, Apud Opera, 112-113, Baptist Magazine CVIII, 278, May 1826).

 

Cardinalul Hosius a datat istoria baptiștilor cu 1200 de ani, i.e. 360, deoarece cardinalul spune:

 

”Anabaptiștii sunt o sectă. Frații Waldenseni, unii în ultimul timp, cum se scuză ei, declară că nu vor mai reboteza, cum obișnuiau; dar este sigur că mulți dintre ei își păstrează obiceiul, și s-au unit cu anabaptiștii "(Hosius, Works of the Heresaeics of our Times, Bk. I. 431. Ed. 1584).

 

Din orice punct de vedere este privită această declarație romano-catolică, este important. Romano-catolicii erau activ opuși baptiștilor. Prin inchiziție, aveau de-a face cu ei de secole. Aveau toate informațiile; nu scuteau nici un mijloc de informare; deci cunoșteau faptele cu acuratețe. Aceste mărturii puternice despre vechimea baptiștilor au greutat. Baptiștii nu erau ceva nou pentru romano-catolicii din perioada reformei.

 

Mărturia lui Luther, Zwingli, și a altor reformatori este concluzivă. Luther nu a fost niciodată parțial cu baptiștii. Încă din 1522, a spus : ”anabaptiștii au apărut de mult timp în Germania” (Michelet, Life of Luther, 99). Baptistul elocvent și capabil decedat, Dr. E.T. Winkler, comentând declarațiile acestea, a spus “Nu, Luther urmărește linia anabaptistă până în zilele lui John Huss, și admite că eminentul reformator era unul dintre ei.”

 

Zwingli, reformatorul elvețian, este mai specific decât Luther. De la începutul lucrării sal a avut de-a face cu mișcarea anabaptistă. El spune: instituția anabaptistă nu este una nouă, ci 300 de ani a creat mari tulburări în biserică și a obținut o așa de mare putere încât încercarea de acum de a se lupta cu ea apare futilă pentru un timp.

 

Nici un loc de început definit nu poate fi atribuit baptiștilor reformei, deoarece au apărut în multe țări deodată. (Christian, Vol. 1, pp.83-86)

 

horizontal rule

Baptiști, nu protestanți

 

de C. C. Carroll

 

· Arată care erau originile diferite ale baptiștilor și ale denominațiilor protestante.

 

· Arată cum o biserică baptistă este corp executiv, nu legislativ. Ce implică aceasta cu privire la Spiritul lui Dumnezeu în administrarea bisericii?

 

· Arată cum biserica este adecvată tuturor epocilor.

 

· Arată cum Evanghelia refuză să fie legată de decrete ecleziastice sau interpretări.

 

· Oferă primul necesar la o biserică NT.

 

· De ce țin baptiștii botezul ca și un necesar secundar?

 

· Arată că Domnul a pus pe discipolii lui Ioan în biserica Sa.

 

· Arată lipsa bazei NT a unei biserici a bisericilor.

 

· Arată cum susțin catolicii dreptul bisericii de a schimba Scriptura, urmat de susținerea protestanților că schimbările sunt scripturale.

 

· Spune cum Duhul Sfânt călăuzește și acoperă necesitățile tipului de biserică din NT.

 

· Ar trebui baptiștii să caute aceste avantaje ce rezultă din autoritatea ecleziastică centralizată? Poate creșterea bisericii prin alte metode decât cele divin revelate, să fie acceptată de Dumnezeu? Să căutăm să prindem lumea conformându-ne la înțelepciunea lumii?

 

· Arată că principiile botezului și modelul bisericii baptiste trebuie să fie la fel în sec. 20 ca și în primul secol.

 

Începând cu ideea Împărăției Cerului ca fiind invizibilă, ne-organizată și destinată să devină universală, recunoscând biserica doar ca un alt nume pentru același lucru, creștinismul a fost redus de mulți, ca și concepție, la un fel de atmosferă a sentimentului, o afluență vagă, prea eterică pentru a fi formulată într-o formă doctrinară, sau pentru a găsi expresia concretă într-o organizație vizibilă. O astfel de creștinătate se mulțumește de obicei cu revelațiile curente ale conștiinței creștine, după cuvântul scris….noțiunea adesea menționată a unui front unit al protestantismului împotriva romanismului sau a creștinătății împotriva păgânismului va fi irezistibilă, ea însăși fiind o relicvă a păgânismului. Vecia zicală, încrede-te în caii și carele tale, o condamnă Scriptura. Nici o slăbiciune inerentă nu poate aduce puterea. Nici prin putere, nici prin forță, ci prin Duhul Meu, zice Domnul. Jesse B. Thomas, în The Church and The Kingdom.

 

Natura bisericii. În spatele întrebării de ce baptiștii nu sunt protestanți stă natura bisericii creată de Hristos. Este important să înțelegem care este modelul divin pentru biserică și că adesea testăm bisericile noastre în legătură cu conformitatea acestui model. Termenul de biserică protestantă este derivat din reforma care portă numele lui Luther. În acea reformă, creștinii s-au despărțit de dogma catolică a salvării prin fapte, și au predicat peste tot adevărul salvării prin credință. Dar diferite grupări bisericești s-au organizat din reformă în grade diferite dar au susținut conceptele romano-catolice care erau inconsistente cu salvarea doar prin credință. Majoritatea, de exemplu susțineau botezul la copii și practicau botezul prin stropire sau turnare, conformându-se dreptului pretins de înlocuire care fusese exercitat de romano-catolici. Acestea erau și sunt cunoscute ca și Biserici protestante, din faptul că originea lor este cuplată cu protestul lui Luther împotriva ierarhiei romano-catolice. Pe de altă parte , baptiștii au apelat din vremuri străvechi direct la NT ca unică autoritate, pentru forma, puterea și scopul organizațiilor bisericești.

 

Scripturile oferă modelul bisericesc. Baptiștii susțin că nu poate fi un standard potrivit pentru credincioșii biblici cu privire la ceea ce constituie biserica, altul decât cel din Scripturi. Ei susțin că Scripturile determină în principiu legile ce guvernează biserica lui Hristos de-a lungul veacurilor, până va veni Domnul din nou. În conformitate cu acest principiu, ei insistă că biserica nu este un corp legislativ. Ce va face și puterea prin care va trăi și va acționa sunt adevăruri ale revelației divine. Natura și metodele prin care viața se împrospătează și prinde putere sunt revelate doar în Scripturi. De asemenea are și promisiunea Duhului lui Hristos, ca răspuns la rugăciunile constante ale bisericii pentru călăuzire, o ghidează, îi dă putere și înțelepciune pentru a face lucrarea pentru care a fost stabilită. Deci, este un corp executiv, echipat și împuternicit de Dumnezeu să împlinească voia Sa, ca martori în lume ai Evangheliei lui Hristos.

 

Adecvarea ei la toate vremurile. Dacă s-a spus că oamenii din primul secol, devotați și înțelepți, nu puteau coordona o instituție adecvată și adaptată tuturor schimbărilor ce vor veni vreodată în lume, este adevărat. Dar noi susținem că Domnul Isus Hristos a organizat biserica și a înzestrat-o cu toate puterile necesare pentru a realiza lucrarea. În Coloseni 1: 13-20 Pavel așează conducerea Domnului nostru deasupra bisericii și autoritatea Sa peste toate lucrurile create în cer și pe pământ, cu aceste cuvinte:

 

El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului, şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui, în care avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor. El este chipul Dumnezeului celui nevăzut, cel întâi-născut din toată zidirea. Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care Sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El. El este mai înainte de toate lucrurile, şi toate se ţin prin El. El este Capul trupului, al Bisericii. El este începutul, cel întâi-născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea. Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El,şi să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ cât şi ce este în ceruri, făcând pace, prin sângele crucii Lui.

 

Evanghelia nu este limitată de oameni. Baptiștii nu pot accepta ca autoritară orice cenzură a puterii în ierarhie, arhiepiscopie, conciliu, sinod, convenție care pretind dreptul de interpretare. Evanghelia nu este legată. Nici un principiu de interpretare ce necesită adăugiri post biblice la învățături sau metode prin care se ajunge la sensul învățăturilor din NT despre biserică, nu are greutate la baptiști. Orice pretenție a succesiunii apostolice care își asumă autoritatea de a lega baptiștii în doctrina lor despre biserică, așa cum sunt pretențiile unei secte de evrei cum că ar fi stat pe scaunul lui Moise. Legea Duhului de viață în Isus Hristos, care ne-a eliberat de legea păcatului și a morții și de duhul robiei, acționează pentru a-i învăța pe copiii lui Dumnezeu adevărata interpretare a Cuvântului lui Dumnezeu. Deci, baptiștii susțin că NT este unica autoritate cu privire la legile ce guvernează bisericile. Este constituția lor, Curtea de Apel și finalul oricărei controverse.

 

O adunare de credincioși. În căutarea definirii bisericii, a ceea ce ar trebui să știe și să facă și cum să își împlinească misiunea, descoperim că este o adunare de credincioși asociată cu Isus Hristos, numită Trup și Mireasă. Adunarea este legată de Duhul Sfânt, numită Templul Lui, este legată astfel de Dumnezeu Tatăl, Casa lui Dumnezeu. Biserica NT era formată din membrii care primiseră vestea bună a Mielului lui Dumnezeu care ia păcatele lumii și care își mărturisiseră păcatele, ca pocăință față de Dumnezeu, și credință în Isus Hristos ca Salvator și care erau botezați. Nu este loc de îndoială asupra faptului că vestea bună și inițierea botezului au fost stabilite de Ioan Botezătorul, și nici asupra faptului că Dumnezeu i-a dat lui Ioan Botezătorul autoritatea de a predica și de a boteza. S-a spus că el a fost pus deoparte din pântecele mamei sa. Lucrarea sa pregătitoare fusese profețită în VT, el fiind prezentat ca un mesager al noii dispensații a harului pentru oamenii păcătoși, a lui Dumnezeu. De la Ioan și până la împlinirea tuturor lucrurilor în Hristos, administrarea harului lui Dumnezeu este declarată a fi în mâinile Regelui pentru care și prin care biserica este martoră pentru omenire, de la însărcinarea ei de către Duhul Sfânt. Noua dispensație era împlinirea vechiului prin venirea Regelui anunțat prin profeții, după planurile neschimbate ale lui Dumnezeu.

 

Hristos a așezat botezul în biserică. Faptul că Isus a fost botezat de Ioan separă botezul de jertfirea Mielului, și lasă pentru totdeauna exemplul asemănării cu moartea, îngroparea și învierea Sa. Mai târziu, Isus, capul bisericii martorilor botezați, și-a exprimat suveranitatea asupra actului și perpetuarea lui, dar nu a botezat El Însușii ucenicii rezultați din predicarea Sa. Autoritatea perpetuării actului era numai a Lui, ceea ce este clar din faptul că Ioan nu a căutat niciodată să organizeze ucenicii într-o organizație, nici nu a autorizat pe nimeni să boteze. Din contră, Ioan a arătat spre Isus, cu care ucenicii se asemănau în moartea și promisiunea învierii și în care fuseseră altoiți. Isus a dat sarcina botezului bisericii și a autorizat perpetuitatea. El a făcut aceasta în Marea Trimitere pentru adunarea Lui. Autorizarea actului este a bisericii și perpetuitatea este garantată de perpetuitatea bisericii – care este la rândul ei garantată de promisiunea unui Hristos veșnic viu și veșnic Domn.

 

Apostolii lui Ioan în biserică. Este scopul scriitorului să arate că Isus i-a chemat pe discipolii botezați ai lui Ioan și i-a constituit într-o adunare pe piatra de bază a Sa, fiind Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu. În Cezareea Filipi a explicat ucenicilor care este baza fundații edificării bisericii. Era El Însuși, și puterea lui Dumnezeu dată oamenilor pentru a-L primi. Este necesară credința pentru a împuternici imaginația că Isus ar fi părăsit aceasta și ar fi lăsat pe Petru să fie fundația bisericii. Ar fi necesar ca una din pietrele vii, adică Petru, să devină baza și să poată purta întreaga suprastructură. Petru nu își făcea această iluzie, și nici unul din apostoli sau ucenici. Nici Pavel, apostolul învățat de Domnul Însuși. Căci Pavel a scris despre Domnul Isus ca fiind baza bisericii și a explicat relația apostolilor cu acea fundație. Pavel era în acord complet cu mărturia lui Petru. Doar Unsul, Hristosul, putea fi Capul Bisericii, Piatra pe care este zidită biserica. Ioan Botezătorul a văzut ungerea lui Hristos, a văzut pe Domnul ieșind din apă și Duhul Sfânt coborând peste El ca porumbel și a auzit confirmarea ungerii Lui în cuvintele Tatălui. ”Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea”.

 

Nu este nici o autoritate pentru o biserică a bisericilor. Stabilirea unei autorități centralizate ce vorbește și face legi bisericii local formate de Hristos, nu are autoritate NT. Dar este în consonanță cu puterea materială prin care oamenii caută să asigure rezultat impresionante și a sedus multe grupări de creștini. Sistemul papal, cu sediul la Rom și cu multitudinea de oficiali între papă și membrii individuali ai turmei, este un spectacol mondial impresionant între oameni și națiuni. Dar este doar o variantă a bisericii zidite de Hristos și peste care doar El este Cap, El dând puterea și călăuzirea fiecărei biserici prin Duhul Sfânt. Corpurile protestante, în grade diferite, au căutat să stabilească instrumentalități ale puterii centralizate, care să funcționeze cu autoritate pentru direcționarea adunărilor locale în cadrul corpului lor spiritual. Până acum, au susținut principiile Romei, din care au venit strămoșii lor, ca protest la reformă.

 

Alte erori ale presupunerilor ierarhice. Când ambiția umană a schimbat modelul NT al bisericii în papalitate, a fost inevitabil urmat de alte presupuneri nefondate de autoritate în viața și organizarea bisericească. Aceasta era contrar învățăturilor NT, în schimbarea ordinii, doctrinei, termenilor de ucenicie și în alianțele dintre Biserică și Stat. Din nefericire, este adevărat că nu toată părtășie creștină care a apărut din protestele din romanism, a limpezit totul în legătură cu ereziile conforme lumii. În NT găsim în biserici slujitori ale căror funcții sunt clar expuse. Unele din ele se aflau în perpetuitate fiind puse deoparte de către adunare. Dar nu găsim acoperire pentru aceasta cu excepția pastorilor și a diaconilor, a căror slujbe sunt clar prescrise. Baptiștii s-au aruncat singuri în durere și confuzie de fiecare dată când au eșuat în a limita lucrarea pastorilor și a diaconilor la ceea ce este exemplificat și prescris pentru ei de Duhul Sfânt în Cuvântul scris. Majoritatea corpurilor protestante, urmând exemplul roman, au numeroși oficiali ecleziastici cu autoritate ecleziastică recunoscută, toate fără autorizarea NT. Baptiștii plasează indivizii în poziții cu responsabilitate și îi onorează pentru credincioșie în spirit și slujire, dar nici unul nu are autoritate ecleziastică asupra bisericii. Romano-catolicii, pretinzând autoritatea de la Dumnezeu de a schimba orice Biserica vrea să schimbe, se întorc de la botezul NT – care era întotdeauna prin scufundare – la stropire. Catolicii nu au pretins și nu pretind că este biblic. Deci, protestanții, influențați de schimbarea catolică, dar refuzând să pretindă autoritatea de a schimba Scriptura, au găsit cu cale să pretindă că înlocuirea botezului scriptural era validă pe baza învățăturii serioase. Au făcut aceasta o încurcătură foarte mare. Chestiunea este menționată aici pentru lumina pe care o oferă tezei că baptiștii nu sunt protestanți. Pe lângă slăbiciunea lor personală spirituală, pe care o împart cu alți creștini, baptiștii nu au motiv, ispită sau scuză pentru că s-au întors de la modelul NT pentru a fi conformi cu ceea ce se întâmplă, pentru a avea popularitate în lumea din jurul lor.

 

Bisericile sunt construite și cresc sub Duhul Sfânt. Puterea mărturisitoare a venit în adunarea lui Hristos în botezul cu Duhul Sfânt, în ziua Cincizecimii. Bisericile s-au înmulțit rapid sub jurisdicția lor și sub puterea Duhului Sfânt. El îi călăuzea în doctrină, lucrare, politică înțelegere spirituală și cunoștință și în scopul și metoda mărturiei lor. Este vital să înțelegem că înmulțirea bisericilor a fost rezultatul direct al creșterii numărului credincioșilor. Credincioșii creșteau prin biserică, care era călăuzită de Duhul Sfânt regenerator și care sfințește. Astfel, fiecare credincios avea în sine viața seminței incoruptibile. Când devenea ucenic, devenea Templul Duhului Sfânt. Adunarea credincioșilor botezați a devenit casa lui Dumnezeu, Templul Duhului Sfânt. Credinciosul și biserica devin capabili pentru a primi comunicarea spirituală din partea lui Dumnezeu, prin Fiul Său, prin Duhul Sfânt. Duhul măsoară darurile pentru cei care sunt puși în biserică pentru edificarea ei, ca și corp mărturisitor. Ordinea și nu confuzia a fost rezultatul în biserica primară, prin darurile Duhului, enumerate de Pavel în 1 Corinteni 12:27, 28: "Voi Sunteţi trupul lui Hristos, şi fiecare, în parte, mădularele lui. Şi Dumnezeu a rânduit în Biserică, întâi, apostoli; al doilea, prooroci; al treilea, învăţători; apoi, pe cei ce au darul minunilor; apoi pe cei ce au darul tămăduirilor, ajutorărilor, cârmuirilor, şi vorbirii în felurite limbi.”

 

Folosirea darurilor este explicată în contextul anterior și este arătat mai târziu cum dispar când scopul lor este împlinit.

 

Cele două porunci bisericești. Domnul nostru a stabilit două porunci în biserică. Botezul precede membralitatea, dar este administrat sub autoritatea bisericii celor care mărturisesc pocăința și credința în Domnul Isus Hristos. Mărturia credibilă de credință în El constituie ucenicie și este următoarea în Marea Poruncă. Ucenicii trebuie să observe apoi toate lucrurile poruncite de Isus bisericii. Cina Domnului a fost instituită de El și dată apostolilor pentru biserică. A fost dată lui Pavel și modul în care el o dă bisericii este ilustrat în biserica din Corint. Cina este explicată ca un memento al morții Lui si ca o profeție viitoare a adunării tuturor răscumpăraților pentru a fi veșnic cu El. Porunca ei este așezată în mâinile bisericii până ce El va veni în Slavă și nu trebuie schimbată. Nu a fost dată ca un mijloc de mântuire deoarece cei care o iau sunt deja mântuiți. Ei o primesc pentru că El este în ei și ei în El și Dumnezeu prin El, într-o unitate mistică sau regenerare și adopție de către Duhul Sânt. Este astfel un memorial al morții Lui, în care El a fost jertfit pentru toți, ca jertfă pentru păcat. Preoția lui Isus este arătată în Evrei, unde citim că sângele Lui a curs pentru totdeauna și a curățit pentru totdeauna pe toți care cred în numele Lui, astfel ca crucificările repetate să nu fie necesare. Nu este nici o autoritate în NT pentru a schimba acestea.

 

Ar trebui să evităm modelele făcute de oameni și să le urmăm pe cele divine. Baptiștii recunosc obligația de supunere față de bisericile lui Hristos pe care El le-a modelat în NT. Dar trebuie să aibă grijă ca să nu pară a căuta avantajele aparente ale ierarhiei ecleziastic și centralizarea. Aceste avantaje sunt de partea aparențelor lumești și nu a realității spirituale interioare. Biserica lui Hristos, singura biserică pe care a construit-o, este la originea fiecărui ecleziasticism ierarhic și centralizat. Biserica lui Hristos diferă de ei fundamental. Diferența este în mijloacele de creștere, doctrine, credincioșie față de porunci. Grupările diferă în devotamentul față de ordinea și credința NT. Dar baptiștii de azi trebuie să se cerceteze cu privire la pericolul inconsistenței interne și a metodelor de cooperare. Dacă nu fac aceasta, pericolul este real ca ei să schimbe modelul bisericesc revelat de Dumnezeu și de neglijare a Scripturilor Adevărului, în timp ce caută să profite de adoptarea sistemelor ce apar să prindă mintea lumii și rezultatele spectaculare par a lucra mai bine decât planul revelat al lui Dumnezeu. Aceste dispozitive ce fac plăcere lumii sunt presate azi asupra bisericilor protestant, și mulți baptiști sunt surprinși în plasa supra organizării sau a alianțelor non-scriptural, făcute în numele unității. Baptiștii trebuie să se țină ferm de standardele stabilite clar pentru ei în NT, cu privire la Cina Domnului, și nu trebuie să se îndrăgostească sau să fie seduși de standardele lumii de educație și cunoștință sau de noțiunea lumească a ceea ce constituie comitetul religios potrivit, care duce cu sin cerința ca baptiștii să respingă principiile de bază, pentru a se confirma, nu principiilor biblice, ci falselor învățături ale oamenilor.

 

Principiile baptiste din secolul întâi și din sec. 20. Succesorii acelor ucenici a căror mărturie a primit putere la Ierusalim, în ziua Cincizecimii, și care a răsunat în bisericile apostolice și post apostolice, a continuat să se multiplice până la perioada de sălbăticie descrisă de Apocalipsa. Bisericile credincioase au intrat într-o perioadă dificilă, care, prin mărturia lor, au lăsat mulți descendenți spirituali și din aceste alte biserici s-au format din ordinul NT. Baptiștii susțin că am primit din această succesiune a bisericilor ce au păstrat mărturia credincioasă modelului bisericesc NT și învățătura de continuitate. Noi susținem că numai prin distribuirea Evangheliei în astfel de adunări, speranța binecuvântată a învierii poate fi păstrată pe pământ și libertatea religioasă ținută vie în cadrul rasei umane. Susținem că această mărturie vie a bisericii pentru domeniul și natura guvernării civile este esențială păstrării libertății civile. Avem credința să credem că multiplicarea acestor biserici NT va continua, deoarece în ultima Carte a NT se spune că luminarea lumii va fi prin strălucirea feței Domnului. El continuă să păstorească acea lumină în adunări, ca și candele și în păstori, ca îngeri ai Lui sau mesageri ca stele. El face aceasta prin lucrarea Duhului Sfânt care aduce la viață biserici și predicatori pentru a fi martori ai lui Hristos. Credem că chemarea lui Dumnezeu pentru baptiști la această lucrare consistentă a Cuvântului Său, nu va înceta și nu va fi eclipsată. Deoarece Fiul lui Dumnezeu umblă în mijlocul candelelor și ține stelele în mână.

 

[Comentariile Pastorului Wilson: Acest articol excelent a apărut în Re-thinking Baptist Doctrines, carte publicată în 1937 de The Western Recorder, un ziar baptist sudic. Cartea este o compilare a scrierilor unor pastori lideri și educatori in Convenția baptistă sudică. Este trist că convingerile exprimate în acest articol și în altele apărute în acea carte sunt total străine de baptiștii sudici de azi.

 

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Re-gândirea Doctrinelor baptiste, cartea din care acest articol este extras, a fost republicată de Bryan Station Baptist Church, 3175 Briar Hill Road, Lexington, KY 40516, și poate fi cumpărată de acolo.

horizontal rule

Păstrându-ne numele nostru baptist

Introducere

 

Acest subiect, care mi-a fost atribuit mie pentru acest seminar, este un subiect foarte potrivit zilelor noastre, pentru că există o tendinţă mult prea comună în multe biserici baptiste să lase deoparte acest titlu onorat în timp. Este îndoielnic dacă motivul real pentru acest compromis - şi că este ceea ce este - este întotdeauna recunoscut cu sinceritate. Dar atunci aceasta este întotdeauna calea comiterii oricărui fel de păcat, de a ascunde răul sub o mantie prefăcută sau de a-l trece drept altceva, care pare mai suportabil. Există trei motive principale pentru care facem compromisuri. 1. Mijloacele de respingere, prin care vreau să spun că cei care, ca şi Iuda Iscarioteanul, nu au fost niciodată născuţi din nou, vor ceda ispitei, din cauza mijloacelor ispititorului prin care îi înşeală să facă rău, din motive egoiste. 2. Teama de reproş, care este comună pierduţilor şi salvaţilor deopotrivă, pentru că este o parte din structura omului trupesc. 3. Dorinţa de reputaţie, care este din nou un lucru comun tuturor felurilor de oameni. Este parte din „mândria vieţii”, despre care se vorbeşte în 1 Ioan 2:16. Este temerea că cel mai frecvent dintre aceste motive este lipsa de voinţă, ca „să ieşim dar afară din tabără la El, şi să suferim ocara Lui.” Trebuie spus că dacă ar trebui să facem vreun compromis cu privire la orice adevăr principal al Scripturilor sau cu privire la menirea noastră, ca cei care păstrează aceste adevăruri, s-ar putea într-adevăr să ne adăpostim temporar de ocara lumii. Dar ar putea Dumnezeu să binecuvânteze eforturile care au fost adăpostite în astfel de compromisuri? Este foarte uşor pentru noi să fim întru totul orientaţi doar spre binele şi spre gloria noastră astfel încât ne-am putea convinge că compromisurile noastre sunt pentru slava lui Dumnezeu, atunci când nu este nimic mai mult decât o lipsă de curaj în noi. În afară de susţinerea harului, toţi suntem laşi şi compromiţători.

 

I. Istoria numelui nostru baptist

 

Înainte de a intra într-adevăr în această istorie, poate este necesar să iau în considerare, pe scurt, ceea ce este implicat în cuvântul „nume”. Oameni nechibzuiţi spun uneori cuvintele nu înseamnă nimic”, care sună ca nişte ipocriţi ale căror cuvinte nu sunt foarte de încredere. Dar, de fapt, cuvintele sunt principalul nostru mijloc de distribuire a informaţiilor. Un substantiv este numele unei anumite persoane, loc sau lucru. Numele sunt necesare pentru a distinge un lucru de un altul. Este dovada unui har special dat de la Dumnezeu, dat fiind faptul că atunci când Dumnezeu a adus toate creaturile pe care El le-a creat înaintea lui Adam, a fost în măsură să dea nume potrivite pentru toate acestea, după cum spune Geneza 2:19. Numele proprii sunt numele indivizilor din cadrul unei familii specifice pentru a distinge fiecare membru al familiei.

 

Lăsaţi-mă să ilustrez această chestiune a numelor proprii. Mulţi oameni fac o greşeală gravă prin faptul că judecă totul prin prisma practicii noastre prezente. Acest lucru este întotdeauna periculos, pentru interpretează Scriptura şi istoria din prisma zilelor noastre, în loc de a modela practicile noastre cu ajutorul cuvântului lui Dumnezeu şi a istoriei. Vedem foarte multe lucruri de acest fel în domeniul religios. Pavel a vorbit despre unele lucruri de acest fel în 2 Corinteni 10:12 : Negreşit, n-avem îndrăzneala să ne punem alături sau în rândul unora din aceia care se laudă singuri. Dar ei, prin faptul că se măsoară cu ei înşişi şi se pun alături ei cu ei înşişi, sunt fără pricepere”. Nici unul dintre noi - nu, nu toţi din această generaţie - nu deţine standardele de a şti ceea ce este bine şi ceea ce este rău. Suntem responsabili ne conformăm cuvântului lui Dumnezeu, prin care vom fi judecaţi toţi într-o zi viitoare, cum a spus Isus în Ioan 12:48 : „Pe cine Mă nesocoteşte şi nu primeşte cuvintele Mele, are cine-l osândi: Cuvântul pe care l-am vestit Eu, acela îl va osândi în ziua de apoi”.Numele de familie sunt utilizate foarte recent, în ultimele sute de ani. Iniţial au existat doar nume individuale, cum ar fi Petru, Iacov, Ioan, etc. Dar în cazul în care erau mai multe nume într-un anumit loc, era necesar să fie adăugat şi altceva la numele unui bărbat ca să poată fi distins de alţii cu acelaşi nume.

 

Potrivit autorităţilor, în genealogie, toate numele de familie au provenit iniţial de la una din cele patru surse. 1. Un om ar putea fi deosebit prin ocupaţia lui. Unul a fost Peter the Carpenter (Petru Dulgherul), altul John Smith (Ioan Fierarul), până când ,în sfârşit, articolul definit a fost abandonat. 2. Unul s-ar putea distinge prin anumite caracteristici personale. Simon, numit Niger (Negru) în Faptele Apostolilor 13:1, vorbeşte familiar, astfel că el a fost, probabil, la fel ca Simon Cyrenianul în Matei 27:32. El a fost distins ca „Simon Black” (Simon Negrul), fiind din Africa de Nord. Alţii ar putea fi William Little (William Piticul), pentru că el era mic de statură, sau, prin ironie, pentru că el a fost mai mare decât alţii. 3. Alţii ar putea fi distinşi prin amplasarea caselor lor. Henry Overbrook (Henry Peste Pârâu) a trăit într-o casă care a fost peste pârâu de alţii. Casa James Field (James Câmp) a fost, probabil, departe de alte case dintr-un sat, fiind într-un câmp. 4. Şi, în sfârşit, un om ar putea fi distins de alţii cu acelaşi nume prin relaţia sa cu altcineva. Tatăl meu vitreg a fost Henry Robertson. Iniţial el ar fi fost cunoscut sub numele de Henry, fiul lui Robert. Aceasta din urmă este o formă foarte comună de nume şi cele mai multe limbi au prefixe sau sufixe la nume care au înţeles similar. Scoţianul Mac”, „the Irish” (irlandezul), O”, germanul „Von şi altele, toate se referă la o persoană ca făcând parte dintr-o astfel de familie cu astfel de persoane.

 

Acum, în timp ce toate acestea ilustrează mai multe despre utilizarea modernă a numelor noastre, indică doar în mod indirect subiectul principal al acestui curs. Baptist” nu a fost o familie sau un nume propriu, în ciuda încercării unor protestanţi de a demonstra acest lucru. Dacă aţi folosit vreodată Comentariul lui Matthew Henry s-ar putea să vă amintiţi el se referă în mod constant la vestitorul lui Hristos ca Ioan Botezătorul” (John Baptist), ca şi cum baptist” era numele lui de familie. Şi trebuie să fie admis unii dintre traducătorii regelui James trebuie să fi crezut la fel, deoarece în Matei 14:8 şi Luca 7:20, au făcut în felul acesta, contrar utilizării frecvente a articolului hotărât în fiecare caz în textul inspirat, unde Ioan este menţionat de prezentul titlu. Aceasta este o încercare de a scăpa de mărturia Dumnezeu a dat acest titlu robului Său credincios, pe care El l-a menit să meargă înaintea Fiului lui Dumnezeu şi să pregătească un popor pentru El. Dacă sunteţi ţinuţi de orice traducere engleză, în locconsultaţi limbile originale inspirate sau sunteţi ţinuţi de orice comentatori care nu au cunoştinţe, implicit veţi adopta în mod automat anumite erori. Nici o versiune în limba engleză nu este la fel de precisă ca limba greacă, pentrulimba engleză este o limba vie şi, ca atare, este în continuă schimbare. Noul Testament grecesc a fost o limbă moartă şi ,astfel, o limbă neschimbătoare, timp de multe secole. Aici se află singura noastră siguranţa a unei revelaţii de încredere a voinţei lui Dumnezeu pentru noi. Ea nu se schimbă niciodată, cum a noastră limbă engleză o face.

 

Scriptura subliniază importanţa unui nume propriu atunci când spune în Proverbe 22:1 Un nume bun este mai de dorit decât o bogăţie mare”. Şi Dumnezeu a ales un nume bun pentru primul Lui predicator în această dispensă. Numele sunt importante şi ar trebui să fie respectate. Am învăţat multe de la laicii şi laicele din bisericile în care Dumnezeu mi-a dat privilegiul de a păstori. O doamnă, în timpul primei mele pastoraţii a fost întrebată odată: Ce ai fi dacă nu au fi o baptistă?”. Ea a răspuns instantaneu Ruşinată!”. Într-adevăr, aceasta este un nume bun şi onorabil pentru un slujitor credincios al lui Isus. Şi Scriptura nu atribuie nici un alt nume corespunzător.

 

Acum este foarte uşor să-ţi asumi ceva greşit care nu este deloc adevărat. Vi se va spune şi poate chiar veţi presupune ca fiind adevărat că Ioan, fiul lui Zaharia, a fost numit „Botezătorul” din cauza practicii sale de boteza convertiţii. Aceasta sună foarte bine şi foarte logic, dar ca limbajul uman şi logica, nu este scripturală. Lăsaţi cuvântul lui Dumnezeu să decidă cum, când şi de către cine i-a fost dată lui Ioan această denumire. El nu şi-a atribuit primul acest titlu, nici nu i-a fost dat acest titlu de farisei şi saduchei şi nici de mulţimea care a venit pentru a asculta predica lui. Nici autoritatea civilă nu s-a pronunţat dacă acest titlu a fost „corect politic” sau nu. Fie ca Dumnezeu să îi elibereze pe toţi cei care sunt înrobiţi de corectitudinea politică. Inspiraţia este declarată în Matei 3:1-2 „În vremea aceea a venit Ioan Botezătorul şi propovăduia în pustiul Iudeii. El zicea: pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape”. Înainte ca Ioan să fi predicat prima sa predică sau să fi botezat primul său convertit atunci când „a venit” prima dată pe scenă, el a fost numit „Botezătorul”. Şi această declaraţie a fost de inspiraţie a Duhului şi aceasta ar trebui să fie destul de bună pentru oricine.

 

Faptul că unele nume sunt întrebuinţate greşit şi chiar se abuzează de ele şi zboară sub culori false, nu justifică în nici un fel ca alţii să nu fie diligenţi în utilizarea corectă a numelor. Am fost amuzat puţin şi totuşi am admirat raţionamentul unuia dintre membrii Bisericii Baptiste Emanuel, care a fost cea de a doua păstorie a mea. Odată, în timp ce învăţa pe copii ei în timpul şcolii de duminică, ea le-a spus: „Să vedem. Biblia spune Ioan Metodistul sau Ioan Presbiterianul sau Ioan Catolicul? Nu! Ea spune Ioan Botezătorul”. Acum, în timp ce acest nume nu ne dă nici un motiv oricăruia dintre noi să ne mândrim cu el pentru că noi nu am contribuit cu nimic la aceasta, este subliniat faptul că Domnul nostru a pus un nume potrivit ucenicilor care au fost pregătiţi pentru prima biserică. Iar eu nu pot vedea de ce ar trebui să ne fie ruşine să folosim acelaşi nume astăzi, dacă ne potrivim formei biblice pentru ucenicii Domnului. Noi ar trebui să încercăm să adăugăm onoare acestor nume.

 

Preţuiesc pe fraţii mei în credinţă, dar dacă trebuie să aleg între ei şi adevărul lui Dumnezeu, eu pot să spun doar „La revedere şi Dumnezeu să aibă milă de tine”. Eu recunosc că am fost odată persoana cea mai uşor de convins în legătură cu ceva şi care convingea cel mai greu. Lăsaţi cuvântul lui Dumnezeu să vorbească, astfel cum este interpretat de către autorul său şi acesta este sfârşitul discuţiei pentru mine. Dar lăsaţi tradiţia omenească, interpretările umane, traduceri omeneşti, raţionamentul uman sau orice altceva făcut de om să fie propuse în loc de sau ca un modificator al cuvântului lui Dumnezeu şi aş deveni imediat imposibil de a fi convins. Pe baza la 2 Corinteni 10:5 avem datoria ca întotdeauna să credem şi să ne comportăm în conformitate numai cu cuvântul lui Dumnezeu. „Noi răsturnăm izvodirile minţii (margini, motive, grecesc „logismos”) şi orice înălţime care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de Hristos”. Acesta este suficient de clar, nu-i aşa?

 

Acum, în măsura în care tuturor primilor membri ai primei biserici, inclusiv capul bisericii însuşi, a avut doar botezul baptist, nu îi face şi pe ei baptişti? Nu ştiu cum se poate ocoli acest fapt, cu excepţia negării faptului că lui Ioan i-a fost dat în mod întemeiat acest titlu şi care va implica negarea inspiraţiei. Ioan nu a fost unul dintre predicatorii noştri independenţi moderni care apar cu mesajele lor proprii, sub nici o autoritate, doar cu presupunerea propriei lor aroganţe că au o chemare de la Dumnezeu. Nu! Ioan a fost unul dintre cei mai umili si ascultători dintre oameni şi nici o laudă mai mare nu i-ar putea fi dată decât cea pe care Domnul i-a dat-o în Matei 11:11: „Adevărat vă spun că, dintre cei născuţi din femei, nu s-a sculat niciunul mai mare decât Ioan Botezătorul. Totuşi, cel mai mic în Împărăţia cerurilor este mai mare decât el”.

 

Ioan nu nici un ajutor nici catolicismului sau protestantismului şi din acest motiv ambele încearcă îl retrogradeze pe Ioan la dispensa Vechiului Testament sau la unele dispense intermediare, dar nici una nu va permite ca el să facă parte din Noul Testament sau din Epoca Bisericii. Mă întreb dacă acesta este motivul pentru care traducătorii, care au fost anglicani şi congregaţionalişti, fără nici o excepţie, au tradus greşit în mod clar un cuvânt important aici. Dar, mai întâi, vedem ce spune Inspiraţia despre poziţia lui Ioan, din punct de vedere al dispensei. Marcu 1:1-2 declară: Începutul Evangheliei lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. După cum este scris în prooroci: Iată, trimit înaintea Ta pe solul Meu, care Îţi va pregăti calea”. Aceasta este o referire profetică la Ioan Botezătorul. El nu a fost primul care a predicat Evanghelia, dar Ioan a deschis epoca evangheliei prin predica sa şi prin botezuri, căci lucrarea sa a fost pregătească membrii pentru prima biserică, după cum a mărturisit Luca 1:17, 76-79. Cum poate atunci cineva să-l pună oriunde altundeva, decât în Epoca Bisericii? Am spus translatorii au tradus greşit un cuvânt important aici, în Matei 11:11, şi acest cuvânt este înlocuit cu cel puţin” în versiunea noastră a limbii engleze şi nu este deloc consonant cu mărturia lui Ioan şi, pe deasupra, este contradictorie şi cu predarea Mântuitorului Însuşi. Cuvântul grecesc mikroteros (mikroteroV) este un adverb la gradul comparativ şi nu poate fi tradus corect cel puţin”, care este la gradul superlativ. (Dumnezeu spune ceea ce El crede şi înseamnă ceea ce spune El, fără ca traducătorii să-i poată aduce atingere.) Această greşeală de traducere şi teoria sa inerentă a condus la ideea eronată cea mai puţin importantă persoană din Împărăţia lui Dumnezeu este mai mare decât Ioan, deoarece el nici măcar nu este în Regatul lui Dumnezeu. Fiind la gradul comparativ, se impunea ca redarea să fie mai mică” sau, în cazul în care este folosit ca un adverb de timp, din urmă”. Aceasta formă ultimă de redare ar armoniza totul. Ioan însuşi a vorbit în mod repetat despre cel care va fi cel „din urmă”, şi cine va veni după mineşi astfel el relaţionează cu timpul. El a declarat că el însuşi a fost nimic şi trebuie să scadă în timp ce Hristos a fost mare, şi va deveni şi mai mare (Ioan 3:27-31). În Matei 3:11 el a spus cine vine după mine”, cine este mai puternic decât mineşi în Ioan 1:30 „El este Acela despre care ziceam: după mine vine un Om care este înaintea mea, căci era înainte de mine”.

 

Acest lucru este în armonie perfecta cu ceea ce a spus Isus în Matei 11:11. Traduse în mod corect, acesta spune: „Adevărat vă spun că, dintre cei născuţi din femei, nu s-a sculat niciunul mai mare decât Ioan Botezătorul. Totuşi, cel din urmă în Împărăţia cerurilor este mai mare decât el." Cum ar putea fi Ioan cel mai mic în împărăţia cerurilor, aşa cum proorocul său spunea, (Marcu 1:1), atunci când Isus îl numeşte al doilea cel mai mare în împărăţia cerurilor? Cuvintele Domnului nostru spun pur şi simplu nu a ridicat pe nimeni mai sus decât pe decât Ioan Botezătorul, dar El Însuşi, care l-a urmat, a fost singur mai mare decât el. Aceasta este singura modalitate de a aduce în armonie atât învăţăturile lui Isus, mărturiile lui Ioan, precum şi utilizarea corectă a limbii greceşti. Acesta este un elogiu mare că Domnul nostru ni-l dă pe Ioan. Mulţi ani în urmă, într-o discuţie cu un campbelit, el susţinea că noi, baptiştii ne urmărim linia de biserici până la Ioan Botezătorul. El era foarte mândru de faptul că aşa-zisa lui biserică a fost fondată în prima Rusalie după învierea lui Isus şi a fost singura biserică a lui Isus.

 

Dar Ioan nu a fondat nici o biserică. Cu toate acestea, el a fost instrumentul ales al lui Dumnezeu de a chema pe mulţi la pocăinţă şi credinţă şi el apoi i-a botezat, pregătindu-se astfel materialul potrivit pentru Mântuitor spre a-l folosi atunci când, după un an sau cam aşa, de mijlocire, el a chemat la existenţă prima biserică creştină care lumea a văzut-o vreodată. Şi asta a fost aproape doi ani înainte de Rusalii. Nimeni nu a fondat nici o biserică, de orice fel în acele prime Rusalii de după învierea lui Isus. Nici una, mai puţin C. I. Scofield si alte dispense, care îşi imaginează că o biserică a fost fondată în acel moment.

 

Prin urmare, ce avem? Avem pe singurul predicator de la acel moment, care a fost autorizat divin administreze ordinul botezului pentru a salva oameni şi a fost denumit Botezătorul” de Însuşi Dumnezeu. Aceasta nu face toţi discipolii săi fie baptişti”? Şi, după cum este arătat în Faptele Apostolilor 1:21-22, toţi primii ucenici dintre care Apostolii au fost aleşi, au fost ucenicii lui Ioan şi, astfel, au fost baptişti”, aşa cum a fost, de asemenea, Domnul Isus Însuşi. Oare acest lucru nu face prima biserica lui Isus o biserică baptistă? Nu ştiu cum putem ajunge la o altă concluzie. Şi pe baza Evreilor 13:8 nu putem crede Domnul nostru şi-a schimbat bisericile.

 

Mai mult, în nici un moment după aceea Domnul nostru nu a respins vreodată botezul lui Ioan, fie pentru Sine sau pentru ucenicii Săi şi nici nu a institut un alt fel de botez. Într-adevăr, atunci când El a dat Marea Comisie primei Lui biserici şi, astfel, tuturor bisericilor care s-ar fi născut vreodată din acea biserică şi din descendenţii săi spirituali, singura implicare naturală este au reprodus alte biserici de aceeaşi natură, care sunt bisericile baptiste.

 

Nici Faptele Apostolilor 19:1 nu sunt o excepţie de la această regulă. Aici avem singurul exemplu de „rebotezare” din Scriptura, aceasta dacă am putea-o numi „rebotezare”, pentru că a fost doar făcută aşa cum toţi strămoşii noştri baptişti au făcut mai târziu, pentru că primul botez a fost considerat necorespunzător din unele puncte de vedere. Apostolul Pavel, la sosirea sa la Efes, a găsit un grup de discipoli şi de-abia ce venise să îi cunoască mai bine ţi i-a găsit într-o ignoranţă brută asupra adevărurilor spirituale şi în timp ce le punea întrebări a constatat că au fost botezaţi cu „botezul lui Ioan”. Observaţi că nu au fost botezaţi de Ioan, pentru că aceasta se întâmpla la aproape treizeci şi cinci ani după moartea lui Ioan. Nu! Ei au fost botezaţi de către cineva care a încercat să perpetueze lucrarea lui Ioan, lucrare care nu a fost menită să fie perpetuată. Activitatea lui Ioan s-a terminat când a avut de pregătit acei membri iniţiali pe care Isus i-a ales să formeze prima biserică baptistă. Toate faptele conduc la Apollo, un om, de altfel corect şi cu un caracter admirabil, ca fiind acela care a făcut acest lucru (Fapte 18:24-26). Chiar şi oamenii cu adevărat mântuiţi, care sunt zeloşi să slujească Domnului, pot face greşeli mari prin ignoranţă. Toţi am făcut acest lucru la un moment dat.

 

Noi nu cunoaştem cu exactitate în ce constă defectul botezului lor, dar faptul Pavel i-a încurajat îmbrăţişeze un botez scriptural este o dovadă ori de câte ori un botez este discutabil în orice privinţă, un botez biblic ar trebui să fie administrat. La acest punct trebuie se constate că există patru lucruri care fac parte dintr-un botez scriptural şi fără unul din aceste lucruri, botezul este defect sau străin”. În primul rând trebuie să existe un subiect scriptural – o persoană salvată - nu cei botezaţi în timpurile biblice, dar cei care susţineau că au încredere în Hristos pentru a-i salva. În al doilea rând trebuie să existe un scop scriptural să vizualizăm Evanghelia simbolic şi mărturisim propria supunere la Evanghelie şi recunoaştem speranţa învierii. Aici este locul în care una dintre primele erori s-a strecurat: predicatori nesănătoşi învăţau că botezul salvează şi, astfel, au început să aducă oameni nemântuiţi în biserici până, în cele din urmă, nu existau decât oameni nemântuiţi în ele şi aşa catolicismul a fost născut. În al treilea rând, trebuie să existe un mod scriptural imersiune - acesta fiind singurul sens al cuvântului grecesc, martor fiind orice dicţionar englez, precum şi orice lexicon grecesc. Când mi-am pregătit manuscrisul meu, care a devenit Studii asupra bisericii adevărului”, am consultat fiecare lexicon grec şi cărturar grec care am putut găsi şi, din sute, am găsit doar o singură excepţie de la aceasta. Una sau două ediţii incipiente a lexiconului grecesc, în varianta Liddell şi Scott, dau picătură” (sprinkle) ca un posibil sens al cuvântului grecesc baptiso, dar toate celelalte autorităţi elene au ridiculizat ca acesta să fie un posibil sens, astfel încât Liddell şi Scott au corectat prompt acest lucru în toate ediţiile ulterioare. Şi, în al patrulea rând, trebuie să existe o autoritate scripturală - o biserică scripturală. Din moment ce Ioan a murit, numai Domnul Isus a fost autoritatea acestui ordin şi a autorizat numai bisericile Lui să le administreze. Nici un pastor, cu excepţia lui Ioan, nu a avut vreodată autoritatea intrinsecă de a boteza. Un pastor este doar un agent bisericii pentru a efectua o imersiune, si o biserică poate autoriza pe oricine îi place să administreze botezul, deşi, cel mai frecvent, pastorul face acest lucru. Ca nu cumva cineva să înţeleagă greşit, poate această autoritate a bisericii ar trebui să fie arătată. Acest lucru poate fi făcut de către pastor prefaţând ordinul, prin a spune: „(Numele), ca urmare a dovezii tale de credinţă în Domnul Isus Hristos şi în ascultarea poruncii Lui, prin autoritatea acestei biserici, eu te botez în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.

 

Eu am trecut prin toate acestea deoarece protestanţi şi catolici, deopotrivă, urăsc mărturia lucrării lui Ioan, iar unii dintre ei încearcă să îl dispreţuiască, interpretând greşit Faptele Apostolilor 19. Unii spun că aceştia au fost de fapt convertiţii lui Ioan şi, prin urmare, că Pavel le-a ordonat să se re-boteze, aşa că ei ar putea avea un botez scriptural. Dar, dimpotrivă, Pavel a recunoscut în mod clar scripturalitatea botezului lui Ioan în versetul 4: „Atunci Pavel a zis: Ioan a botezat cu botezul pocăinţei şi spunea norodului să creadă în Cel ce venea după el, adică în Isus”. Nu a fost botezul lui Ioan care avea un defect aici, ci imitaţiile botezului lui Ioan. Tragic, există o mulţime de imitaţii în zilele noastre ale botezului scriptural, unele dintre ele chiar fiind numit botezuri baptiste.

 

Acesta a fost întotdeauna practica ereticilor de a alege termeni biblici pentru grupurile lor, dar asta nu le face fie biserici sănătoase. Un titlu biblic nu face un creştin biblic sau o biserică adevărată. În oraşul nostru, avem un grup care se autointitulează Biserica Credinţei Avraamice”. Un nume minunat şi sănătos de biserică! Dar unul din membrii noştri, după ce a vorbit cu un membru al acestui grup, a spus nu erau foarte biblici în credinţele şi practicile lor. Da, şi oamenii, chiar sinceri, dar care greşesc pot denumi bisericile lor biserici baptiste atunci când acestea nu sunt chiar aşa. În ianuarie 1983, am fost chemat slujesc în Biserica Baptistă Second Street (Strada a doua) din Salem, Ohio. Dar membrii mi-au spus în momentul acela că din momentul în care au început să înţeleagă mai bine adevărul bisericesc, ei au fost în îndoieli serioase biserica a fost scriptural organizată atunci când aceasta a luat fiinţă, cu peste douăzeci de ani înainte şi au spus că vor urma recomandările mele în această chestiune. După ce am verificat fiecare sursă pe care am putut-o găsi, acest lucru a fost confirmat şi ceea ce a trecut ca o biserica baptistă în toţi acei ani, s-a dovedit a fi nimic mai mult decât o simplă organizaţie omenească, începută de un predicator zelos, dar ignorant. Am desfiinţat şi am obţinut autoritatea de la istorica şi sănătoasa Biserică Baptistă Bryan Station din Lexington, Kentucky, înfiinţată în 1767 şi am organizat-o din nou câteva luni mai târziu.

 

Acum, dacă toate acestea vă fac să fiţi mândri că sunteţi baptist, ar trebui să vă pocăiţi şi să vă citiţi lecţiile din nou şi să vă amintiţi ce spun Proverbe 16:5 despre Dumnezeu care urăşte pe toată lumea care este mândră cu inima. În nici una din acestea nu există nici un grăunte de raţiune pentru mândria umană. Dumnezeu a trebuit să vină la fiecare dintre noi pentru a ne converti şi mulţi dintre noi am ajuns întâmplător şi ignorant în apartenenţa unei biserici adevărate şi unii dintre noi au trebuit să fie biciuiţi pentru a se supune unei biserici adevărate, în ciuda dorinţelor contrarii. Nu! Noi ar trebui mai degrabă fim umili recunoscători pentru harul lui Dumnezeu care ne conduce într-una dintre bisericile Lui adevărate şi noi ar trebui prevenim orice ne-ar determina sa dezonorăm numele său bun.

 

Nu noi am ales numele baptist, ci am fost conduşi de harul lui Dumnezeu în biserici care îl poartă şi, astfel, nu avem dreptul să-l aruncăm. Desigur, uneori oamenii nemântuiţi intra pe furiş în bisericile Domnului şi aceştia sunt de cele mai multe ori cei care nu sunt dispuşi să suporte orice ocară de dragul Domnului. A fost adevărul Primei Biserici Baptiste din Ierusalim faptul că Iuda Iscarioteanul nu a fost salvat. Şi Pavel a vorbit despre unii oameni la fel, în Galateni 2:04: „din pricina fraţilor mincinoşi, furişaţi şi strecuraţi printre noi ca să pândească slobozenia pe care o avem în Hristos Isus, cu gând să ne aducă la robie”.

 

În Antichitate, corăbiile piraţilor ancorau de multe ori steaguri false pentru a înşela alte nave până când le puteau captura şi să facă marfă din ele şi numai apoi ridicau steagul lor, Jolly Roger. Este întotdeauna ipocrizie zboare sub culori false, dar sunt multe piraţi spirituali care fac acest lucru. Acest lucru nu este nou, pentru că Petru a vorbit de asemenea lucruri în 2 Petru 2:1-3: „În norod s-au ridicat şi proroci mincinoşi, cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul care i-a răscumpărat şi vor face să cadă asupra lor o pierzare năprasnică. Mulţi îi vor urma în destrăbălările lor. Şi, din pricina lor, calea adevărului va fi vorbită de rău. În lăcomia lor vor căuta ca prin cuvântări înşelătoare să aibă un câştig de la voi. Dar osânda îi paşte de multă vreme, şi pierzarea lor nu dormitează.” Nimeni, în afară de un prost falsifică ceva care este fără valoare. Satana a fost bine numit maimuţa lui Dumnezeu”, pentru el falsifică fiecare lucru spiritual care poate, în scopul de a aduce ruşine la ceea ce este cu adevărat a Lui Dumnezeu.

 

Vedem mai multe aspecte importante cu privire la acestea menţionate de Petru. În primul rând, caracterul lor. Ei vin în privat sau prin viclenie sau în secret şi fac acest lucru prin cuvinte simulate (grecesc plasos, [plasoV], de unde provine cuvântul englezesc plastic”. Aceasta se referă la cuvinte care ar putea fi modelate pentru a se potrivi contextului). În al doilea rând, munca lor dăunătoare. Mulţi vor urma căile lor periculoase, ducând astfel la blamarea adevărului. În al treilea rând, motivaţia lor. Prin lăcomie, fac marfă din oamenii care sunt înşelaţi de către aceştia. În al patrulea rând, sfârşitul lor solemn. Distrugerea rapidă ca judecata şi condamnarea li se va întâmpla în curând. Viaţa, oricât de lungă ar fi, este încă teribil de scurtă în comparaţie cu eternitatea şi imediat după sfârşitul său, spiritul omului stă înaintea lui Dumnezeu (Eclesiastul 12:7) şi o judecată se face pentru a se stabili dacă spiritului îi este permis să intre în Rai sau dacă este expediat la Hades (Evrei 9:27). Acest lucru nu este judecata finală, dar este, după cum spune textul inspirat, o judecată” - o determinare.

 

Vedem mulţi piraţi spirituali în lumea noastră. Cu mulţi ani în urmă, Harry Emerson Fosdick a devenit pastor al Bisericii Baptiste Riverside din New York City. El a fost un modernist şi a fost cel care, în negarea dumnezeirii Mântuitorului, cu îndrăzneală, a spus că într-o zi oasele lui Isus vor fi găsite într-un mormânt palestinian. Prin propria lui necredinţă declarată, el nu ar fi putut fi un om salvat, pentru că credinţa în învierea Domnului este parte integrantă a Evangheliei (1 Cor. 15:1-4). Între timp, Fosdick a condus biserica pentru a elimina numele de baptist din numele bisericii şi de aici înainte a devenit pur şi simplu Biserica Riverside”. Să fiu sincer, am fost recunoscător au făcut acest lucru, pentru că acea biserică nu putea fi o adevărată biserică a Noului Testament, dacă tolera un astfel de necredincios ca pastor al său. Ea a încetat de multă vreme fie o biserică în socoteala lui Dumnezeu, altfel nu ar fi numit un astfel de om ca pastor. Din păcate există multe biserici care continuă se pretindă a fi biserici adevărate, după ce au plecat de mult timp de la credinţă.

 

Uneori, aceasta îndepărtare de credinţă rezultă atunci când un predicator cu exces de zel, dar nesănătos, transformă mulţi proaspăt convertiţi în oameni cu profesii de credinţă. Cu mulţi ani în urmă mi-am dat seama pot convinge oamenii pentru a se alătura bisericii, dar, de asemenea, trebuie să recunosc că mi-a fost ruşine de fiecare convertire pe care Davis Huckabee făcut-o vreodată. Doar completările Domnului la biserică sunt de valoare. Acum, aceasta poate flata ego-ul predicatorului de a avea o mulţime de oameni cu profesii de credinţă, dar pot exista efecte dăunătoare. În mai multe cazuri, de îndată ce aceste adăugiri de nemântuiţi la biserica au câştigat majoritatea ca număr, au votat plecarea pastorului baptist şi au făcut ca biserica să fie o biserică eretică de vreun fel, chiar renunţând la numele de baptist. Din păcate, uneori acestea continuă să se proclame baptiste, deşi ele au devenit predominant altceva, spre ruşinea tuturor baptiştilor adevăraţi. În general, este o binecuvântare pentru bisericile adevărate atunci când biserici compromiţătoare lasă numele de baptist.

 

O altă problemă larg răspândită în grupurile baptiste confesionale mai mari este faptul că acestea au angajat oameni, cu bună ştiinţă, care au fost în mod clar antagonişti faţă de adevărul baptist şi au plătit acestora pentru a preda studenţilor teologi cum sa îşi taie singuri propriile gâturi baptiste prin negarea multora dintre fundamentele baptiste. Lui Dumnezeu îi este mila de acei baptişti” care dau banii lor pentru această cauză sau de acei care o tolerează.

 

Şi în timp ce noi studiem istoria numelui nostru baptist, ar trebui spus este o chestiune curioasă pentru unii că nu este nici un nume confesional folosit de creştini în Noul Testament, iar un moment de reflectare va dezvălui motivul. Nu au existat diferite confesiuni creştine care se distingă unele de altele prin nume diferite timp de două sau trei sute de ani. La început, şi timp de două sau trei sute de ani mai târziu, singurele grupurile religioase pe lângă creştini au fost evreii şi religiile păgâne. Din acest motiv, numai nume generale, cum ar fi credincioşi”, sfinţi”, calea” şi creştini” au fost aplicate poporului Domnului. Acest fapt a fost până în secolele al doilea şi al treilea când atât de mulţi au început compromită adevărul biblic şi când a făcut creştinii mai conservatoriînceapă accepte nume, cum ar fi montaniştii”, novaţioniştii” şi donatiştii”, pentru a le deosebi de ortodocşii” mai liberali sau de catolici”.

 

Începând cam din acest moment numele baptist cel mai comun a intrat în uz. Ca urmare a refuzului creştinilor sănătoşi de a recunoaşte botezul unor fracţiuni mai liberale, deoarece au simţit că cei mai mulţi dintre ei nu a avut o adevărată experienţă a mântuirii, ei au acceptat doar candidaţi din cealaltă parte ca membri în bisericile lor pe baza profesiunii de credinţă şi botez. Prin urmare, au început să fie numiţi anabaptişti – re-botezători. Dar acest lucru nu a fost de fapt un nume potrivit, pentru că ei nu au repetat nici un botez pe care îl credeau adevărat şi scriptural. Cu toate acestea, părea oportun pentru cei fără discernământ, şi aşa a fost foarte frecvent folosit de strămoşii noştri spirituali.

 

Acest nume a fost frecvent utilizat până după anul 1300, atunci când toţi ceilalţi creştini practicanţi au încetat a folosi imersiunea şi astfel, baptiştii nu au mai fost Anabaptişti re-botezători, ci au fost acum, pur şi simplu cei care botează cu adevărat, potrivit sensului literal al cuvântului. Alţii, au adoptat toţi stropirea sau turnarea pentru ordonanţa de iniţiere a bisericii. A fost nevoie de încă două sute de ani, înainte ca Ana” să devină în mod obişnuit scos de la nume şi chiar mai târziu de secolul al XVII-lea era încă comun pentru strămoşii noştri spirituali să fie numiţi „anabaptiştii”. Înregistrările coloniale vorbesc adesea de baptişti în acest mod. Prin aceasta, catolici şi protestanţi par aproape de a face o mărturisire tacită, că practica baptistă de imersiune fiind singura modalitate cu adevărat biblică de practicare a acestei ordonanţe, deoarece numai ei au continuat sa aibă acest cuvânt, care înseamnă „scufundare”, aplicat lor.

 

Strămoşii noştri spirituali au fost cunoscuţi, la momente diferite şi în locuri diferite, sub numeroase nume, în general fiind denumiţi cu numele de lideri sau de localităţile unde au crescut. Astfel, citim despre ei fiind numit montanişti, novaţioniţti, donatişti, lyonezi şi leonişti, arnoldişti, henricianişti, petrobrusiani, valdenzi, albigenzi, lollarzi şi eventual paulicieni şi altele. Cele mai multe dintre acestea au fost remarcabil sănătoase în doctrină şi sfinte în morală, duşmanii lor cea mai înverşunaţi fiind martori la acestea. Ca urmare a acestui fapt, ei au fost atât de diferiţi de aşa-numitele părţi ortodoxe” şi protestante”, ca ziua de noapte sau ca păgânii de creştini. Dar toate au fost grupate împreună, ca „anabaptişti”.

 

Motivul acestei diferenţe radicale este că partea catolică, de la o dată foarte timpurie, a predat mântuirea prin botez şi, în consecinţă, a fost nevoie de doar una sau două generaţii pentru a corupe total bisericile, astfel încât nu au avut aproape nici un popor cu adevărat salvat în cadrul lor. Deşi unii dintre reformatorii protestanţi credeau în mântuirea prin har, prin credinţă, urmaşii lor au revenit repede la practica catolică veche de a boteza pruncii, şi aşa mai departe, au corupt bisericile lor, aşa cum au făcut şi catolicii. Atâta timp cât aceasta a fost practica tuturor celorlalte, în timp ce baptiştii au continuat să accepte oameni în bisericile lor numai prin scufundare, bazată pe o profesie credibilă că au avut o experienţă reală a harului mântuitor, ar fi firesc se fie diferenţe radicale între aceştia şi toţi ceilalţi. Mulţi baptişti din zilele noastre conving copiii foarte mici în profesiile de credinţă şi manipulează vocal profesiile de credinţă adulţilor fără o examinare atentă dacă aceştia au avut o experienţă reală a harului. Acesta este o mişcare tragică înapoi spre corupţia comună ale ambelor, catolici şi protestanţi. Într-unul din pastoraţiile mele a fost o doamnă mai în vârstă, care a pretins că a fost convertită la vârsta de patru ani. Şi nu am văzut niciodată nici o proba contrarie, dar pentru fiecare astfel de persoană, există zeci care au făcut devreme profesiile de credinţă, dar care, mai târziu, au aflat aceştia au fost membri nesalvaţi ai bisericii de ani de zile. Şi tragic, mulţi nu realizează acest lucru şi mor aşa, nesalvaţi.

 

II. De ce unii renunţă la numele „baptist”?

 

Nu putem privi prin inimă şi astfel, din acest motiv, nu putem şti exact raţionamentul din spatele oricărei acţiuni. Si Scriptura ne avertizează împotriva luării atitudinii de a judeca pe alţii. Cine eşti tu, care judeci pe robul altuia? Dacă stă în picioare sau cade, este treaba stăpânului său” (Romani 14:4). Şi mai târziu, credinciosul este îndemnat fie destul de sigur el nu provoacă un frate mai slab să decadă . Aceasta, totuşi, este într-un context neprevăzut şi nu în ceea ce priveşte lucrurile în mod clar revelate în cuvântul lui Dumnezeu. Există o mulţime de domenii în care trebuie să învăţăm să suportăm şi să avem răbdare cu fraţii noştri, căci în ziua judecăţii este puţin probabil că oricare dintre noi va lua un A + (nota 10) în toate domeniile de credinţă şi de servicii pentru Domnul. Fără îndoială, tuturor ne vor fi găsite defecte în unele zone. Dar în ceea ce priveşte „credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna” (Iuda 3), opţiunea noastră nu este de a o compromite, în nici o circumstanţă. A face acest lucru este, practic, de a repudia Domnia Mântuitorului nostru şi de a respinge conducerea Duhului Sfânt.

 

Istoria biblică ne dă o imagine, totuşi, asupra motivului pentru care oamenii lui Dumnezeu, uneori, pot fi tentaţi să facă compromisuri. Vechiul Testament adesea ilustrează Noul Testament, (1 Corinteni 10:6, 11). Din momentul în care Dumnezeu a acordat o eliberare glorioasă a Israelului din robia egipteană, pentru aproximativ patru sute ani s-a bucurat de multe şi mari binecuvântări ca teocraţie - o naţiune condusă de Dumnezeu. Dar, în zilele în care fiii lui Samuel au fost judecători asupra naţiunii, naţiunea le-a compromis pe toate acestea. „Toţi bătrânii lui Israel s-au strâns şi au venit la Samuel, la Rama. Ei au zis: Iată că tu eşti bătrân, şi copiii tăi nu calcă pe urmele tale; acum pune un împărat peste noi să ne judece, cum au toate neamurile” (1 Samuel 8:4-5).

 

 Problema, aici, a fost un eşec în conducerea naţiunii, fiii stricaţi ai lui Samuel au abuzând de funcţiile lor, pierzând încrederea poporului. Aceştia au început invidieze ceea ce păreau a fi împrejurări mai bune ale naţiunile păgâne din jurul lor, care erau conduse de regi în loc de judecători numiţi de Dumnezeu. Fără îndoială, uneori, acest lucru ridică nemulţumirea unor biserici astăzi, pentru că e notoriutoţi ne uităm la alte câmpuri şi ne gândim că iarba este mai mult mai verde acolo. Mărturisesc , ca unul care întotdeauna a predicat la nivel mic, luptându-mă cu biserici, am fost vinovat de acest lucru. Cu toate acestea, o dată, cu mai mulţi ani în urmă, când am fost în luptă cu aceasta, mi-a fost reamintit faptul că iarba aparent verde ar putea fi gazon artificial. Aşa este deseori.

 

 O altă ilustrare din Scriptură a unui compromis este acela văzut în Solomon. Trei lucruri trebuie văzute în el. În primul rând, capacităţile lui (1 Regi 3:7-14). Când a venit la tron, el a cerut înţelepciune pentru a putea sluji pe Dumnezeu. Dumnezeu a fost mulţumit cu cererea sa şi i-a acordat mai multă înţelepciune decât oricărui alt rege. În al doilea rând, compromisul lui (1 Regi 11:1-4). Contrar poruncii lui Dumnezeu, a luat mai multe neveste, dintre care majoritatea au fost prinţese ale naţiunilor de jurul său şi aşa mai departe, acestea au fost căsătorii cu scop politic. Rudele nu merg în general la război unul cu altul şi, astfel, acestea au asigurat pacea cu naţiunile vecine. Dar acestea nu au avut ca rezultat scopurile dorite. În al treilea rând, mărturisirea sa (Eclesiastul 1:1-3). Într-adevăr, există un ton de pesimism în tot Eclesiastul, deoarece compromisul este întotdeauna frustrant şi aşa a fost şi pentru Solomon.

 

 Satana este un maestru din trecut nu numai al înşelăciunii, ci, de asemenea, şi al promovării invidiei în poporul lui Dumnezeu. A fost, prin promovarea unei nemulţumiri, faptul că i-a făcut pe Adam şi Eva nu asculte de Dumnezeu şi, astfel, să-şi piardă casa lor dintr-un mediu perfect. A funcţionat atunci şi funcţionează şi astăzi. Alte culte religioase nu sunt limitate în activităţile lor de cuvântul lui Dumnezeu, cum sunt baptiştii şi, astfel, standardele lor denominate le vor permite, în general, facă orice modificări sunt necesare pentru a satisface trupesc oamenii. Noi, baptiştii am considerat întotdeauna că ţelul nostru suprem nu este acela de a ne satisface, ci mai degrabă de a asculta de Dumnezeu şi de a face acele lucruri pe care El ne-a poruncit să le facem pentru gloria lui. Lauda este exclusă prin legea credinţei (Romani 3:27) şi este întotdeauna greu din cauza mândriei, care este o parte atât de mare şi de influentă în fiecare din noi.

 

 Prin urmare, este atât de uşor pentru cei nechibzuiţi şi uneori pentru membrii din exterior ai bisericii să uite de ei şi sa vadă gazonul artificial al aproape tuturor religiilor umaniste şi, astfel, să ceară „fă-ne o biserică mare, ornată, lumească, ce satisface pe oameni şi aparent prosper numeroasă, precum bisericile protestante din jurul nostru.” Şi în timp ce acest lucru este uneori făcut împotriva sfatului unui pastor credincios, în alte momente se face la iniţiativa unui pastor nemulţumit care a obosit să poarte reproşurile în numele lui Hristos. A fost nevoie de ceva har să suporte atunci când un prieten catolic lăuda biserica Sf. Pavel ca având „mulţimi ce se revarsă la două slujbe de dimineaţă.” Dar de ce se întâmplă aceasta? Pentru că se ocupă exclusiv de trup şi cuvântul şi voia lui Hristos nu îşi au locul acolo.

 

Chiar şi Apostolul Neamurilor a recunoscut-o ca o problemă continuă în sine, că nu este nimic bun în natura noastră pământească, iar acest lucru se manifestă prin voinţa care este împotriva lucrărilor Domnului (Romani 7:18). Şi, fraţilor, dacă Pavel a avut această problemă, puteţi fi siguri va fi o problemă şi mai mare pentru fiecare dintre noi. Trupul nu este niciodată dispus suporte disconfort sau pierderi materiale sau reproş şi va folosi tot felul de raţionamente înşelătoare şi de scuze pentru a se justifica în acest sens. Adesea, acest lucru se va manifesta în dorinţa de a face compromisuri cu privire la responsabilităţile noastre spirituale. Cuvintele „a dori este prezentul” sunt un indiciu aceasta este o problemă constantă. O declaraţie care a venit pe adresa mea de e-mail recent de la "Meditaţiile de dimineaţă (Morning Meditations)(1-27-2000)" a Fratelui Earl White este adecvată. Ştiu ca toţi uneori ne dorim să putem lua o dată pentru totdeauna decizia de a trăi pentru Hristos şinu întâmpinăm dificultăţi în a face acest lucru din nou. Doar că nu este chiar aşa. Noi trebuie să luăm deciziile corecte zilnic. Dar dovezile pe care un simplu creştin le primeşte de la Hristos pentru că serveşte zilnic la uşă [ca un portar în casa Domnului] fac ca toate să se merite.”

 

Prima mea experienţă cu această problemă a fost în prima mea pastoraţie, mulţi ani în urmă, când am fost pastor al Primei Biserici Baptiste din Kirk, Colorado. Biserica noastră era la 150 de mile depărtare de orice biserică cu aceeaşi credinţă şi ordine şi, atunci când am auzit de o presupusă biserică baptistă independentă, peste linia de demarcaţie din Kansas, aproximativ treizeci mile depărtare, am încercat înfrăţim oarecum cu aceasta. La o întâlnire a tinerilor a venit un nativ din insulele Fiji, nepotul unui canibal, care a lucrat cu propriul său popor. Nu ştiu dacă am auzit vreodată cum au cunoscut acest om, dar ei l-au susţinut timp de câţiva ani. În timpul înfrăţirii, după predică, l-am vizitat şi el a declarat eu sunt baptist în convingerile mele, dar eu nu folosesc acest nume, caci astfel sunt în măsură influenţez mai mulţi oameni făcând acest lucru.” Nici măcar regiunile cele mai îndepărtate nu sunt scutite de tentaţia compromisului, pentrunici un loc nu este suficient de izolat pentru a scăpa de Satana.

 

Eram destul de tânăr când am intrat în preoţie, dar convingerile mele erau suficient de solide încât am fost deprimat imediat de această dovadă a compromisului şi încrederea mea în această biserică, care credea atât de mult în acest om, a fost diminuată. În timp ce mă gândeam la această situaţie, m-am întrebat cum ar putea Domnul să binecuvânteze această înşelăciune mincinoasă, voită şi ştiută, ca pe una de condiţie adevărată. În cazul în care unul deţine o poziţie confesională, el nu ar trebui să-i fie ruşine o recunoască şi dacă acelora aflaţi în eroare nu le place, lăsaţi-i să ia problema lor sus la Dumnezeu şi să vadă dacă vor avea vre-o satisfacţie. Nu numai atât, dar dacă unuia îi este ruşine de poziţia sa confesională pe care o deţine, nu este ipocrizie de cel mai mare rang să o ţină în secret, în timp ce o neagă în practică? Şi nici nu vom întreba o astfel de persoană despre autoritatea sa biblică din cauza compromisurilor făcute la adresa adevărului dumnezeiesc de dragul sau pentru a găsi favoruri în ochii celor care nu vor să ţină sus stindardul adevărului. Sau, dacă nu este cazul, ce autoritate are când se joacă de-a ipocritul prin inconsistenţa sa?

 

Şi, în timp ce nu suportăm toate direct în legătură cu numele, dar cu siguranţă vom vedea o instanţă biblică în a nu fi consecvent în profesia sa în acţiunile lui Petru la Antiohia, pentru care Pavel l-a mustrat. Dar, când a venit Chifa în Antiohia, i-am stat împotrivă, în faţă, căci era de osândit. În adevăr, înainte de venirea unora de la Iacov, el mânca împreună cu Neamurile; dar, când au venit ei, s-a ferit şi a stat deoparte, de teama celor tăiaţi împrejur. Împreună cu el au început să se prefacă (greacă, sunupokrinomai []să acţioneze cu ipocrizie) şi ceilalţi iudei, aşa că până şi Barnaba a fost prins în laţul făţărniciei lor (greacă hupokrisis ]ipocrizie).”(Galateni 2:11-13). Acest lucru arată că până şi un apostol nu este imun la tentaţia compromisului din cauza fricii de om. Şi vedem de ce este cel mai adesea însoţită - influenţa nefastă asupra altora, (v. 13). Dar este interesant Petru a arătat o ignoranţă uimitoare faţă de prerogativele sale papale, dacă el a fost primul Papă, încât din cauza aruncării anatemelor sale şi a excomunicărilor Pavel l-a mustrat, iar mai târziu vorbeşte de Pavel cu mare respect şi afecţiune în 2 Petru 3:15-16.

 

Pavel însuşi a fost implicat într-o situaţie care a avut la bază un principiu similar. Iudaizatorii, care pretind a-l accepta pe Isus ca Mesia, au fost ofensaţi de Paul prin refuzul său de a predica circumcizia ca un lucru necesar pentru unirea cu Dumnezeu. El şi Barnaba nu au avut nici o confruntare cu ei şi biserica Antiohia, în cele din urmă, a trimis o delegaţie până la Ierusalim pentru a afla dacă aceasta a fost ceea ce biserica de acolo a crezut, cum au sugerat iudaizatorii (Faptele Apostolilor 15:1-2). Decizia unanimă a tuturor apostolilor şi a bătrânilor care s-au adunat pentru a discuta această problemă a fost că mântuirea a fost prin har şi doar prin har, iar acest lucru a eliminat toată încrederea în performanţele umane de orice fel sau grad (Fapte 15:8-11). Această informaţie a fost apoi trimisă prin toate bisericile neamurilor (Fapte 15:19-29). Această încercare a iudaizatorilor a implicat o negare a întregului sistem al harului. Deci, de multe ori este un compromis. Faptul este harul intră în fiecare domeniu, mai puţin unul - nu există nici un har în judecată - şi nimeni nu poate predica nici un subiect, în afară de acesta fără să fie pătruns de har, cu excepţia cazului în care el predică un simplu legalism.

 

Mai târziu, aceeaşi problemă a apărut printre bisericile galatiene, iar unii au susţinut că Pavel a predicat de fapt circumcizia. Dar el a negat acest lucru, spunând că dacă ar fi predicat circumcizia ca un mijloc de justificare, atunci păcatul crucii ar fi încetat, iar el nu ar fi fost atât de amarnic persecutat (Galateni 5:11). Aici sesizăm un posibil motiv de ce unii vor compromite - o lipsă a dorinţei de a suferi reproşuri sau persecuţie pentru cauza lui Hristos. Dar aceasta nu este decât o creştere carnală a revoltei împotriva datoriei creştine. Un alt lucru este prezent aici şi anume faptul că lumea necredincioasă va fi mereu ofensată de predicarea credincioşilor. Prin urmare aceasta este cauza tuturor persecuţiilor baptiştilor din trecut. Toate ar fi putut fi prevenite prin compromis. Dar atunci Evanghelia ar fi pierit şi niciodată nu ar fi fost adusă de cineva la micul Lubbock County, Texas, comunitate de Woodrow şi aş fi fost pierdut pentru totdeauna. Faptul că Evanghelia a fost predicată cu credinţă, astfel încât am putut fi salvat, ar fi trebuit să mă oblige la credinţă pentru totdeauna.

 

Şi nu fi înşelaţi, fraţilor, numele de baptist” este o ofensă adusă multora din alte culte. Din cauză baptiştii adevăraţi, în general, au fost, în general, întotdeauna adevăraţi în credinţa în Hristos condamnă în mod automat pe toţi cei care sunt atât de laşi sau de lacomi, încât nu vor lua atitudine pentru a menţine adevărul, ca nu cumva să fie batjocoriţi sauîşi piardă poziţiile lor în lume. Avem toţi datoria de a merge afară din tabăra lumii religioase unde să ne lepădăm de adevăr, aşa cum a făcut Domnul nostru. De aceea şi Isus, ca să sfinţească norodul cu însuşi sângele Său, a pătimit dincolo de poartă. Să ieşim, dar, afară din tabără la El şi să suferim ocara Lui.” (Evrei 13:12-13). Slujind Domnului cu obedienţă a necesitat întotdeauna mult har pentru a depăşi frica noastră naturală şi laşitatea. Domnul nostru tratează cu acest lucru în Matei 10:22 ff. Aici vedem: (1) ura lumii pentru poporul Domnului nostru (vv.22-23). (2) Asemănarea noastră cu Domnul nostru (v. 24-25). (3) Nevoia de o teama adecvată (v. 26-28). (4) Trebuinţa de a lua o poziţie publică pentru a susţine adevărul (v. 27). (5) Grijă providenţială a lui Dumnezeu pentru toate creaţiile sale (v. 29-31). (6) Consecinţele sigure, atât ale curajului, cât şi a laşităţii (v. 32-33). Acest lucru pune pe compromiţător pe un teren foarte solemn. (7) Certitudinea unei diviziuni religioase, atunci când lui Dumnezeu îi este dat primul loc (v. 34-36). Cei mai mulţi dintre noi au văzut această situaţie când familiile s-au dezbinat pur şi simplu pentru că o parte au iubit şi ascultat pe Dumnezeu şi altele vrut doar numele de creştini, fără să poarte responsabilităţile acestora.

 

 Acest lucru are un impact asupra acestei probleme în prezent. Întrebarea este, de cine te temi cel mai mult? Om sau Dumnezeu? Acest lucru va fi factorul determinant, dacă stăm în adevăr sau în compromis. Am făcut deja un pic de muncă cu privire la aceste cursuri, atunci când am citit editorialul Fratelui Darter în octombrie - decembrie 1999, editată de The Independent Baptist Voice (Vocea Baptistă Independentă), dar nu m-am putut abţine să nu mă gândesc cât de adecvat acestei probleme a fost citatul din Eclesiastul 12:13-14: „Să ascultăm, dar, încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om. Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău.” Un scriitor străvechi din secolul al patrulea a spus: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi nu aveţi nevoie de nimic altceva de care să vă fie teamă. Dar dacă nu te temi de Dumnezeu, atunci tu trebuie să te temi de orice altceva.” Adevărat! Dumnezeu nu a chemat pe nimeni să facă adevărul acceptabil pentru trup.

 

 Mulţi oameni vor fie creştini generic, pentru că ei cred numele creştinismului este prea costisitor. Ei sunt ca o servitoare bătrână şi bogată şi mama sa, care trăiau în comunitatea unde am păstorit la început. Evident, mama a experimentat harul mântuitor al lui Dumnezeu, iar fiica şi-a exprimat de multe ori dorinţa de a avea încrederea mamei sale în glorie. Mama Lenei era pe patul de moarte şi, din moment ce ea a iubit cireşele Queen Ann, i-a spus fiicei sale să meargă la magazinul general al comunităţii şicumpere o cutie întreagă de cireşe, pentru a se bucura de ele în ultimele sale zile. Dar când fiica aflat costul cireşelor, a spus: Acestea sunt prea scumpe pentru a cumpăra o cutie întreagă" şi a cumpărat doar trei conserve. Care a fost problema? În primul rând, nu au fost banii ei cei care trebuia să îi cheltuie, deşi se aştepta îi moştenească în timp. În al doilea rând, ea nu era un copil iubitor şi ascultător de mama sa. În al treilea rând, şi cel mai important, ea nu a fost autorizată pentru a determina dacă acest lucru era prea costisitor. Problema spirituală care ne ocupăm acum este de a găsi o corespondenţă în acest sens. Noi ar trebui să fim în prezent ocupaţi până se întoarce Domnul nostru şi să avem grijă de treburile sale (Luca 19:12 ff) şiavem de-a face cu ceea ce El a instituit. Iubirea de Dumnezeu ar trebui să ne oblige la ascultare. Dragostea lui Hristos ne constrânge” (2 Cor. 5:14). Şi nu văd nici un indiciu în Scriptură precum Dumnezeu a autorizat vreodată pe cineva pentru a face cumpărături pentru cea mai ieftină formă de creştinism.

 

 Ca proprietar al tuturor lucrurilor, costul nu este nici un obiect al lui Dumnezeu. El a plătit cel mai mare preţ plătit vreodată pentru ceva pentru mântuirea noastră, după cum citim în Ioan 3:16. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” Şi 2 Corinteni 9:15: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru darul Lui nespus de mare.” Cu toate acestea, creştinii nu sunt dispuşi să plătească preţul pentru ucenicie. Ce este acest preţ? Matei 16:24 răspunde: „Atunci Isus a zis ucenicilor Săi: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze." Parte din crucea pe care creştinii trebuie să o poarte este ocara lumii, pentru că noi aparţinem lui Hristos şi trebuie să ne străduim să-L urmăm. Aceasta implică multă auto-negare.

 

 Prin contrast, ce vom folosi în cazul în care o persoană are reputaţia lumească şi stima combinate între un Martin Luther King, Jr., un Billy Graham şi un Norman Vincent Peale, dacă nu este vorba de supunere faţă de voia lui Dumnezeu? Unul va suferi pierderea recompensei în cel mai bun caz şi poate pierde chiar sufletul lui. Ţineţi minte ceea ce Matei 16:25-26 urmează să spună: Pentru că oricine va vrea să-şi scape viaţa o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine o va câştiga. Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?” Ascultarea voii lui Dumnezeu este principala caracteristică a creştinilor, după cum citim în Evrei 5:9: „Şi, după ce a fost făcut desăvârşit, S-a făcut, pentru toţi cei ce-L ascultă, urzitorul unei mântuiri veşnice.” Prezenta ascultare dovedeşte aceasta are menire în răscumpărarea lui Hristos.

 

 Poate că motivul pentru care unele biserici decid lase deoparte numele de baptist”, astfel încât acestea să poată scăpa de ocara lumii, este pentru că ei sunt la fel ca biserica Sardes. În Apocalipsa 03:01 este scris de această biserică ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort”. Această biserică este menţionată doar în Apocalipsa 1 şi doar aici. Ea a început ca o biserica adevărată care exista pentru Domnul, dar aici Domnul aruncă o reflecţie tristă asupra ei. Deşi acesta mai avea încă câţiva membri care trăiau aşa cum ar trebui, versetul 4 – probabil unul dintre cei mai vechi, original membru - dar totuşi biserica în sine este acum moartă în socoteala lui Dumnezeu, ceea ce este tot ce contează cu adevărat. Ce s-a întâmplat? Aceasta a fost odată sănătoasă, umilă, dar cineva a făcut un compromis şi alţii l-au urmat întru acesta. Acesta este modul în care funcţionează întotdeauna compromisul.

 

 Lăsaţi-mă să ilustrez acest lucru din viaţa unui mare baptist, dar unul care a făcut un compromis o singură dată. John Bunyan a fost un teolog profund şi un mare predicator, care a scris şaizeci de lucrări majore. Am trei volume din operele sale complete. El a petrecut doisprezece ani în închisoarea Bedford, Anglia, deoarece autorităţile s-au străduit aducă la tăcere predicile sale. A fi în închisoare în condiţiile de atunci era destul de rău, iar el a trebuit să aibă grijă şi de fiica lui oarbă ce avea vârsta fragedă de paisprezece ani, Mary, care venea desculţ prin zăpadă uneori, condusă de fratele ei mai mic, pentru a lua şireturile făcute de Bunyan. Copii le vindeau pentru câţiva bănuţi în speranţa că ar putea cumpăra o pâine, care era, uneori, singura mâncare care o avea familia. Acest lucru trebuie să fie foarte greu, dar Bunyan a refuzat să facă vreun compromis. Cu toate acestea, el a încercat să facă afaceri necinstite cu protestanţii în jurul Mesei Domnului, căci a fost unul dintre cei mai remarcabili comunionişti deschişi ai vremii între baptişti. Ca un rezultat a acestui compromis în această materie, biserica baptistă în care el a fost pastor a încetat să fie o biserică baptistă după moartea sa. Ce cost ridicat pentru un compromis!

 

 Şi eu sunt conştient de faptul că una dintre încercările cele mai frecvente pentru justificarea acestui compromis este motivul sufletele oamenilor sunt mult mai importante decât simpla doctrină sau decât numele şi dragostea mea pentru suflete mă motivează să fac orice pentru a obţine cât mai multe.” Asta poate suna bine pentru un motiv trupesc, dar Domnul nostru, care ne-a poruncit stăm ferm în adevăr, ne-a arătat deja preocuparea Sa infinit mai mare pentru sufletele oamenilor, astfel că dragostea pentru suflete nu este în conflict cu fidelitatea doctrinară. Într-adevăr, nimeni nu a fost sau va fi vreodată convertit în afara adevărului lui Dumnezeu, dar mulţi au fost etern damnaţi de o Evanghelie pervertită care a început ca un compromis referitor la ceea ce au fost considerate chestiuni lipsite de importanţă de către oamenii din lumea religioasă.

 

 Şi un alt lucru care intră aici este că presupunem că suntem mai înţelepţi decât Domnul nostru, dacă ne gândim să determinăm ce poate şi ceea ce nu poate fi reţinut în predicile noastre şi în practică. Dacă am compromis, de ce ar trebui El să pună mai departe oricare din puterile Sale pentru a face ca ceea ce predicăm noi să fie eficace? Cele mai bune predici pe care omul le poate face sunt doar vânt, dacă Duhul lui Dumnezeu nu le dă putere şi de ce ar trebui el să facă acest lucru, dacă nu vom asculta voia lui Dumnezeu. Ei bine a întrebat Isus în Luca 6:46: „De ce-Mi ziceţi: „Doamne, Doamne! ”, şi nu faceţi ce spun Eu?” Adevărata supunere faţă de Domnia lui Hristos nu este o chestiune de profesie, ci de practică, iar acest lucru implică să ne găsim locul nostru printre cei care sunt oamenii istorici ai lui Dumnezeu.

 

III. Cum putem folosi numele de „baptist” pentru a avea cele mai bune avantaje?

 

Este întotdeauna important să avem atitudinea corectă în tot ceea ce facem. Atitudinea face toată diferenţa, dacă suntem lăudaţi sau condamnaţi pentru ceea ce facem. În Israel vom vedea o ilustrare a cât de uşor este pentru oameni să-şi piardă calea în privinţa slujirii lui Dumnezeu. Unul dintre eşecurile lui Israel a fost s-a transformat egoist în a face numai ceea ce mulţumeşte trupul. Vedem acuzarea lui Dumnezeu a naţiunii în Malachi 1:6: Un fiu cinsteşte pe tatăl său şi robul stăpânul său: dacă atunci voi fi un tată, unde este onoarea mea? Şi dacă fi un stăpân, unde este teama mea ? zise Domnul oştirilor voastre, preoţilor care dispreţuiesc numele meu”. Relaţia dintre Dumnezeu şi poporul Său cere o atitudine corectă din partea lor. Auto-căutarea întotdeauna previne, dând cinste Domnului, deoarece prima cerinţă a Domnului pentru urmarea Lui este auto-negarea (Matei 16:24). Este uşor, chiar şi în convingerea cuiva, fie motivat doar de auto-căutare şi nu aibă în vedere slava lui Dumnezeu. Oameni pierduţi poate fi adesea convinşi facă lucruri doar pentru a uşura convingerea lor ca ei cred. Fiţi siguri în legătură cu acest lucru. Dumnezeu nu a salva sufletele, în principal pentru a le ţine departe de iad. El salvează în primul rând pentru slava Sa. El salvează câţiva dintre cei care sunt foarte preţuiţi în ochii oamenilor, dar El salvează şi pe cei dintre noi care sunt, prin natura lor nimicuri, pentru că El ar putea face ceva din noi prin harul Său, şi aşa mai departe, pentru slava Lui. Deci, este scris în 1 Corinteni 1:29, 31: pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu… pentru că, după cum este scris: „Cine se laudă să se laude în Domnul”.

 

Istoria se repetă cu regularitate şi astăzi trăim într-o epocă foarte egoistă când onoarea şi slava lui Dumnezeu sunt, în general, secundare dorinţelor trupeşti. Această auto-căutare de onoare individuală este o metodă eficientă de prevenire, pentru a trăi în credinţă, aceasta fiind cerinţa lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi. Ascultaţi ceea ce Mântuitorul Însuşi a spus în această privinţă în Ioan 5:44: Cum puteţi crede voi care umblaţi după slava pe care v-o daţi unii altora şi nu căutaţi slava care vine de la singurul Dumnezeu?Acest lucru nu poate fi prea puternic accentuat. Prea mulţi dintre oamenii lui Dumnezeu încearcă să îşi formeze un nume pentru ei înşii într-un fel sau altul, în loc să onoreze numele Domnului pe care fiecare persoană salvată îl poartă şi numele pe care El l-a dat poporului Său, în calitatea lor de oameni organizaţi - biserici baptiste. Mulţi sunt dispuşi predice în cea mai mare biserică din oraş pentru slava lui Dumnezeu.Dar câţi aţi auzitspună „eu sunt dispus predic în cea mai mică biserică din oraş, dacă Dumnezeu este glorificat prin aceasta?” Acesta este în mod ciudat inconsecvenţă, nu-i aşa? Dar dovedesc pur şi simplu mândria noastră.

 

Cu toate acestea, după cum observăm pe alţii care aduc ocară numelui nostru confesional, trebuie să fim atenţi şinu permitem ca atitudini greşite să se dezvolte în noi. Nicăieri nu găsim chemarea lui Dumnezeu către preoţia care acuză, care de multe ori miroase a auto-neprihănire. Vasele noastre sunt prea murdare pentru ca oricare dintre noi să facă acest lucru. Nu numai atât, dar acest lucru tinde ne distragă atenţia de la ceea ce suntem chemaţi să facem. Poate aţi observat, după cum eu am făcut-o, că cei care sunt cei mai critici faţă de alţii de multe ori nu au o atitudine foarte pozitivă. Din păcate, acesta este uneori un spirit profund de invidie, care face ca o persoană să fie critică faţă de alţii, care poate părea realizează ceea ce nu face de fapt. Nu este această critică a altora ceea ce ne-a avertizat în Romani 14, unde, după mustrarea atitudinii de judecător în versetul 4, Pavel a fost inspirat sublinieze responsabilitatea personală în versetele 12-13? "Aşa că fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu [nu alţii, pentruDumnezeu nu cheamă pe nimeni să fie o persoană care spune vrute şi nevrute]. Să nu ne mai judecăm, dar, unii pe alţii. Ci mai bine judecaţi să nu faceţi nimic care să fie pentru fratele vostru o piatră de poticnire sau un prilej de păcătuire." Şi faptul aceasta se referă numai la chestiuni neprevăzute nu diminuează cu nimic aplicabilitatea sa la lucruri mult mai importante. Şi trebuie amintit acesta este Domnul nostru însuşi, care se plimbă singur în mijlocul bisericilor Sale cu picioarele de alamă [care simbolizează judecata] (Apocalipsa 1:13-15). Feriţi-vă de uzurparea judecăţii lucrării lui Isus.

 

Există cazuri în care ar fi mult mai bine pentru denominaţia noastră, în general, dacă o aşa-numită biserică baptistănu ar purta acest nume onorabil. Dar, pentru că bisericilor Domnului le sunt cerute de către principiile biblice fie independente de toate celelalte autorităţi spirituale de pe pământ, nu avem nici o modalitate de a obliga bisericile rătăcitoareelimine numele de „baptist” din bisericile lor atunci când s-au îndepărtat de credinţă. Mărturisesc au fost momente când mi-a fost ruşine de acţiunile unei asemenea biserici şi mi-am dorit ca acestea să nu poarte numele confesional pe care îl preţuiesc. Cu toate acestea, eu sunt convins de înţelepciunea perfectă a lui Dumnezeu, precum şi a suveranităţii Sale absolute, care îi permite remedieze situaţiile, aşa cum i-ar face plăcere Lui. El nu are nevoie de puterea mea firavă sau de perspicacitatea meschină pentru a proteja numele Lui şi numele bisericilor Lui. Lăsaţi-mă să-mi văd mai degrabă la propria-mi facere, recunoscând propria mea nevoie mare de harul, puterea şi înţelepciunea Lui. Adesea, Dumnezeu permite răului se joace afară, pur şi simplu pentru a arăta răul la care înţelepciunea trupească şi mândria duce în cazul în care nu luăm măsuri. Trupul trebuie să fie întotdeauna controlat.

 

Chiar şi Iuda Iscarioteanul, care a reprezentat apogeul în ceea ce priveşte căutarea de sine, poate fi utilizat în marele scop etern a lui Dumnezeu, dacă se rezumă doar la avertizarea sufletelor ambiţioase şi avare asupra costului ridicat al unor astfel de atitudini şi acţiuni. După trimiterea lui „la locul său”, după cum citim în Fapte 1:25, Domnul a condus prima biserică să-l înlocuiască şi apoi să continue activitatea la care au fost numiţi. Şi este interesant de observat că biserica din Ierusalim nu s-a implicat într-o perioadă prelungită de deplângere a efectelor nocive ale apostaziei lui Iuda, nici nu a alergat în jur, aşteptând ca ipocrizia lui să nimicească lucrările Domnului. Au existat întotdeauna apostaţi şi întotdeauna vor exista, până la revenirea Domnului nostru şi vor fi din ce în ce mai mulţi şi mai răi, pe măsură ce ne apropiem de sfârşitul veacului. Atât de mulţi, încât Domnul nostru se întreabă în Luca 18:8 f: „Vă spun că le va face dreptate în curând. Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă (aşa cum se înţelege din text) pe pământ?” El nu întreabă dacă ar mai exista credincioşi pe pământ la acel moment, ci mai degrabă dacă trupul adevărului doctrinar – „credinţă”, aşa cum este adesea menţionat în Noul Testament - ar fi în jur. Acesta este cel mai instructiv mod pentru a verifica apariţiile „credinţei”, în concordanţă. „Credinţa”, cum TT Eaton a descris-o aproape o sută de ani în urmă, în mica sa carte „Credinţă şi Credinţa”, care a fost recent retipărită, este obiectul convingerilor noastre şi astfel este şi doctrina bisericii. Acest lucru este pur şi simplu doctrinei Bibliei şi, prin urmare, doctrina baptistă. La revenirea Domnului nostru va găsi El biserici baptiste sănătoase? Acest gând este o provocare pentru fiecare dintre noi ca să fie mai credincios. Credinţa noastră trebuie să se bazeze pe „Credinţa”, altfel este greşită. Nu există credinţă în afară de un obiect adecvat. Cea mai mare nevoie a noastră este de a vedea de noi înşine, ca nu cumva să greşim pentru că am permis auto-căutarea păcătoasă, care încearcă să ne abată de la credinţă şi rolul pe care ni le-a dat Dumnezeu. Atunci când vom auzi strigătul arhanghelului şi trâmbiţa învierii va face cunoscută vestea cea bună, veţi fi găsit fidel sarcinii dumneavoastră. Sau vei fi găsit că ţi-ai îngropat talentul şi te-ai aşezat pe scaun pentru a nu face nimic, pentru a aştepta pesimist mersul acasă, în timp ce ai criticat pe cei care slujesc lui Dumnezeu, deşi poate imperfect.

 

Este răspunsul la problema plecării de la credinţa istorică o uniformitate obligatorie? Nu! Atât catolicismul şi protestantismul au fost, renumite din punct de vedere istoric pentru eforturile lor de a impune uniformitatea credinţei şi a practicii, prin forţă fizică şi prin ameninţarea pierzaniei veşnice. Totuşi, acest lucru nu a funcţionat pentru ei. Dar baptiştii au avut mult mai mult succes, deoarece puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu a însoţit, în general, munca lor, aşa cum conducătorii bisericilor au promis în Ioan 16:13-14: „Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi.” Unitatea Duhului despre care se vorbeşte în Efeseni 4:3-7 necesită neapărat un popor unit, iar acest lucru este imposibil într-un amestec de confesiuni cu credinţe diferite. Idealul creştin al unităţii este, prin urmare, imposibil de urmat prin metodele catolice şi protestante.

 

Oricât de mult am dori să prevenim orice dezonorare a Domnului nostru şi a bisericilor Lui, nu putem obliga conformarea cu adevărul prin orice forţă exterioară. Multiplicarea invenţiilor religioase sau a organizaţiilor nu este calea de a asigura uniformitate sau de a proteja numele nostru baptist şi moştenirea noastră. Aceasta ar fi o trădare a două dintre cele mai de bază principii ale noastre: ascultarea Scripturii şi independenţa bisericilor. Dar unde Duhul lui Dumnezeu ne conduce, va fi întotdeauna unitatea credinţei şi acest lucru duce la unitatea practicii. Prin urmare, numai conformitatea rezultatele ascultării adevărului vor reuşi . Dar acest lucru va necesita lepădarea de sine, supunerea la Scriptură în toate lucrurile, prezentarea la interpretarea Duhului Scripturii şi la conducerea lui, în ceea ce priveşte toate lucrările creştine şi, prin urmare, subjugarea tuturor gândurilor la ascultarea de Hristos, aşa cum a cerut în 2 Corinteni 10:05. Nu există, prin urmare, nici un loc pentru mândrie în noi.

 

Este greu să trăim onorabil, dacă nu avem un nume onorabil. Până la această epocă neruşinată în care trăim acum, când atât de mulţi se grăbesc sa anunţe în mass-media copiii nelegitimi care s-au născut, lipsa unui nume onorabil a fost considerată un mare handicap. Oamenii nelegitimi născuţi au avut o viaţă grea, pur şi simplu pentru că nu au avut un nume onorabil. Este trist să spun că cei mai mulţi practicanţii creştinismului sunt născuţi bastarzi, deoarece fiecare cult religios, cu excepţia baptiştilor, este obligat să urmărească originea până la un om care a pus bazele unui grup, cu multe secole mai târziu, după ce Domnul nostru a început biserica Sa. Şi nu mă înţelegeţi greşit! Mă bucur pentru fiecare persoană cu adevărat născută din nou, indiferent ce cult religios acesta are. Am mai mulţi prieteni preţioşi creştini care nu sunt baptişti. Dar mulţi dintre cei care sunt salvaţi, sunt salvaţi în ciuda a ceea ce învaţă biserica lor şi nu din această cauza. Mulţi sunt salvaţi pentru că cineva a sădit Evanghelia în ei.

 

Domnul a dat un nume onorabil poporului Său şi bisericilor Lui şi noi toţi suntem obligaţi să trăim pentru acel nume mare, pentru care peste cincizeci de milioane de martiri au murit pentru a păstra credinţa, astfel încât astăzi am putut să o moştenim. Fraţilor, noi suntem moştenitori ai martirilor din trecut, şi ruşine, ruşine, nouă, dacă noi îi trădăm prin vânzarea spiritului nostru străvechi şi a moştenirii noastre spirituale şi pentru o mizerie de ciorbă spirituală.

 

Protestantismul a încercat se justifice, în toate formele sale variate, printr-o interpretare greşită a parabolei copacului de muştar în Matei 13:31-32. Arborele de muştar este interpretat ca fiind creştinismul, care de la un început foarte mic a crescut la dimensiuni mari, având mai multe ramuri de tipuri diferite şi eterogene, dar toate fiind presupuse a fi creştinism bun, adevărat, credincios. Conform acestei teorii există ramura metodistă, ramura prezbiteriană, ramura baptistă, etc. Dar acest lucru nu este contrarnumai Scripturii, este contrar şi horticulturii.

 

În toate cele zece pilde care le-a spus Isus în seria „Regatul cerului” în Matei, Marcu şi Luca, El nu a învăţat marea expansiune a împărăţiei cerurilor, ci coruperea continuă a acesteia. Deci, este aici, pentru păsările ce vin în acest copac de muştar şi îl rup şi îl corup şi îl spurcă. Nu numai atât, dar acest copac încă este, în toate ramurile sale, copac de muştar şi nu există nici un indiciu că vreo ramură diferă radical de oricare alta. Natura nu va tolera nici măcar inter-altoirea plantelor radical diferite. De ani de zile, hobby-ul meu a fost pomii fructiferi şi, pentru că am constatat că copacii achiziţionaţi au fost nu numai exagerat de costisitori, dar cele mai multe ori au fost etichetaţi în mod greşit sau defecţi, am început propria mea altoire. La un moment dat am avut 330 soiuri numai de meri, toţi altoiţi cu până la şapte soiuri de la un copac. Dar altoirea a fost încununată de succes numai în tipul specific de fructe. Fructele cu sâmbure, cum ar fi piersici, caise, prune şi altele nu au putut fi altoite pe mere sau viceversa. Scriptura ne învaţă chiar în Romani 11:17, că măslinele trebuie să fie altoite pe măsline.

 

Protestantismul, cu toate acestea, s-a străduit se altoiască pe adevăratul creştinism, fără a ţine seama de cât de străin este de creştinismului biblic în ceea ce priveşte credinţele sale despre Dumnezeu, păcat, mântuire, adevăr bisericesc şi toate celelalte mari adevăruri de credinţă. Fără îndoială, unii, probabil cei mai mulţi reformatori, au fost cu adevărat mântuiţi, dar au fost tragic ignoranţi ai adevărului Scripturii în mai multe domenii şi ei au vrut cu mândrie stima lumii şi, astfel, au fost o pradă uşoară a compromisului. Este menţionat Martin Luther, primul protestant pe care lumea l-a văzut vreodată, a căutat la început favoarea anabaptiştilor. Lăsaţi-mă să pun pauză aici să spun eu sunt sigur că voi toţi vă daţi seama, baptiştii nu sunt protestanţii! Ei nu au fost niciodată. Ei nu pot fi niciodată, dacă aceştia sunt baptişti adevăraţi. „Protestant” se aplică doar la unele culte religioase care provin din catolicism în semn de protest faţă de coruperea acestuia în secolul al XVI-lea sau mai târziu, sau care derivă dintr-un grup care a făcut acest lucru. Toate sunt fiicele sau nepoatele Romei şi în prezent acestea sunt chemate vină acasăşi vor face acest lucru în vremurile din urmă ale aceste epoci, astfel încât să poată forma o mare biserică a lumii sub puterea Antihristului.

 

Dar, aşa cum am început spun, la început Martin Luther curta favoarea Anabaptiştilor şi a fost înclinat li se alăture până când a văzut ce costuri ar fi. Ei au fost un popor urât şi batjocorit, ce nu a avut parte de învăţătura care a caracterizat bisericile false. Nici nu au un mare număr de aderenţi, pe care botezul pruncilor i-a adus în biserici false, inclusiv mulţi oameni născuţi importanţi, care au condus lumea. Ei au fost doar un popor simplu şi paşnic care pretindea a fi experimentat mântuirea prin har şi au fost scufundaţi pentru profesiunea lor de credinţă. Toate aceste lucruri făcute în tovărăşia baptiştilor erau prea umilitoare şi prea costisitoare pentru el şi astfel, Martin Luther şi adepţii lui au ajuns a crea propria biserică şi persecutând baptiştii aproape la fel de grav cum au făcut catolicii.

 

Am spus toate acestea, în scopul de a atrage atenţia asupra faptului că Scriptura spune că „întreaga familie [a lui Dumnezeu] în cer şi pe pământ este numită după Dumnezeu Însuşi” (Efeseni 3:14-15). Nu există nici un nume confesional, din cauza unităţii Duhului unde este adevăratul creştinism. A se vedea cele şapte unităţi în Efeseni 4:3-6. Protestantismul are defecte în unele dintre aceste lucruri. Numele nostru baptist este necesar doar ca o denumire pământească, pentru a ne distinge de alţii. Din păcate, mulţi sfinţi adevăraţi, fie din ignoranţă sau voit, refuză să fie cunoscuţi sub acest nume onorabil. Atunci când o persoană foloseşte un pseudonim, acesta face întotdeauna discutabilă onestitatea lui. Acum, nimeni nu crede că baptiştii vor ajunge în rai. Pentru a susţine o astfel de teorie este necesar să credem mândra teologie a catolicismului, pentru că de acolo provine ideea că apartenenţa la o biserică adevărată a fost necesară pentru mântuire şi că nimeni nu putea fi salvat în afara bisericii.

 

Un nume ambiguu sau lipsit de sens nu poate aduna respectul faţă de altele de acest gen, care este unul dintre mai multe motive de ce un nume distinctiv, confesional este necesar în această lume prezentă. Fie că sunt indivizi sau biserici, „nici unul dintre noi nu trăieşte pentru el însuşi, şi nimeni nu moare pentru sine” (Romani 14:7) şi astfel, trebuie să ţinem seama de efectul acţiunilor noastre asupra altora care împărtăşesc convingerile noastre. Mass-media, deoarece este în întregime sub dominaţia lui Satana, se delectează cu orice ilegalitate din străinătate comisă de către cineva care poartă numele de „baptist”. Există ambele părţi, şi pozitivă şi negativă, de a fi cunoscut public ca baptist, acesta fiind motivul pentru care aceia dintre noi care poartă acest nume onorabil au o mare responsabilitate, şi anume a nu face nimic care ar putea fi chiar interpretat greşit ca rău. „Feriţi-vă de orice se pare rău.” (1 Tesaloniceni 5:22).

 

 În mod normal este suficient pentru oameni fie numiţi „baptist”, pentrumajoritatea oamenilor recunosc acest lucru ca fiind definirea unei entităţi religioase. Dar, apoi, multe aşa-zise biserici baptiste au compromis şi a intrat în organizaţii suprabisericeşti, cum ar fi convenţii, asociaţii, burse, etc. fapt prin care acestea ar putea fi mai convenabile, deşi inconştiente, înghesuite în credinţe şi practici nescripturale. Satana iubeşte astfel de organizaţii, deoarece acestea îi permit să controleze oamenii, pentru că dacă el preia conducerea organizaţiei, el controlează toate ce îi aparţin organizaţiei. Acum, nici unul dintre noi nu se bucură într-adevăr, stând deoparte, pentru a fi etichetaţi ca inadaptaţi, non-conformişti sau rebeli şi aceasta este puterea aproape inconştientă pe care orice astfel de organizaţie suprabisericească o exercită asupra aderenţilor săi. Astfel, ea este adesea motivată de către cei din astfel de organizaţii, că „Noi nu vrem să fim contrari convenţiei asocierii - părtăşiei, etc. - şi astfel vom merge împreună cu programul, chiar dacă nu suntem de acord cu aceasta.” Şi astfel, plecarea de la credinţă este treptat, dar clandestin realizată.

 

Mai târziu, unii baptişti conştiincioşi au dezavuat această tendinţă a organizaţionismului, care a avut o influenţa atât de coruptivă asupra bisericilor şi, astfel, acestea au început fie numite baptiştii independenţi” - o altă denumire onorabilă, pe care sunt mândru să o port. Dar atunci nu era cu mult înainte ca unele dintre acestea să înceapă să se îmbolnăvească, ca dorinţa de a fi mai mult decât un pastor a unui efectiv smerit, mutat apoi pentru a porni alte organizaţii ecleziastice care ar inventa birouri cu titluri mai sonore decât Pastor” sau "Părinte." Ambiţiile carnale fie Papi - a fi stăpâni peste alţi fraţi - nu sunt moarte nici măcar printre baptişti. Cât de adevărate sunt cuvintele omului înţelept în Eclesiastul 7:29: Numai iată ce am găsit: că Dumnezeu a făcut pe oameni fără prihană, dar ei umblă cu multe şiretenii.” Tărâmul religios este umplut cu invenţii umane, care sunt, prin natura lor, rechizitorii ale înţelepciunii lui Dumnezeu, ca şi cum Dumnezeu nu a ştiut cum e cel mai bine să facă lucrurile.

 

Cele mai bune moduri, din toate moduri de a folosi numele nostru baptist, este de a-l folosi astfel încât toţi vor fi obligaţi -l respecte, pentru că este făcut onorabil de către cei care-l poartă. Avem nevoie de toate ambiţia pe care a avut-o David în Psalmul 26:8, atunci când a spus, Doamne, eu iubesc locaşul Casei Tale şi locul în care locuieşte slava Ta." Slava lui Dumnezeu este localizată în casa lui. Întotdeauna mi s-a părut acest lucru este echivalent cu Vechiul Testament la Efeseni 3:21 care spune, a Lui să fie slava în Biserică şi în Hristos Isus, din neam în neam, în vecii vecilor! Amin.” În cazul în care slava lui Dumnezeu este prima noastră grija, atunci ne vom aduce toate deliberările, dorinţele şi ţinutele noastre, întru supunerea faţă de voia lui Dumnezeu. Dacă nu, atunci agenda noastră de auto-servire, va compromite numele onorabil pe care Dumnezeu L-a dat bisericilor Lui, şi pe care este privilegiul nostru să îl purtăm. Oamenii cu atitudini carnale vor recurge la unul dintre cele trei mijloace de a ajunge departe de convingerile aduse de cuvântul lui Dumnezeu. Vor recurge la: (1) izolare, în care aceştia încearcă să se menţină mereu departe de cuvântul lui Dumnezeu. Sau, la: (2) izolaţie, când ei încearcă să se izoleze de la cuvântul lui Dumnezeu prin mijloace lumeşti. Isus a vorbit despre acest lucru în Matei 13:22. Sau, la: (3) inoculare, când aceştia se îmbibă cu doctrină falsă suficient de mult pentru a contracara adevărul.

 

 În încheiere un avertisment. În Luca 09:26, Domnul nostru a spus: „Căci de oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, se va ruşina şi Fiul omului de el, când va veni în slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri.Acest lucru nu include cuvântul” baptist - prin care El a desemnat poporul Său în Scriptură? Când se va întoarce Domnul nostru El ne va chema pe noi toţi stăm înaintea Lui, ca fim recompensaţi pentru fidelitatea noastră către El. Apoi, toţi cei cărora le-a fost ruşine să îşi menţină poziţia lor cu El şi cu poporul Său credincios, deoarece ei nu au vrut poarte ocara de dragul Lui, vor fi făcuţi de ruşine şi vor suferi pierderea recompensei. În ce clasă vei fi tu găsit?

horizontal rule

CINE SUNT BAPTIȘTII

de Curtis Whaley, 1960

 

Introducere

 

 Vă prezint cu mare bucurie această broșură de Curtis Whaley. Cu permisiunea sa, First Baptist Church din Harrison, Ohio, consideră ca pe un privilegiu republicarea.

 

 Moștenirea baptistă este una glorioasă. Putem fi mândri și mulțumitori față de strămoșii noștri. Istoria lor din momentul în care Isus a creat prima biserică și până acum, este una din cele mai interesante din lume.

 

 Mulți baptiști de azi nu știu cine sunt baptiștii. Broșura are multe răspunsuri la această întrebare. Sperăm că citirea ei va crea dorința de studiu în profunzime a istoriei baptiste.

 

 Avem nevoie de loialitate față de biserica lui Isus Hristos de azi. Începând să cercetăm istoria baptiștilor mult în urmă, până la prima biserică baptistă din Ierusalim, ne vor trece fiorii. Recunoștința față de Dumnezeu pentru continuitatea baptiștilor va crea dragoste și loialitate pentru biserica Sa.

 

 Fie ca Dumnezeu, în mila Sa suverană, să folosească această broșură pentru a trezi interesul, studiul și predicarea cu privire la biserica lui Isus. Biserica locală este planul lui Dumnezeu pentru azi. Să realizăm că ”A Lui este slava în biserică, prin Isus Hristos, în toate vremurile, veșnic.” (Efes. 3:21).

 

Berlin Hisel - Harrison, Ohio - 1974

 

CINE SUNT BAPTIȘTII?

 

 Am fost impresionat mai mult ca oricând în timpul acestor schimbări și cumva zile neprevăzute, de importanța de a cunoaște cine ești și de a avea convingeri ferme despre ceea ce ești. Cuvintele lui Petru răsună și azi în sufletul meu, observând indiferența ce însoțește gândirea și rațiunea modernă de azi. El a spus …Fiți gata să dați socoteală tuturor care vă întreabă de nădejdea care este în voi, cu teamă și blândețe… (I Petru 3:15). Poate fi găsită cea mai mică urmă de convingere în răspunsurile noastre, când suntem întrebați – de ce ești baptist? – Când întreb un om aceasta, rar sunt impresionat de răspunsuri de genul…părinții mei sunt baptiști sau …cred în ideea de o dată salvat, pentru totdeauna salvat …sau mai rău…biserica baptistă este cel mai aproape de casa noastră.

 

 Dacă ești baptist, ar trebui să știi de ce ești baptist, și pentru a ști de ce, trebuie să știi cine sunt baptiștii. Pentru a ști cine sunt baptiștii, trebuie să știi originea lor, ce cred ei și ce au făcut.

 

I. UNDE AU ÎNCEPUT BAPTIȘTII?

 

 În timp ce denominațiile moderne își au originea la fondatorii moderni, baptiștii au existat de-a lungul secolelor de istorie creștină. Luteranii au început cu Martin Luther; Prezbiterienii au început cu John Calvin; Metodiștii au început cu John Wesley și ucenicii au început cu Alexander Campbell. Toate cultele moderne au început cu fondatori moderni. Martorii lui Iehova au început cu Charles Taze Russell; Mormonii au început cu Joseph Smith, Jr.; scientologii au început cu Mary Baker Eddy; adventiștii de ziua a șaptea cu William Miller; Swedenborgianismul a început cu Emanuel Swedenborg, etc.

 

 Prin multe grupări baptiste ce au înflorit în timpul reformei protestante, după enciclopedia lui Collier, baptiștii au descins din unele secte evanghelice ale vremurilor dinainte, în timpul cărora bisericile romană și ortodoxă dominau Europa și opreau neînțelegerile. Cardinalul Hosius, catolic, președinte al conciliului de la Trent, (1545-1563), a scris în perioada de început a reformei că dacă nu baptiștii nu erau chinuiți grav în ultimii 1200 de ani, numărul lor ar fi mai mare decât toți reformații. Aceasta ar trebui să convingă pe oricine că baptiștii nu sunt produsul reformei și nu sunt nici protestanți, în sensul popular al termenului.

 

Dacă baptiștii nu au început la reformă, atunci unde este începutul lor? Vom lăsa un mare american și istoric mondial să răspundă la această întrebare. John Clark Ridpath, (1840-1900), metodist, a scris, "nu ar trebui să admit repede că a existat o biserică baptistă din 100 A.D., deși, fără îndoială erau biserici baptiste atunci, deoarece toți creștinii erau baptiști atunci." Da, toți creștinii erau baptiști deoarece doctrinele crezute și învățate de baptiști azi, sunt aceleași cu cele învățate de Domnul Isus, Petru, Ioan, Pavel și apostolii. Nu am fost numiți baptiști întotdeauna. Numele nu este unul ales de noi. Ca urmare a ceea ce noi credem a fi credință apostolică și exemplu, baptiștii au respins botezul copiilor, nefiind fondat pe Scripturi și au insistat asupra unei membralități regenerate și botez căutat cu inteligență de către candidat, ca și condiție pentru a fi membru în biserică. Pentru aceasta au fost stigmatizați ca anabaptiști, catabaptiști și uneori doar baptiști; adică re-botezători, pervertitori ai botezului, sau ca cei ce accentuează botezul și îl fac motiv de schismă. Suntem mândri de nume, deoarece distinge poziția noastră doctrinară, care este arătată în NT și ne identifică cu sfinții care credeau același adevăr prețios.

 

 Premisa că creștinii primului secol erau baptiști ajunge până la pretenția romano catolică despre biserică. Subliniem doar că prima biserică a fost organizată de Hristos și de apostolii Lui și acei apostoli au devenit nucleul bisericii din Ierusalim, nu Roma, iar Iacov era liderul lor, nu Petru. Episcopul Romei nu avea prioritate peste alți episcopi, până în sec.4, până când Grigorie a urcat pe tronul episcopatului în 590 A.D. când episcopul roman a început să pretindă supremația peste alți episcopi. Vedem astfel, că romano catolicismul datează din sec. 4.

 

 Nu susținem că dor baptiștii merg în cer, dar susținem că prima biserică a fost organizată conform principiilor menținute istoric de baptiști și că baptiștii au existat din acea zi. La început erau numiți creștini, apoi au avut alte nume, de-a lungul secolelor, până au primit numele care i-a deosebit de prtestanți și de catolici.

 

II. CE CRED BAPTIȘTII?

 

 Charles H. Spurgeon răspundea la aceasta, "Întâi sunt creștin. Dar cum acest termen a devenit inclusiv în mintea multora, îmi definesc poziția ulterior declarând că sunt un creștin cu doctrina istorică a baptiștilor.”

 

 Baptiștii cred doctrina biblică ce a caracterizat istoric pe creștini de la început. Ei cred:

 

 A. Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu divin, inspirat. Deși pana cu care s-a scris a fost omenească, cuvintele erau cuvintele lui Dumnezeu, în manuscrisele originale. "Căci nici o proorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt.” (II Petru 1:21). Baptiștii nu recunosc nici o autoritate divină în tradițiile omenești, în crezurile lor, sau în decretele ecleziastice. Pentru ei, Biblia este autoritatea finală și suficientă, ca doctrină, guvernare bisericească și viață. Ei cred că Biblia este revelarea voii lui Dumnezeu și arată starea omului, calea salvării, blestemul păcătoșilor și fericirea credincioșilor adevărați. Ei cred că doctrinele ei sunt sfinte, preceptele te leagă, istoria ei este adevărată și deciziile sunt imutabile, că "... Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună. (II Tim. 3:16-17).

 

 B. Este un singur Dumnezeu etern, viu și adevărat. Baptiștii cred că Dumnezeu este suveran, omnipotent, omniscient și omniprezent. Că este o Ființă personală, care a creat, păstrează și conduce universul. Ei cred că Dumnezeu este infinit în sfințenie și alte perfecțiuni și i se datorează dragostea, reverența și supunerea.

 

 Baptiștii sunt trinitarieni, crezând că Dumnezeu se revelează ca Tată, Fiu, și Duh Sfânt, fiecare persoană distinctă, ci atribute, dar fără diviziune a naturii, esenței sau ființei.

 

 ".Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn.," (Deut. 6:4). "De îndată ce a fost botezat, Isus a ieşit afară din apă. Şi în clipa aceea cerurile s-au deschis, şi a văzut pe Duhul lui Dumnezeu pogorându-Se în chip de porumbel şi venind peste El. Şi din ceruri s-a auzit un glas, care zicea: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea.” (Mat. 3:16, 17). La botezul lui Isus, cele trei personalități distincte s-au manifestat deodată. Baptiștii recunosc paradoxul, îl acceptă și așteaptă soluția în smerenie. Baptiștii nu măsoară ce trebuie să creadă din Biblie prin ceea ce este rațional. Nu este posibil ca ceea ce este finit să înțeleagă infinitul.

 

 C. Omul a fost creat prin actul special al lui Dumnezeu. "Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut….Domnul Dumnezeu l-a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s-a făcut astfel un suflet viu. (Gen. 1:27,2:7).

 

 Deși creat sfânt, prin ispita lui Satan, omul a încălcat porunca lui Dumnezeu și a căzut din starea inițială de sfințenie și neprihănire. Prin căderea lui, rasa umană a moștenit natura coruptă și căzută. "De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit..." (Romani 5:12), și au pierdut legătura cu Dumnezeu, în starea lor căzută, încât nu au nici dorința, nici voința de a se supune voii lui Dumnezeu. Omul în starea necăzută era liber și avea puterea de a voi binele sau răul, dar odată căzut, și-a pierdut abilitatea de a voii vreun bine spiritual care să însoțească salvarea și nu are putere să se convertească sau să facă vreo mișcare spre Dumnezeu. ” după cum este scris: „Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar. Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu.." (Romani 3:10-11).

 

 D. În chestiunea salvării, Dumnezeu a luat inițiativa. "Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi." (John 6:44). Harul este de la început la sfârșit. "Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni." (Efes. 2:8-9).

 

 El oferă salvarea tuturor celor care prin credință îl primesc pe Fiul Lui, Domnul Isus Hristos, ca Salvator și Domn. ” Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu;" (Ioan 1:12); "Dacă mărturiseşti, deci, cu gura ta pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire,” (Romani 10:9-10). Prin mijlocirea Fiului lui Dumnezeu, care prin Duhul Sfânt a fost născut din Fecioara Maria și a luat asupra Sa natura noastră, dar fără păcat; a păzit Legea lui Dumnezeu prin supunere personală și a ispășit păcatele noastre prin moartea Sa pe cruce. Ca asigurare a acceptării lui Dumnezeu și a dreptății împlinite, a fost înviat din morți. "V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi;" (I Cor. 15:3-4). Este întronat în cer ca Mijlocitor. Așteaptă ziua în care se va întoarce vizibil și personal pe pământ, pentru a primi poporul, a-Și lua domnia peste întreg pământul și a-i judeca pe cei păcătoși. "După ce a spus aceste lucruri, pe când se uitau ei la El, S-a înălţat la cer, şi un nor L-a ascuns din ochii lor. Şi cum stăteau ei cu ochii pironiţi spre cer, pe când Se suia El, iată că li s-au arătat doi bărbaţi îmbrăcaţi în alb, şi au zis: „Bărbaţi Galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer.” (Fapte 1:9-11); "Apoi am văzut pogorându-se din cer un înger, care ţinea în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare. El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo, şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele Neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme. Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele, li s-a dat judecata. Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, şi ale celor ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei, şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână. Ei au înviat, şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani. Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani. Aceasta este întâia înviere. Fericiţi şi sfinţi Sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nici o putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos, şi vor împărăţi cu El o mie de ani. Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat; şi va ieşi din temniţa lui, ca să înşele Neamurile, care Sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării. Şi ei s-au suit pe faţa pământului, şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea prea iubită. Dar din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit. Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi proorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor. Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb, şi pe Cel ce şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui, şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea. Marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea; Moartea şi Locuinţa morţilor au dat înapoi pe morţii care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui. Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc. (Apoc. 20:1-15)

 

 Baptiștii cred în sfințire ca act divin al lui Dumnezeu, punându-ne deoparte pentru El și ca și proces de creștere spirituală în credincios, ce va culmina în asemănarea noastră completă cu Hristos, când…”...Îl vom vedea așa cum este " (I John 3:2).

 

 Ei cred în siguranța eternă a credinciosului în Isus Hristos. "Căci Sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură (Sau: zidire.), nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru." (Romani 8:38-39).

 

 E. O biserică evanghelică este o congregație de credincioși botezați, ce Îl recunosc pe Hristos ca și Cap, uniți în credința lor în Cuvânt, observând poruncile Lui și împlinind poruncile Lui.

 

 Baptiștii cred că sunt două porunci bisericești, botezul și Cina Domnului. Nu sunt sacramente, ci simboluri ale adevărului spiritual. Botezul este imersiunea unui credincios în apă, ca imagine a morții, îngropării și învierii Domnului nostru. Este de asemenea un simbol al morții candidatului față de păcat și al învierii la o viață nouă în Hristos. Cina Domnului arată venirea lui Hristos pentru a muri pentru păcătoși și revenirea Lui pentru a-Și lua mireasa. "Pentru că, ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până va veni El." (I Cor. 11:26).

 

 În plus la aceste două porunci bisericești, baptiștii recunosc doar două autorități bisericești, ca fiind scripturale; pastorii și diaconii. Pastorii mai sunt numiți episcopi și bătrâni. Ei nu au autoritate, doar conducerea. Diaconii sunt slujitori ai bisericii, aleși potriviți pentru anumite îndatoriri și prin poziția lor, sunt recunoscuți ca lideri în biserică. În biserica obișnuită sunt alese comitete, ca ajutoare.

 

 F. Va fi o înviere a morților. "Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi, că nu este o înviere a morţilor? Dacă nu este o înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zădarnică, şi zădarnică este şi credinţa voastră. Ba încă noi Suntem descoperiţi şi ca martori mincinoşi ai lui Dumnezeu; fiindcă, am mărturisit despre Dumnezeu că El a înviat pe Hristos, când nu L-a înviat, dacă este adevărat că morţii nu învie. Căci, dacă nu învie morţii, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă n-a înviat Hristos, credinţa voastră este zădarnică, voi Sunteţi încă în păcatele voastre, şi prin urmare şi cei ce au adormit în Hristos, Sunt pierduţi. Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci Suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii! Dar acum, Hristos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi. Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor. Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos; dar fiecare la rândul cetei lui. Hristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei ce Sunt ai lui Hristos." (I Cor. 15:12-23)

 

Cerul este un loc pregătit pentru poporul lui Dumnezeu. "În casa Tatălui Meu Sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde Sunt Eu, să fiţi şi voi." (Ioan 14:2-3). Iadul este starea eternă a celor pierduți. "Cei răi se întorc la locuinţa morţilor: toate neamurile care uită pe Dumnezeu." (Psalmul 9:17); "şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâșnirea dinţilor" (Mat. 13:42); " Marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea; Moartea şi Locuinţa morţilor au dat înapoi pe morţii care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui. Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc." (Apoc. 20:13-15).

 

III. CE AU FĂCUT BAPTIȘTII?

 

 Baptiștii au fost activi în multe domenii de slujbă, pe lângă înființarea de spitale, orfelinate și aziluri de bătrâni. Baptiștii au avut o contribuție onorabilă pentru lumea literaturii. Au scris multe imnuri mărețe.

 

 Au fost lideri buni în domeniul educației. Henry Dunster, primul președinte la Harvard University, era baptist. Vassar College a fost fondat de Matthew Vassar, un baptist. Robert Baylor, membru al Curții Supreme din Texas, fondator al Baylor University, era baptist. Brown University, Colgate și Rochester au fost fondate de baptiști, deși nu mai sunt afiliate baptiștilor. Un număr de colegii de seniori și juniori, licee, școli primare sunt întreținute azi de baptiști. John Clarke, baptist, este recunoscut ca autor al sistemului școlilor libere din America.

 

 William Fox, baptist britanic, a organizat prima societate de școală duminicală în 1785. Primul ziar al societății școlii duminicale din America, The Young Reaper, a fost baptist. Binecunoscutele lecții de Uniformă duminicală au fost dezvoltate de un baptist din Chicago, Layman, B. F. Jacobs, și un predicator metodist, J. H. Vincent.

 

 Primul misionar de peste ocean, William Carey, era baptist. Primul american misionar de peste ocean, Adoniram Judson, era baptist. Cei doi au navigat în India cu Luther Rice ca misionari ai congregației, au fost convertiți pe drum la credința baptistă. Judson a plecat mai departe spre Burma, și Rice s-a întors să organizeze sprijin pentru misiune.

 

 Nu este îndoială că baptiștii au fost campionii libertății religioase aici și în alte pământuri. Enciclopedia lui Collier spune, "Idealurile republicii erau ale lor și au devenit protagoniștii lideri ai separării bisericii de stat, care în constituție a devenit principiul fundamental, în SUA” Skeats, istoricul britanic, a declarat, "este onoarea distinsă a baptiștilor de a repudia din istoria lor anterioară toată puterea coercitivă asupra conștiinței și faptelor oamenilor, cu privire la religie. Ei erau proto-evangheliștii principiile voluntare."

 

 Thomas Carlyle a afirmat "Istoria lumii este doar biografia marilor oameni." Când studiezi istoria libertății religioase, vei descoperi că este o biografie a marilor baptiști. Pentru aceasta au plătit un preț mare. Au fost înecați, decapitați, arși, le-au fost scoși ochii, metal topit turnat pe trupurile lor, biciuiți public. Enciclopedia lui Collier spune "Ei au fost victimele persecuției determinate din toate părțile și această persecuție a fost mai violentă din partea protestanților decât a romano catolicilor." Deși este discutabil, faptul rămâne, în țările protestante, ca și cele catolice, baptiștii au plătit prețul libertății cu sângele lor.

 

 Deși Luther, Zwingli și Calvin au apelat la Scripturi, ca autoritate finală și supremă, în materie de religie, nici unul din ei nu a apărat libertatea bisericii față de controlul secular. În timp ce Calvin credea în pedepsirea cu moartea și exilul, Luther a spus despre anabaptiști, "Lasă sabia să își exercite drepturile asupra lor." Campionii libertății în Germania nu erau luteranii, ci baptiștii, ca Balthasar Hubmaier, om învățat, doctor în teologie de la universitatea din Ingolstadt. Acest mare baptist a fost vânat din oraș în oraș, până când a fost alungat în Moravia unde a devenit liderul a mii de oameni care fugiseră de persecuția lui Zwinglian și mii de moravieni convertiți la vederile anabaptiste. A fost ars pe rug prin ordinul împăratului în 1528, și după trei zile, soția lui a fost aruncată în Dunăre, cu o piatră de gât, de autoritățile romano-catolice. În cariera sa ca lider anabaptist, Hubmaier a insistat asupra separării bisericii de stat, a autorității Bibliei și a botezului credincioșilor. În 1535 Charles V a dat un edict, ordonând ca toți care s-au rebotezat în Olanda, să fie arși. În următorii 11 ani, 30000 de baptiști au fost omorâți. Libertatea religioasă din Anglia nu își are originea la Episcopalieni sau Prezbiterieni, ci la baptiști, ca Thomas Helwys, John Murton și urmașii lor care au organizat prima biserică baptistă engleză în 1612 și a început să ducă de acolo principiile libertății. Țara noastră nu este lipsită de vina persecutării baptiștilor. Când 9 din 13 colonii au avut biserici sprijinite de stat, sute de baptiști au fot închiși sau bătuți pe străzi.

 

 În 4 iunie 1768, șeriful din Spotsylvania County, Virginia, i-a arestat pe Lewis Craig, John Waller, James Childs, James Reed și William Mash. Procurorul i-a acuzat de tulburare a păcii, "Nu pot întâlni un om pe drum și să-i bage pe gât un text din Scriptură." Au fost ținuți în închisoare în Fredericksburg 43 de zile, pentru citarea Cuvântului lui Dumnezeu.

 

 În 1773, Jeremiah Moore a fost arestat pentru predicare și i s-a spus de către judecător "vei putrezi în închisoare." Patrick Henry a fost adus la Alexandria pentru a-l apăra pe Moore, și a spus într-un discurs pasional, "Doamne mare, domnilor, un om în închisoare pentru predicarea evangheliei Fiului lui Dumnezeu." Moore a fost eliberat ulterior.

 

 Mulți alții ca Obadiah Holmes au fost dezbrăcați până la brâu și bătuți, "până ce sângele curgea pe trupul lui și apoi picioarele, până ce pantofii i s-au umplut." Zile întregi Holmes nu s-a putut odihni decât pe genunchi și coate, neputând atinge patul cu trupul.

 

 Roger Williams, sub emblema baptistă, a fost alungat din Plymouth Colony în 1638. El a fugit în sălbăticie, unde a cumpărat pământ de la indieni, și împreună cu un grup de simpatizatori din Massachusetts, au stabilit primul guvern pe pământ unde era libertate politică și religioasă absolută. Au numit locul Providence.

 

 Baptistul John Leland a devenit prieten cu Thomas Jefferson și James Madison, oferindu-și sprijinul în această luptă pentru libertate religioasă și și-au întărit convingerile. Leland a devenit membru al convenției Virginia, chemată să ratifice constituția SUA, să forțeze vederile baptiste despre libertate. A primit opoziție la alegerile din Orange County din partea lui James Madison. Știa că a câștigat alegerea, dar a recunoscut în Madison o voce politică mai convingătoare. Deci, cei doi s-au întâlnit într-un loc cunoscut acum ca Leland Madison State Park. Acolo, Madison a fost de acord să prezinte un Amendament la constituție, ce asigura separarea bisericii de stat, dacă Leland se retrage. Azi, Primul Amendament în Declarația de drepturi garantează cetățenilor SUA libertatea religioasă.

 

 Acum știți de sunt mândru că sunt baptist. Trebuie să fiți mândri că sunteți baptiști și trebuie să ne păzim principiile care au fost obținute cu prețul sângelui martirilor. Eforturile rele s-au făcut pentru a încălca unele principii, azi. Trebuie să aveți convingeri ferme cu privire la lucrurile care i-au făcut pe baptiști mari și să le apărați, cu orice preț.

 

Curtis Whaley, 1960.

horizontal rule

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înapoi Înainte
Copyright © 2003 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate