Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Apologetica
 

 

 

Arhiva
Contact
Colaboratori
Despre noi

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Hegeomai
Istorie
Pastorala
Studiu Biblic
Site-uri Baptiste
Articole
Media
Poşta Redacţiei

Watch videos at Vodpod and more of my videos

 


Pagina de Apologetică

 

 

Octavian C. Obeada

Pagina de Apologetică este realizată de

 

Octavian C. Obeada

Preşedintele Misiunii Vox Dei

Apologet Baptist

 

În acest număr:

 

Al Doilea Conciliu Ecumenic - Constantinople, 381 A.D.

horizontal rule

Primul Conciliu de la Constantinopole – 381

 

Introducere

 

În anul 380 împăratul Gratian şi Teodosius I s-au decis să convoace acest conciliu pentru a-i contracara pe Ariani, precum şi să judece cazul lui Maximus Cinicul, episcop de Constantinopole. Conciliul s-a întâlnit în următorul mai. 150 de episcopi au participat, toţi dintre ei ortodocşi răsăriteni, din moment ce partida Pneumatomachi plecase de la început.

 

După ce Maximus a fost condamnat, Meletius, episcop de Antiohia l-a rânduit pe Grigore Nazianzus ca episcop legitim al Constantinopolului şi la început a prezidat conciliul. Apoi la moartea bruscă a lui Meletius, Grigore a luat controlul conciliului până la ajungerea lui Acholius, care avea să servească cererile Papei Damasus: anume, ca Maximus să fie exclus în calitate de intrus, şi să fie evitată translatarea episcopilor. Dar când a sosit Timothy, episcop de Alexandria, el a declarat numirea lui Grigore invalidă. Grigore şi-a dat demisia din episcopat şi Nectarius, după botez şi consacrare, a fost instalat ca episcop şi a prezidat conciliul până la încheierea sa.

 

Nici o înregistrare a deciziilor doctrinare ale conciliului, intitulate tomos kai anathematismos engraphos (înregistrare a tomului şi anatemelor), nu a supravieţuit. Aşa că ceea ce este prezentat aici este scrisoarea sinodică a sinodului din Constantinopole ţinut în 382, care expunea aceste decizii doctrinare, ca mărturia părinţilor, în formă sumară: anume pe lângă liniile definite de conciliul de la Nicea, consubstanţialitatea şi coeternitatea celor trei persoane divine împotriva Sabellianilor, Anomoeanilor, Arianilor şi Pneumatomachi, care credeau că divinitatea era împărţită în câteva naturi; şi enanthropesis (discuţia despre umanitate) a Cuvântului, împotriva acelora care presupuneau că Cuvântul nu a luat în nici o formă un suflet uman. Toate aceste chestiuni erau în acord apropiat cu tomul pe care Papa Damasus şi un conciliu roman, ţinut probabil în 378, l-a trimis Răsăritului. [continuare aici...]

horizontal rule

Conciliul de la Constantinopole

 

Peter Toon despre un Conciliu al cărui probleme încă mai sunt printre noi

 

Un Sinod Răsăritean de 150 de episcopi s-au întâlnit în Constantinopole, ‚noua Romă’, din mai până în iulie 9, 381. original, erau 186, dar 36, care tindeau spre erezie, au plecat la scurt timp după deschiderea sesiunii. Cei 150 ‚părinţi sfinţi’ au venit din eparhiile civile ale jumătăţii răsăritene a Imperiului Roman – aceia din Răsărit, Pont, Asia şi Thrace – precum şi din Egipt şi Constantinopole. Mai târziu acest Sinod avea să fie recunoscut în Răsărit şi Apus drept Conciliul Ecumenic, al Doilea de acest fel, urmându-l pe cel din Nicea din 325.

 

Acesta a fost numit de Împăratul Răsăritului, Teodosius I (379-395), şi scopul său declarat era de a confirma deciziile Conciliului de la Nicea (325), de a expulza erezia şi de a găsi un nou episcop pentru Constantinopole (din moment ce pentru 40 de ani acesta fusese un oraş pro-Arian, unde Macedonius, Eudoxius şi Demofilus au îmbrăţişat în Biserica celor Doisprezece Apostoli punctul homoean (Arian) al Conciliului de la Ariminum din 359). Prin urmare, Sinodul a făcut apel la Teodosius când acesta şi-a încheiat ratificarea deciziilor sale. Edictul imperial emis pe 30 iulie 381, îi lista pe episcopi în fiecare eparhie civilă a jumătăţii răsăritene a Imperiului cu care alţii trebuiau să fie într-o comuniune eucharistică dar aveau să fie consideraţi ortodocşi. Nu a fost nici o menţionare a jumătăţii apusene a Imperiului în acest decret din moment ce Gratian, Împăratul Apusului, nu a avut nici o parte în numirea sau aprobarea acestui Sinod. De fapt, doar un singur episcop (Acholius de Thessalonica) din Apus a frecventat şi numai el pentru că el l-a botezat pe Teodosius când acesta fusese serios de bolnav în 380.

 

Crezul Ecumenic

 

Pentru sursele primare de informare referitoare la acest Sinod/Conciliu, istoricii sunt limitaţi. Actele originale ale acestui Sinod nu există şi nici Tomos, o declaraţie teologică, agreată de cei 150 de Părinţi, care enunţa adevărata şi ortodoxa Credinţă şi adresa ereziile vremii.

 

Ceea ce există sunt Scrisoarea din partea Sinodului/Conciliului către Teodosius, lista de membrii a Conciliului şi Canoanele care au fost emise. Mai sunt de asemenea şi referinţele la întâlnirea istoricilor timpurii a Bisericii (de exemplu, Socrate, Sozomen şi Theoderet); Scrisoarea către Papa Damasus a Conciliului care s-a întâlnit în Constantinopole în 382 şi care a fost frecventat de mulţi din aceleaşi persoane care au fost acolo şi în 381; şi referinţele autobiografice în lucrările lui Grigore Teologul, care pentru o scurtă durată de timp din cadrul Conciliului din 381 a fost episcop de Constantinopole dar care şi-a dat demisia când s-a făcut cunoscut faptul că traducerea sa către Constantinopole era opusă de Episcopii Romei şi ai Alexandriei.

 

În plus, şi de o mare importanţă, există atribuirea de către Conciliul de la Calcedon (451) către Conciliul de la Constantinopole (381) a Crezului, mai târziu acceptat de întreaga lume creştină drept ‚Crezul Nicean’ şi la care s-au referit anumiţi scolastici drept ‚Crezul Niceano-Constantinopolitan’.

 

Acest Crez din Constantinopole nu este identic cu cel produs de cel din cadrul Conciliului de la Nicea în 325. Astfel, acesta nu este Crezul Nicean, pe drept vorbind. Acesta aparţine, totuşi, aceleiaşi tradiţii de învăţătură a Credinţei că Fiul este homoousios (de aceiaşi, identică substanţă / divinitate) cu Tatăl. Acesta mai adaugă şi învăţătura despre Persoana Duhului Sfânt, că el trebuie adorat şi slăvit împreună cu Tatăl şi Fiul. [continuare aici...]

horizontal rule

Capitolul 2: Primul Conciliu General de la Constantinopole, 381

 

Al doilea Conciliu General al Bisericii, care s-a întâlnit la Constantinopole în anul 381, a fost convocat în principal ca o solemnă demonstrare a loialităţii neclintite a episcopilor răsăriteni faţă de credinţa exprimată la Nicea, o demonstraţie că biserica Răsăritului nu a trecut niciodată la Arianism, că Arianii nu erau decât o partidă eretică – nu au fost niciodată ceva mai mult, în ciuda puterii lor – şi acum fuseseră discreditaţi. De ce era o astfel de declaraţie necesară, la 56 de ani după ce episcopii din Răsărit, cu sprijinul entuziast al atot-puternicului imperiu, l-au condamnat pe Arius drept falsificator al adevărului şi a oferit, în homo-ousion, un criteriu sigur de a testa ortodoxia episcopilor viitori? Răspunsul la această întrebare este unul dintre cele mai ciudate şi mai implicate capitole din toată Istoria Bisericii. Calea cea mai simplă poate, de a afirma atât de mult cât este esenţial spre povestirea Conciliului General din 381, va fi de a lista punctele de întorsură ale povestirii, şi apoi încercarea unei explicaţii a „de ce” – ului acesteia.

 

În dimineaţa Conciliului de la Nicea trei episcopi şi-au revocat semnăturile lor pentru a condamna pe Arius – episcopi poziţiilor vecine din Nicea, Nicomedia şi Calcedon. Ei au fost în moc prompt izgoniţi de împărat, şi alţii au fost aleşi în locul lor (325). În 328 episcopul de Alexandria a murit, şi tânărul diacon Atanasie, care a fost principalul său sfătuitor la marele conciliu, a fost ales să-l urmeze, şi în ciuda ostilităţii active a partidei Maletiane, el a fost consacrat. În acelaşi ani Constantin a rechemat pe episcopi exilaţi şi i-a reinstalat – de ce, nu ştim; se prea poate doar pentru motive personale. Din acel moment şi până la moartea sa în 341, ex-Lucianistul Eusebius de Nicomedia, devine figura principală în mişcarea de a anula lucrarea de la Nicea. După ce împăratul şi-a fondat noua lui capitală, Constantinopole, Eusebius a devenit episcopul ei. [continuare aici...]

horizontal rule

Stăpânirea ortodoxă a Muntelui Sion

 

Ca rezultat al procedeelor Primului Conciliul de la Constantinopole, ţinut în 381, împăratul roman Teodosius I a ordonat predarea imediată a tuturor bisericilor către episcopii ortodocşi greco-romani. El a enunţat edictul său pe 30 iulie 381, autorizând preluarea sinagogilor iudeo-creştine şi prin urmare sfârşind orice acomodare a Iudeo-Creştinismului. Cu acest act perioada Marii Separări (135-381 d. Hr.) a ajuns la un final.

 

Pentru decade episcopii ortodocşi ai Ierusalimului şi urmaşii lor au căutat să deposedeze pe iudeo-creştini de sinagoga lor de pe Mt. Sion şi să devină singurii creştini de la Ierusalim. Bargil Pixner, cu privire la sinagogă, a scris că „părinţii bisericeşti (Eusebius, Epifanius, Jerome şi alţii) au numit-o ‚un bordei într-un câmp de castraveţi’” citând Migne Patrologia Graeca 22.43-44şi Baldi, Enchiridion 733, 734 (Pixner 1990:60). Aceasta a avut răsunet pentru Hippolytus, scriind despre anul 225 d. Hr., care a spus despre Ierusalim „fiica Sionului va fi lăsată ca un bordei într-o vie şi ca o gheretă într-o grădină de castraveţi, ca un oraş asediat” (Hippolytus Works, Part II.30, Roberts and Donaldson 1986:mm).

 

Iudeo-creştinii de la Ierusalim şi-au fortificat combinarea lor de pe Mt. Sion pentru a se izola de adversarii dintre neamuri. Singura structură de importanţă de pe loc era sinagoga lor, numită Sfânta Biserică a lui Dumnezeu de Eusebius, şi în vremurile de mai târziu Biserica Apostolilor, Cenacle, şi în final Mormântul lui David (numele ei din prezent). „Deşi recunoşteau autenticitatea locului”, spunea Pixner, „creştinii dintre neamuri au privit cu suspiciune şi aproape sfidare la sinagoga iudeo-creştinilor de pe Mt. Sion, considerând felul lor de viaţă demodat, dacă nu eretic” (Pixner 1990:29-30). [continuare aici...]

horizontal rule

Grigore din Nyssa

 

DESPRE DUHUL SFÂNT

ÎMPOTRIVA URMAŞILOR LUI MACEDONIUS

 

 

1.     Ar fi chiar nedemn să dau vreun răspuns la toate declaraţiile care sunt nebune; cel puţin aşa ne spune sfatul înţelept al lui Solomon, „să nu răspunzi unui nebun după nebunia lui”. Dar este un pericol ca nu cumva prin liniştea noastră eroarea se predomine peste adevăr, şi astfel buba putrezită a acestei erezii să invadeze, şi să facă dezastru din cuvântul sănătos al credinţei. Mi se pare mie, prin urmare, de a fi imperativ în a răspunde, nu chiar după nebunia acelor oameni care oferă obiecţii de o asemenea descriere faţă de Religia noastră, ci pentru corectarea ideilor lor depravate. Căci acel sfat citat mai sus din Proverbe oferă, cred eu, lozinca nu pentru tăcere, ci pentru corectarea acelora care arată un anumit act de nebunie; răspunsurile noastre, mai precis, nu trebuie să decurgă la un nivel al concepţiilor nebune, ci mai degrabă de a răsturna acele păreri negândite şi induse în eroare în ceea ce priveşte doctrina.

 

2.     Care este atunci acuzarea adusă împotriva noastră? Ei ne acuză de profanare pentru întreţinerea de concepţii elevate despre Duhul Sfânt. Tot ceea ce noi, în urmarea învăţăturilor Părinţilor, confesăm în privinţa Duhului, ei îl iau într-un sens al lor propriu, şi îl fac ca o toartă împotriva noastră, pentru a ne denunţa pentru profanitatea. Noi, de exemplu, confesăm că Duhul Sfânt este de acelaşi rang cu Tatăl şi Fiul, aşa că nu este nici o diferenţă între ei în nimic, pentru a fi învăţată sau numită, ca devoţiunea să poate fi atribuită unei naturi divine. Noi mărturisim că, cu excepţia faptului că el este contemplat ca având atribute specifice în ceea ce priveşte persoana, Duhul Sfânt este într-adevăr de la Dumnezeu, şi de la Hristos, conform Scripturii, dar că, în timp ce nu trebuie confundat cu Tatăl în fiinţă care nu a originat niciodată, nici cu Fiul în a fi Singurul Născut, şi în timp ce este privit ca separat în anumite proprietăţi distincte, el are în toate altele, aşa cum am şi spus deja, o identitate exactă cu ei. Dar oponenţii noştri confirmă faptul că el este un străin faţă de orice comuniune vitală cu Tatăl şi Fiul; că prin raţiunea unei variaţii esenţiale el este inferior faţă, şi mai prejos decât ei în orice punct; în putere, în slavă, în demnitate, în excelenţă în orice prin care noi atribuim prin cuvânt sau gând divinităţii; ca, în consecinţă, în slava lor, el nu are parte, la onoarea egală cu ei nu are pretenţie; şi că, în ceea ce priveşte puterea, el posedă atât de mult din aceasta pe cât este de suficient pentru activităţile parţiale desemnate lui; că odată cu forţa creatoare el este chiar deconectat.

 

3.     Astfel este concepţia despre el care îi posedă; şi consecinţa logică a acesteia este că Duhul nu are în sine nici una din aceste însemne pe care devoţiunea noastră, în cuvânt sau gândire, le atribuie unei naturi divine. Atunci care va fi felul nostru de argumentare? Nu vom răspunde cu nimic nou, nimic din invenţia noastră, deşi ei ne provoacă; ne vom baza pe mărturia Sfintei Scripturi despre Duhul, de unde învăţăm că Duhul Sfânt este divin, şi că trebuie numit aşa. Acum, dacă ei admit aceasta, şi nu vor contrazice cuvintele inspiraţiei, atunci ei, cu toată ardoarea lor de a se lupta cu noi, ar trebui să ne spună de ce sunt pentru lupta cu noi, în loc să fie cu Scriptura. Noi nu spunem nimic diferit faţă de ceea ce spune Scriptura. –Dar într-o natură divină, ca aceasta, odată ce noi am crezut în ea, noi nu putem recunoaşte nici o distincţie sugerată ori de învăţătura Scripturii ori de propriul nostru sens comun; distincţiile, adică, care să divizeze acea natură divină şi transcendentă din sine prin orice grade de intensitate şi renunţare, aşa de parcă ar fi alterată din sine prin a fi mai mult sau mai puţin. Deoarece noi credem că aceasta este simplă, uniformă, necompusă, pentru că noi vedem în ea nici o complicitate sau compunere de lucruri nesimilare, prin urmare este aceasta, când odată minţile noastre au prins ideea divinităţii, noi o acceptăm prin implicaţia acelui nume al perfecţiunii din sine a fiecărui lucru de conceput care se potriveşte divinităţii. Divinitatea, de fapt, expune perfecţiune în oricare linie în care se poate găsi binele. Dacă acesta eşuează şi este lipsit de perfecţiune în oricare punct singur, în acel punct concepţia divinităţii va fi deteriorată, aşa că ea nu poate, în acea privinţă, să fie sau să se numească divinitatea deloc; căci cum am putea aplica cuvântul acela pentru un lucru care este imperfect şi deficient, şi să cerem o adiţie externă pentru aceasta? [continuare aici...]

 

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înapoi Înainte
Copyright © 2003 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate