Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Apologetica
 

 

 

Arhiva
Contact
Despre noi
Colaboratori

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Site-uri Baptiste
Istorie
Pastorala
Articole
Proiectul Betania
MEDIA
Stiri internationale
Din presa romana
Posta Redactiei

 

 


Pagina de Apologetică

 

 

Octavian C. Obeada

Pagina de Apologetică este realizată de

 

Octavian C. Obeada

Preşedintele Misiunii Vox Dei

Apologet Baptist

horizontal rule

Învierea lui Hristos
de J. Gresham Machen


În urmă cu aproape o mie nouă sute de ani, într-un colţ obscur al Imperiului Roman, a trăit cineva care ar putea părea unui observator întâmplător un om deosebit. Până la vârsta de aproximativ treizeci de ani El a trăit o viaţă obscură în mijlocul unei familii umile. Apoi El a început un curs deosebit de învăţătură etică şi religioasă, însoţit de o slujire de vindecare. La început El a fost foarte popular. Mari mulţimi de oameni îl urmau cu bucurie şi oamenii intelectuali din poporul Său erau interesaţi de ceea ce spunea El. Dar învăţătura Sa prezenta caracteristici revoluţionare şi El nu a satisfăcut aşteptările politice ale mulţimii. Şi astfel, nu după mult timp, El a căzut victimă geloziei conducătorilor poporului Său şi laşităţii guvernatorului roman. El a murit moartea criminalilor din acele zile, pe cruce. La moartea Sa, ucenicii pe care El i-a adunat au fost total descurajaţi. În El ei şi-au centrat cele mai elevate speranţe ale lor. Şi acum că El a fost luat de la ei printr-o moarte umilitoare, speranţele lor au fost sfărâmate. Ei L-au părăsit cu o frică laşă în ora nevoii Sale, şi un observator ar fi spus că niciodată o mişcare nu a fost mai fără speranţă moartă. În mod evident aceşti urmaşi ai lui Hristos au fost mult mai inferiori faţă de El în discernământ spiritual şi în curaj. Chiar şi atunci când El a fost cu ei, ei nu au fost în stare să înţeleagă învăţăturile elevate ale conducătorului lor. Atunci cum ar fi putut să îl înţeleagă atunci când El a plecat? Cineva ar putea spune că mişcarea a depins prea mult de un om extraordinar, şi când El a fost luat, cu siguranţă mişcarea a murit.

Dar lucrul uimitor s-a petrecut. Faptul sigur de care nu se îndoieşte nimeni este că aceiaşi oameni slabi, descurajaţi care tocmai l-au părăsit pe Stăpânul lor în momentul când El era în nevoie, şi erau împreună neputincioşi cu ocazia morţii Sale, au început dintr-o dată în Ierusalim, la câteva zile sau săptămâni de la moartea Stăpânului lor, cu siguranţă cea mai deosebită mişcare spirituală pe care lumea a văzut-o vreodată. La început, mişcarea începută a rămas în limitele poporului evreu. Dar curând ea a rupt legăturile iudaismului, şi a început să fie plantată în toate marile oraşe ale lumii romane. În trei sute de ani, Imperiul în sine a fost cucerit de credinţa creştină.

Dar această mişcare a fost începută în acele câteva zile după moartea lui Isus. Care a fost cauza schimbării frapante în acei ucenici slabi, descurajaţi, care i-a făcut cuceritorii spirituali ai lumii?

Istoricii de azi sunt de acord că ceva trebuie să se fi petrecut, ceva decisiv, după moartea lui Isus, pentru a începe această mişcare nouă. Aceasta nu a fost doar o continuare obişnuită a influenţei învăţăturii lui Isus. Istoricii moderni sunt cel puţin de acord că anumite schimbări frapante au avut loc după moartea lui Isus şi înainte de mişcarea misionară creştină. Mai mult, ei au fost de acord până la un anumit punct asupra întrebării referitoare la ce schimbare este vorba; ei au fost de acord să susţină că această mişcare creştină nouă a fost începută de credinţa ucenicilor în învierea lui Isus; ei au fost de acord că în minţile şi în inimile ucenicilor s-a format convingerea că Isus a înviat din morţi. Desigur, aceasta nu a fost admisă mai înainte de toţi. Se obişnuia să se susţină, în zilele timpurii ale scepticismului modern, că ucenicii lui Isus doar au pretins că El a înviat din morţi. Astfel de ipoteze au fost puse de multă vreme în debaraua teoriilor la care s-a renunţat. Se admite acum că ucenicii lui Isus, prietenii intimi ai lui Isus, la scurt timp după moartea Sa au crezut sincer că El a înviat din morţi. Singura diferenţă de opinie apare când întrebăm ce a produs această credinţă.

Răspunsul Noului Testament la această întrebare este foarte simplu. Potrivit Noului Testament, ucenicii au crezut în învierea lui Isus deoarece cu adevărat, după moartea Sa, Isus a ieşit din mormânt, li s-a arătat şi a avut întâlniri extinse cu ei, astfel că credinţa lor în înviere era bazată pur şi simplu pe un fapt.

Desigur, această explicaţie este respinsă de oamenii moderni care nu vor să recunoască în originea creştinismului o intrare a puterii creative a lui Dumnezeu, spre deosebire de legile care acţionau în natură. Şi astfel a fost propusă o altă explicaţie. Cea că credinţa ucenicilor în înviere a fost produsă de anumite halucinaţii în care ei s-au gândit că l-au văzut pe Isus, învăţătorul lor, şi probabil au auzit cuvinte sunând în urechile lor. O halucinaţie este un fenomen bine cunoscut studenţilor de la patologie. Într-o halucinaţie, nervul optic este afectat, şi de aceea pacientul într-un anumit sens „vede” pe cineva sau ceva. Dar acest efect este produs nu printr-un obiect extern, ci prin condiţia patologică a subiectului în sine. Acesta este punctul de vedere al „apariţiilor” Hristosului înviat care este susţinut de cei care resping miraculosul în legătură cu originea creştinismului.

Este adevărat, că se susţine că ceea ce a fost decisiv în credinţa învierii a primilor creştini a fost impresia pe care ei au primit-o despre persoana lui Isus. Se presupune că fără acea impresie, ei nu ar fi putut avea acele experienţe patologice pe care ei le-au numit apariţii ale Hristosului înviat, astfel că aceste experienţe patologice au fost pur şi simplu forma necesară în care impresia continuă a persoanei lui Isus s-a făcut simţită în viaţa primilor ucenici. Dar în orice caz, cu această ipoteză, credinţa învierii din apostoli, pe care este întemeiată biserica creştină, şi a fost într-adevăr bazată pe o experienţă patologică în care aceşti oameni au crezut că l-au văzut pe Isus, şi au auzit probabil un cuvânt sau două sunând în urechile lor, în timp ce nu era nimic în lumea externă care să îi facă să creadă că erau în prezenţa Sa.

Este adevărat că mai înainte au existat alte explicaţii. Uneori se susţinea că ucenicii au ajuns să creadă în înviere deoarece Isus nu era cu adevărat mort. Când El a fost pus în aerul rece din mormânt, El s-a trezit şi a ieşit afară, şi ucenicii au crezut că El a înviat. Un cărturar care merită să fie cunoscut astăzi se spune că a înviat această teorie, deoarece el este nesatisfăcut cu ideea dominantă. Dar marea majoritate a cărturarilor de azi cred că această credinţă a ucenicilor a fost cauzată de halucinaţii, care sunt numite „apariţii” ale Domnului înviat.

Dar haideţi să examinăm relatarea oferită de Noul Testament a învierii lui Isus şi a evenimentelor care au legătură cu ea. Această relatare este găsită în şase cărţi ale Noului Testament. Desigur, toate cărţile Noului Testament presupun învierea şi mărturia ei este susţinută în toate. Dar există şase dintre aceste cărţi, mai presus de toate, care oferă detalii ale Învierii. Ele sunt cele patru evanghelii, Faptele Apostolilor şi Prima Epistolă a lui Pavel către Corinteni.

Potrivit acestor şase cărţi, dacă mărturia lor este pusă laolaltă, Isus a murit într-o vineri. Nu era permis ca trupul Său să rămână şi să se descompună pe cruce, cu a fost îngropat în aceeaşi seară. El a fost pus într-un mormânt ales de un conducător al poporului, un membru din Sanhedrin. La înmormântarea Sa au fost martore anumite femei. El a rămas în mormânt în timpul sabatului. Dar în dimineaţa primei zile din săptămână El a înviat. Anumite femei care au venit la mormânt l-au găsit gol, şi au văzut îngeri care le-au spus că El a înviat din morţi. El a apărut în faţa acestor femei. Mormântul a fost vizitat în aceeaşi dimineaţă de Petru şi de ucenicul iubit. În cursul unei zile Isus a apărut în faţa lui Petru. Seara El a apărut în faţa a doi ucenici ne-numiţi care mergeau spre Emaus, şi aparent mai târziu în aceeaşi seară El a apărut în faţa tuturor apostolilor cu excepţia lui Toma. Apoi cu o săptămână mai târziu El a apărut din nou în faţa apostolilor, Toma fiind şi el prezent. Apoi El a apărut în Galilea, aşa cum învăţăm din Matei 28. Probabil că Pavel menţionează aceeaşi apariţie când spune că „El a apărut în faţa la mai mult de cinci sute de fraţi deodată,” 1 Corinteni 15:6. Probabil după aceea El a apărut în faţa celor şapte ucenici la marea Galileii, Ioan 21. Apoi El a apărut în Ierusalim, şi s-a înălţat de pe Muntele Măslinilor. Cândva în timpul apariţiilor Sale, odată s-a arătat lui Iacov, fratele Său, 1 Corinteni 15:7. Mai târziu El a apărut în faţa lui Pavel. Aceasta este relatarea Noului Testament referitoare la apariţiile după înviere ale Domnului nostru.

Există două trăsături caracteristice din această relatare care au fost evidenţiate foarte mult în discuţiile recente. Ele sunt (1) locul şi (2) caracterul apariţiilor lui Isus.

Potrivit Noului Testament, locul a fost mai întâi în Ierusalim, apoi în Galilea şi apoi din nou în Ierusalim. Apariţiile au avut loc nu numai în Galilea şi în Ierusalim, ci deopotrivă în Ierusalim şi în Galilea; şi primele apariţii au avut loc în Ierusalim.

Cam atât despre locul apariţiilor. Cât despre caracterul apariţiilor, ele au fost potrivit Noului Testament de un fel simplu, fizic. În Noul Testament Isus este reprezentat chiar ca având părtăşie la masă cu ucenicii Săi după învierea Sa, şi ca angajând relaţii extinse cu ei. Este adevărat, există ceva misterios în legătură cu această relaţie; aceasta nu este doar o continuare a vechii relaţii Galilene. Trupul lui Isus este independent de condiţiile timpului şi a spaţiului într-un fel care a apărut doar rar în slujirea Sa anterioară. A existat o schimbare. Dar există şi o continuitate. Trupul lui Isus a ieşit din mormânt şi a apărut ucenicilor într-un asemenea fel că un om putea să-şi pună degetul său în urma cuielor din mâinile Sale.

În două exemple, această relatare este contrazisă de cărturarii moderni. În primul loc, caracterul apariţiilor este presupus să fi fost diferit. Se presupune că ucenicii lui Isus L-au văzut doar pentru un moment în slavă, şi probabil au auzit un cuvânt sau două sunând în urechile lor. Desigur, potrivit istoricilor moderni naturalişti, aceasta nu a fost o vedere şi auzire reală, ci o halucinaţie. Dar punctul este că cei care privesc aceste apariţii ca şi halucinaţii nu au putut lua relatarea Noului Testament şi să dovedească din ea că aceste apariţii au fost halucinaţii şi nu au fost bazate pe prezenţa reală a trupului lui Isus; ci sunt obligaţi în primul rând să reducă relatarea Noului Testament la proporţii posibile. Motivele sunt că există limite la o halucinaţie. Oamenii sănătoşi la minte nu pot gândi că ei au avut o părtăşie prelungită cu cineva care nu era cu adevărat prezent, sau să poată crede că ei au umblat cu El şi au vorbit cu El după moartea Sa. Nu poţi începe explicaţia modernă a acestor întâmplări ca experienţe autentice şi în acelaşi timp doar viziuni, până când nu modifici relatarea care este oferită în apariţiile în sine. Şi dacă această relatare modificată este adevărată, atunci ar trebui în Noul Testament să există multe povestiri din Noul Testament care sunt legendare. Trebuie să recunoşti aceasta şi va trebui să explici aceste apariţii ca halucinaţii. Deci există o diferenţă în ceea ce priveşte natura apariţiilor, potrivit reconstrucţiei moderne, împotriva Noului Testament.

Şi mai există o diferenţă în ce priveşte locul apariţiilor. Potrivit punctului de vedere uzual modern al istoricilor naturalişti, prima apariţie a avut loc în Galilea, şi nu în Ierusalim. Dar care este importanţa acestei diferenţe de opinie? La prima vedere ea pare doar o chestiune de detaliu. Dar în realitate ea este foarte importantă pentru întreaga reconstrucţie modernă. Dacă vei explica aceste experienţe ca nişte halucinaţii, condiţiile psihologice necesare trebuie să fi predominat pentru ca ucenicii să aibă experienţele acestea. De aceea, istoricii moderni sunt atenţi să îngăduie timp pentru ca descurajarea profundă a ucenicilor să fie înlăturată – pentru ca ucenicii să se întoarcă în Galilea şi să trăiască din nou în scenele în care ei au trăit cu Isus; să mediteze asupra Lui, şi să fie gata pentru a avea acele viziuni cu El. Timpul trebuie să fie permis şi locul trebuie să fie favorabil. Şi apoi mai este un alt element important.

Aici ajungem la unul din cele mai importante lucruri dintre toate – mormântul gol. Dacă primele apariţii au fost în Ierusalim, de ce nu au investigat ucenicii sau duşmanii mormântul, şi să respingă acest crez prin găsirea trupului lui Isus acolo? Acest argument este respins de ipoteza Galileană cu privire la primele apariţii. Dacă primele apariţii au avut loc înainte de câteva săptămâni şi în Galilea, misterul este explicat. Nu ar fi fost nici o ocazie favorabilă pentru a investiga mormântul până când era prea târziu; şi astfel chestiunea a fost îngăduită să treacă, şi credinţa învierii s-ar fi putut naşte. Desigur, această explicaţie nu este chiar satisfăcătoare, deoarece nimeni nu poate vedea cum ucenici nu ar fi fost stimulaţi să investigheze mormântul, oricând şi oriunde au avut loc apariţiile. Deci nu am explicat mormântul gol chiar prin această ipoteză Galileană. Dar putem înţelege insistenţa scriitorilor moderni care susţin că prima apariţie a avut loc în Galilea.

Deci există o diferenţă între istoricii moderni şi relatarea Noului Testament cu privire la felul şi locul acestor experienţe. Oare au fost ele de un asemenea fel încât să poată fi explicate ca halucinaţii sau ele pot fi privite doar ca apariţii reale? Oare prima apariţie a fost la trei zile după moartea lui Isus, şi lângă mormânt, sau mai târziu în Galilea?

Haideţi să revenim la relatarea Noului Testament. Prima sursă pe care ar trebui să o considerăm este prima Epistolă a lui Pavel către Corinteni. Ea este probabil cea mai timpurie dintre surse. Dar ceea ce este încă mai important – cu autoritatea şi data acestei surse particulare de informaţie au fost de acord chiar şi adversarii creştinismului. Deci aceasta nu este doar o sursă de primă clasă a importanţei istorice ci este o sursă de o importanţă recunoscută. Aici avem un punct de plecare fix în toată controversa.

Atunci trebuie să examinăm acest document cu grijă. El a fost scris în jurul anului 55 d.Hr., cam la douăzeci şi cinci de ani după moartea lui Isus, atât de mult de la moartea lui Isus aşa cum 1924 este după Războiul American Spaniol (1898). Aceasta nu este o perioadă de timp foarte lungă. Şi desigur, există un element vital în mărturia de aici, care nu predomină în cazul Războiului Spaniol. Majoritatea oamenilor au uitat multe detalii din Războiul American Spaniol, deoarece ei nu le-au avut continuu în mintea lor.

Dar acesta nu este cazul care este considerat acum. Învierea lui Isus a fost lucrul care a format baza oricărei gândiri a creştinilor timpurii, astfel că memoria ei după ce au trecut douăzeci şi cinci de ani era mult mai proaspătă decât memoria unui eveniment ca Războiul American Spaniol în urmă cu douăzeci şi cinci de ani, care a ieşit din cunoştinţa noastră.

Haideţi să ne întoarcem la 1 Corinteni 15 şi să citim primele versete, „Vă fac cunoscut, fraţilor Evanghelia, pe care v-am propovăduit-o, pe care aţi primit-o, în care aţi rămas, şi prin care sunteţi mântuiţi, dacă o ţineţi aşa după cum v-am propovăduit-o; altfel, degeaba aţi crezut. V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu.” „În primul rând,” sau „printre primele lucruri,” poate însemna primul ca timp, sau primul ca punct de importanţă. În orice caz, aceasta era o parte din predicarea fundamentală a lui Pavel în Corint, cam în anul 51 sau 52. Deci ne întoarcem puţin mai mult decât timpul în care Epistola a fost scrisă. Dar lucrurile acestea erau evident primare şi fundamentale în predicarea lui Pavel în alte locuri, astfel că ne întoarcem cu o perioadă nedefinită de timp în slujirea lui Pavel pentru această dovadă. Dar apoi ne întoarcem şi mai mult prin următoarele cuvinte – „aşa cum am primit şi eu.” Există un acord comun cu privire la sursa din care Pavel „a primit” această informaţie; în general se recunoaşte că el a primit-o de la biserica din Ierusalim. Potrivit Epistolei către Galateni, el a fost în conferinţă cu Petru şi Iacov la trei ani după convertirea sa. Acesta este timpul în care Pavel a primit această tradiţie. De obicei istoricii nu vor să recunoască faptul că această informaţie nu este altceva decât relatarea pe care Biserica străveche, inclusiv Petru şi Iacov, au dat-o despre evenimentele care pun fundaţia Bisericii. Deci aici avem, chiar recunoscută de oamenii moderni, o bucată de informaţie istorică de o valoare nepreţuită.

„V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi.” De ce menţionează Pavel îngroparea lui Isus? Impresia pe care menţionarea îngropării o are asupra fiecărui cititor care ajunge la ea este că pentru prima dată Pavel vrea să spună că trupul lui Isus a fost întins în mormânt. Cu alte cuvinte, înmormântarea implică mormântul gol. Şi totuşi mulţi istorici moderni spun că Pavel „nu ştie nimic” despre un mormânt gol! Cu siguranţă, o astfel de afirmaţie este falsă. Pavel nu a menţionat mormântul gol în atât de multe cuvinte; el nu dă aici o descriere detaliată. Dar aceasta nu înseamnă că el nu a ştiut nimic despre aceasta. Celor cărora le scria el credeau deja în aceasta, şi el doar revedea un argument anterior pentru a trage concluziile din el cu privire la învierea creştinilor. A spune că Pavel nu ştie nimic despre un mormânt gol ignoră faptul că menţionarea îngropării este chiar fără sens decât dacă Pavel avea în minte mormântul gol. Nu pot vedea ca cineva să aibă vre-o altă impresie. Mai mult, nu aceasta înseamnă învierea, în cele din urmă? Istoricii moderni spun că Pavel era interesat doar în viaţa continuată a lui Isus într-un trup nou care nu avea nimic de a face cu trupul care a stat în mormânt. Aceasta este ceva ciudat în această legătură. Pavel argumentează în acest pasaj nu împotriva oamenilor care au negat nemurirea sufletului, ci împotriva oamenilor care respectau punctul de vedere grecesc al nemuririi sufletului fără trup. Punctul de vedere pe care ei îi respectau, făcea în mod logic învierea lui Isus doar o simplă continuare a vieţii Sale personale. Prin urmare, ceea ce spune Pavel împotriva lor nu are nici un sens decât dacă el se referă la învierea din mormânt. Dacă nu se referă la aceasta, el se joacă în mâinile adversarilor săi. Dar mulţi oameni din prezent au o astfel de noţiune stranie ne-istorică a ceea ce „învierea” însemna pentru primii ucenici. Ei vorbesc ca şi când credinţa învierii însemna că acei ucenici credeau că Isus a continuat să existe după crucificarea Sa. Aceasta este un lucru absurd. Acei oameni credeau în existenţa continuă după moarte a fiecărui om. Nu este nici cea mai mică îndoială cu privire la aceasta. Ei erau impregnaţi în întregime cu acest crez. Ei nu erau Saduchei. Chiar în acele trei zile după învierea lui Isus, ei încă credeau că El era viu. Dacă aceasta este tot ceea ce însemna învierea, atunci nu era nimic în ea care să cauzeze bucurie. Convingerea cu privire la viaţa continuă a lui Isus nu L-ar fi făcut mai diferit decât alţi oameni. Dar ce a schimbat tristeţea în bucurie şi a dus la înfiinţarea Bisericii a fost înlocuirea, unui crez în existenţa continuă a lui Isus, cu crezul în ieşirea trupului Său din mormânt. Şi cuvintele lui Pavel implică aceasta clar ca lumina zilei.

„Şi că el a înviat a treia zi.” Dintre toate lucrurile importante pe care le spune Pavel, acesta este probabil cel mai important, din punct de vedere al discuţiei moderne. Există puţine cuvinte în Noul Testament care să strice mai mult planurile istoricilor moderni naturalişti ca şi cuvintele: „în a treia zi.” Tocmai am observat ce este reconstrucţia modernă. Se presupune că ucenicii s-au întors în Galilea, şi acolo, la ceva timp după crucificare, ei au început să creadă că Isus este viu. Dar dacă prima apariţie a avut loc în a treia zi, această explicaţie nu este posibilă. Reconstrucţia modernă dispare dacă crezi că prima apariţie a fost în a treia zi. Dacă cuvintele lui Pavel sunt luate la valoarea lor, întreaga reconstrucţie psihologică elaborată a condiţiei minţii apostolilor, conducând la halucinaţii în Galilea, dispare.

Este adevărat că mulţi oameni au pregătit un răspuns. „Haideţi să nu,” spun ei de fapt, „mergem mai departe de ceea ce spune cu adevărat Pavel! Pavel nu spune că prima apariţie a avut loc în ziua a treia, ci doar că Hristos a înviat în ziua aceea. El ar fi putut învia la ceva timp înainte de a se arăta pe Sine pentru prima dată; învierea ar fi putut să aibă loc în a treia zi şi totuşi prima apariţie să fi avut loc la câteva săptămâni după aceasta, în Galilea.”

Dar atunci, dacă nimic special nu s-a întâmplat în a treia zi, şi dacă prima apariţie a avut la câteva săptămâni după aceasta, de ce ucenicii au nimerit chiar a treia zi ca ziua presupusei învieri? Cu siguranţă că era foarte ciudat pentru ei să presupună că Isus a înviat cu adevărat la un timp considerabil înainte ca El să apară înaintea lor şi i-a lăsat tot acel timp în disperare. O presupunere atât de ciudată din partea ucenicilor cere cu siguranţă o explicaţie. Atunci, dacă nu s-a întâmplat nimic în a treia zi, de ce au presupus ucenicii că învierea a avut loc în acea zi şi nu în alte?

O explicaţie propusă este că a fost aleasă a treia zi ca zi presupusă a învierii deoarece se credea că Scriptura cerea aceasta. Pavel spune, se va aminti, că Isus a înviat a treia zi potrivit Scripturilor. Dar unde veţi găsi în Scripturile Vechiului Testament vre-o referinţă clară la a treia zi, ca zi a învierii lui Hristos. Fără îndoială există „semnul lui Iona.” Şi mai există şi Osea 6-2. Cu siguranţă noi nu negăm faptul că aceste pasaje (cel puţin primul) sunt profeţii adevărate ale învierii în a treia zi. Dar oare au înţeles ei aceasta înainte de împlinirea acesteia? Aceasta este mai mult decât îndoielnic. Într-adevăr nu este chiar clar ceea ce vrea să spună Pavel prin cuvintele „potrivit Scripturilor” a se referi la a treia zi, şi nici măcar la faptul central al învierii în sine. În orice caz, pasajele Scripturii nu ar fi putut niciodată sugera ucenicilor a treia zi decât dacă ceva s-a întâmplat cu adevărat în acea zi care să indice că Hristos a înviat atunci.

Dar oare nu chiar Isus Însuşi a prezis că El va învia în a treia zi, şi nu s-ar putea ca această prezicere să îi determine pe ucenici să presupună că El a înviat în acea zi chiar dacă prima apariţie a avut loc numai la lung timp după aceasta? Aceasta este o cale de ieşire din dificultate evidentă, dar efectiv ea este închisă pentru istoricii moderni naturalişti. Pentru că aceasta ne-ar să presupunem că prezicerile lui Isus ale învierii Sale înregistrate în Evanghelii sunt istorice. Dar istoricii naturalişti de obicei sunt preocupaţi cu puţine lucruri mai mult decât cu negarea autenticităţii acestor preziceri. Conform punctului de vedere „liberal”, „cu siguranţă că Isus nu ar fi putut prezice că El va învia din morţi în modul descris în Evanghelii. Astfel că această explicaţie a istoricilor „liberali” a „zilei a treia” devine imposibilă. Această explicaţie probabil explică „a treia zi” din credinţa ucenicilor, dar aceasta distruge şi întreaga relatare al „liberalului Isus.”

Potrivit ei devine necesar să căutăm explicaţii mai departe. Unii au apelat la un crez presupus în antichitatea efectului pe care îl avea sufletul unei persoane moarte în jurul trupului pentru trei zile şi apoi se depărta. Se spune că acest crez poate să fi părut ucenicilor să considere necesară punerea presupusei învieri nu mai târziu de ziua a treia. Dar cât de mult a predominat acest crez în Palestina din secolul întâi? Probabil întrebarea nu este capabilă de un răspuns satisfăcător. Mai mult, este foarte periculos din punctul de vedere al istoricilor naturalişti să apeleze la acest crez, de vreme ce aceasta ar arăta că există un anume interes asupra trupului lui Isus; şi totuşi aceasta este ceea ce aceşti istorici moderni sunt preocupaţi să nege. Căci dacă era un interes cu privire la trup, întrebarea veche se ridică din nou, de ce mormântul nu a fost investigat. Şi întreaga viziune ipoteză se derâmă.

De vreme ce aceste explicaţii s-au dovedit a fi nesatisfăcătoare, unii cărturari moderni au recurs la a patra explicaţie. Ei spun că a existat în timpurile străvechi un crez păgân despre un zeu care a murit şi a înviat. În prima zi închinătorii la zeu trebuiau să jelească, dar în a treia zi trebuiau să se bucure, deoarece zeul învia. Deci se crede că ucenicii ar fi putut să fie influenţaţi de acest crez păgân. Dar desigur aceasta este o manevră disperată. Doar câţiva studenţi în istoria religiilor ar fi atât de îndrăzneţi să creadă că în Palestina, în timpul lui Isus, a fost vre-o predominare a acestui crez păgân al zeului care murea şi învia. Într-adevăr, importanţa şi claritatea acestui crez a fost exagerată enorm în lucrările recente – în special cu privire la învierea zeului în a treia zi.

Adevărul este că a treia zi din relatarea elementară a învierii lui Hristos rămâne, şi că nu există mijloace satisfăcătoare pentru a o explica. Într-adevăr, unii istorici naturalişti se întorc la punctul de vedere că probabil nu putem explica această a treia zi, şi probabil că s-a întâmplat ceva în a treia zi pentru a produce credinţă în ucenici. Dar dacă se ajunge la această concluzie, atunci întreaga reconstrucţie psihologică dispare, şi în special ipoteza modernă despre locul apariţiilor. Ceva trebuie să se fi petrecut pentru a produce credinţa ucenicilor în înviere nu departe în Galilea ci aproape de mormântul din Ierusalim. Dar dacă este aşa, nu mai este timp pentru a elabora procesul psihologic care este presupus a fi produs viziunile, şi ar fi o ocazie suficientă pentru investigaţia mormântului.

De aceea, un fapt de o importanţă enormă este că tocmai Pavel în acest pasaj unde el admite că reproduce tradiţia Bisericii primare din Ierusalim, care menţionează a treia zi.

Apoi, după menţionarea celei de-a treia zi, Pavel oferă o relatare detaliată care nu este chiar completă, a apariţiilor după înviere. El omite relatarea apariţiilor în faţa femeilor, deoarece el oferă doar lista oficială a apariţiilor pentru conducătorii din biserica din Ierusalim.

Cam atât este mărturia lui Pavel. Această mărturie este suficientă în sine pentru a respinge reconstrucţia naturalistă modernă. Dar este timpul să aruncăm o privire scurtă la mărturia Evangheliilor.

Dacă iei cea mai scurtă Evanghelie, Evanghelia după Marcu, vei găsi în primul rând, că Marcu oferă o relatare a înmormântării, care este de o mare importanţă. Istoricii moderni nu pot nega că Isus a fost îngropat, deoarece este atestat de sursa de informaţie universal acceptată, 1 Corinteni 15. Marcu este confirmat aici de tradiţia din Ierusalim aşa cum este păstrată de Pavel. Dar relatarea îngropării din Marcu este urmată de relatarea unui mormânt gol, şi cele două lucruri sunt indestructibil legate. Dacă una este istorică, este dificil să o respingem pe cealaltă. Istoricii naturalişti moderni sunt într-o condiţie divizată cu privire la chestiunea mormântului gol. Unii recunosc faptul că mormântul era gol. Alţii neagă faptul acesta. Unii spun ceea ce deja am subliniat – că mormântul nu a fost investigat deloc decât atunci când era prea târziu, şi că atunci relatarea mormântului gol a crescut ca o legendă în Biserică. Dar alţi istorici văd bine că nu poţi scăpa de un mormânt gol într-o astfel de manieră.

Dar dacă mormântul era gol, de ce era gol? Noul Testament spune că acesta era gol deoarece trupul lui Isus a fost înviat. Dar dacă cazul nu este acesta, atunci de ce era mormântul gol? Unii spun că duşmanii lui Isus au luat trupul. Dacă este aşa, atunci ei au făcut cel mai mare serviciu posibil pentru credinţa învierii pe care ei au urât-o atât de mult. Alţii au spus că ucenicii au furat trupul pentru a-i face pe oameni să creadă că Isus a fost înviat. Dar nimeni nu mai păstrează acum acest punct de vedere. Alţii spun că Iosif din Arimatea a schimbat locul îngropării. Aceasta este greu de înţeles, deoarece dacă ar fi aşa, de ce ar fi păstrat tăcerea Iosif din Arimatea când s-a născut credinţa învierii? Fără îndoială, au fost propuse alte explicaţii. Dar nu se poate spune că aceste ipoteze au satisfăcut în totalitate chiar şi pe acei istorici care le-au propus. Mormântul gol nu a fost niciodată explicat cu succes.

Am putea continua să considerăm alte două relatări. Dar cred că am subliniat cele mai importante părţi ale dovezii. Învierea a fost în trup, şi apare în legătură cu un mormânt gol. Este o relatare greşită a stării de lucruri când oamenii vorbesc despre „Interpretarea” Noului Testament în acord cu punctul de vedere modern al legii naturale ca operând în legătură cu originea creştinismului. Ceea ce este angajat în aceasta nu este o interpretare a Noului Testament ci o contradicţie completă a Noului Testament în punctul său central. Pentru a explica credinţa învierii a ucenicilor ca fiind cauzată de halucinaţii, mai întâi trebuie să culegi şi să alegi în sursele de informaţie şi să reconstruieşti o declaraţie a cauzei pentru care nu ai nici o informaţie istorică. Mai întâi trebuie să reconstruieşti această relatare, diferită faţă de ceea ce este oferit în singurele surse de informaţie, mai înainte de a putea începe să explici apariţiile ca halucinaţii. Şi chiar şi atunci nu eşti mai bogat. Este aproape absurd să explici originea Bisericii Creştine ca fiind datorată experienţelor patologice ale oamenilor slabi la minte. O clădire atât de măreaţă nu a fost fondată pe o descoperire atât de mică.

Astfel că mărturia întregului Nou Testament nu a fost înlăturată. Ea singură explică originea Bisericii şi schimbarea ucenicilor din oameni slabi în cuceritori spirituali ai lumii.

Atunci dacă dovada este atât de puternică, de ce atât de mulţi oameni moderni refuză să accepte mărturia Noului Testament cu privire la Hristos? Răspunsul este foarte simplu. Învierea, dacă este un fapt, este o minune formidabilă şi în mintea modernă există o opoziţie enormă împotriva miraculosului sau a supranaturalului.

Dar opoziţia este bine întemeiată? Probabil că ea ar fi bine întemeiată dacă dovada directă a învierii ar fi stat absolut singură – dacă ea ar fi doar o întrebare dacă un om din secolul întâi, de altfel necunoscut, a înviat cu adevărat din morţi. Atunci în acest caz ar există o povară mare de dovezi împotriva credinţei în înviere. Dar de fapt întrebarea nu este dacă vre-un om obişnuit a înviat din morţi, ci dacă Isus a înviat din morţi. Cunoaştem ceva despre Isus din Evanghelii, şi astfel s-a făcut de cunoscut că El este cu siguranţă diferit de toţi ceilalţi oameni. Un om care vine în contact cu personalitatea Sa uluitoare îşi va spune, „Este imposibil ca Isus să fi putut fi ţinut de moarte.” Astfel când mărturia extraordinară a credinţei învierii care a fost schiţată mai sus vine la noi, adăugăm la aceasta impresia noastră uluitoare a Persoanei lui Isus, câştigată din citirea Evangheliilor, şi acceptăm acest crez ciudat care vine la noi şi ne umple cu bucurie, că Răscumpărătorul cu adevărat a triumfat peste moarte şi mormânt şi păcat.

Şi dacă El este viu, venim la El azi. Şi în final adăugăm la dovada istorică directă propria noastră experienţă creştină. Dacă El este un Mântuitor viu, venim la El pentru mântuire azi, şi adăugăm la dovada din documentele Noului Testament o convingere imediată care ne eliberează de frică. Omul creştin nu ar trebui să spună niciodată aşa cum spun adesea oamenii, „Datorită experienţei mele a lui Hristos în sufletul meu sunt independent de adevărurile fundamentale ale creştinismului; sunt independent de întrebarea dacă Isus a înviat din mormânt sau nu.” Dar experienţa creştină, deşi nu ne poate face creştini faptul că Isus a înviat sau nu, încă poate adăuga la dovada istorică directă o mărturie care întăreşte faptul că Hristos a înviat cu adevărat din morţi în a treia zi, potrivit Scripturilor. „Mărturia Duhului” nu este, aşa cum adesea este reprezentată azi, independentă de Biblie; ci dimpotrivă ea este o mărturie a Duhului Sfânt, care este autorul Bibliei, a faptului că Biblia este adevărată.

horizontal rule

Cristos - Paştele nostru

Predică rostită sâmbăta seara, în 2 decembrie 1855, de
REV. C.H. SPURGEON
La New Park Street Chapel, Southwark


„Căci Cristos, Paştele nostru, a fost jertfit pentru noi”—1 Corinteni 5:7.

Charles SpurgeonCu cât citeşti mai mult Biblia şi cu cât meditezi mai mult asupra ei, cu atât vei fi mai uimit de ea. Cititorul ocazional nu cunoaşte înălţimea, adâncimea, lungimea şi lăţimea înţelesurilor măreţe cuprinse în paginile ei. Există momente când descopăr în ea gânduri noi, când îmi duc mâna la frunte şi exclam uimit: „O, este minunat faptul că nu am văzut până acum acest lucru în Scripturi”. Vei descoperi că Scripturile se extind când intri în ele; cu cât le vei studia mai mult, cu atât vei avea impresia că le cunoşti mai puţin, căci ele se lărgesc când ne apropiem de ele. Vei descoperi acest lucru mai ales în cazul unor părţi specifice ale Cuvântului lui Dumnezeu. Cele mai multe dintre cărţile istorice au rolul de a face trimitere la dispensaţia, experienţele sau slujbele îndeplinite de Isus Cristos. Studiază Biblia păstrând în minte acest lucru ca pe o cheie şi îi vei da dreptate lui Herbert, care o numeşte „nu numai cartea lui Dumnezeu, ci şi Dumnezeul cărţilor”. Unul dintre cele mai interesante aspecte din Scripturi este tendinţa lor constantă de a-L înfăţişa pe Cristos şi probabil că una din cele mai frumoase imagini în care este prezentat Isus Cristos în scrierile sfinte este cea a Mielului pascal. Despre Cristos vom vorbi în această seară.

Israel se afla în Egipt, într-o robie cumplită; asprimea robiei lor a crescut mereu, până când a ajuns atât de apăsătoare, încât gemetele lor necurmate au ajuns până la cer. Dumnezeu, care-i răzbună pe aleşii Lui care strigau la El zi şi noapte, a hotărât în cele din urmă să dea o lovitură de temut împăratului Egiptului şi supuşilor săi şi să-Şi izbăvească propriul popor. Ne putem închipui îngrijorările şi anticiparea lui Israel, dar putem simţi cu greu compasiune pentru ei dacă noi, ca şi creştini, nu am trăit aceeaşi eliberare din Egiptul spiritual. Fraţilor, să ne întoarcem la ziua experienţei noastre, pe când locuiam în ţara Egiptului, lucrând la cuptoarele de ars cărămizi ale păcatului, trudind să ajungem mai buni şi descoperind că încercam în zadar. Să ne amintim acea noapte memorabilă, începutul acelor luni, debutul unei noi vieţi în duhul nostru şi începutul unei epoci cu totul noi în sufletul nostru. Cuvântul lui Dumnezeu a dat o lovitură fatală păcatului nostru, ni l-a dat pe Isus Cristos, jertfa noastră, şi în acea noapte am ieşit din Egipt. Deşi de atunci încoace am trecut prin pustiu şi ne-am luptat cu amaleciţii, am călcat peste şarpele de foc, am fost pârjoliţi de arşiţă şi am îngheţat din pricina zăpezii, totuşi nu ne-am mai întors niciodată în Egipt; chiar dacă inimile noastre au dorit uneori prazul, ceapa şi oalele cu carne din Egipt, totuşi nu am mai fost duşi niciodată în sclavie de atunci încoace. Veniţi să prăznuim Paştele în seara aceasta şi să ne gândim la noaptea când Domnul ne-a eliberat din Egipt. Să Îl privim pe Mântuitorul nostru, Isus, ca pe Mielul pascal din care ne hrănim; da, veniţi nu doar să Îl privim astfel, ci haideţi să stăm la masa Lui în seara aceasta, să mâncăm trupul Lui şi să bem sângele Lui, căci trupul Lui este într-adevăr o hrană şi sângele Lui o băutură. Într-o solemnitate sfântă, să ne lăsăm inimile să se apropie de străvechea cină. Să ne întoarcem în întunericul Egiptului şi, printr-o sfântă contemplare, să vedem în locul îngerului nimicitor pe îngerul legământului stând în capul mesei praznicului – „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”.
 
Nu voi avea timp în seara aceasta să intru în întreaga istorie şi în tot misterul Paştelui. Nu voi predica despre întreg, ci despre câteva aspecte proeminente, care fac parte din el. Ar fi nevoie de o duzină de predici pentru a acoperi întregul subiect – de o carte la fel de voluminoasă ca şi „Iov văzut de Caryl” – dacă am putea găsi un teolog la fel de minuţios şi de inteligent. Însă, mai întâi de toate, vom privi la Domnul nostru, Isus Cristos, şi vom arăta felul în care El corespunde Mielului pascal, căutând să obţinem două lucruri: să fiţi stropiţi cu sângele Lui şi să vă hrăniţi cu El.

I. Mai întâi, ISUS CRISTOS ESTE ÎNFĂŢIŞAT AICI ÎN FORMA MIELULUI PASCAL; dacă se află aici cineva din sămânţa lui Avraam, care nu a crezut niciodată că Isus Cristos este Mesia, îi solicit în mod special atenţia cu privire la lucrurile pe care le voi spune când voi vorbi despre Domnul Isus ca fiind nimeni altul decât Mielul lui Dumnezeu, înjunghiat pentru eliberarea poporului Său ales. Urmăriţi-mă în Bibliile voastre şi deschideţi mai întâi la Exod, capitolul 12.

Începem deci cu victima – mielul. Ce imagine potrivită a lui Cristos. Nici o altă creatură nu L-ar fi putut reprezenta atât de bine pe Cel care era sfânt, paşnic, curat şi separat de păcătoşi. Fiind şi emblema sacrificiului, mielul Îl portretiza şi mai bine pe Domnul şi Mântuitorul nostru, Isus Cristos. Dacă veţi cerceta lumea animalelor, deşi veţi găsi şi alte embleme care înfăţişează anumite trăsături ale naturii Lui şi care Îl prezintă în mod admirabil sufletelor noastre, totuşi, nici una nu pare să se potrivească mai bine persoanei preaiubitului nostru Domn, aşa cum se potriveşte mielul. Şi un copil ar observa îndată asemănarea dintre un miel şi Isus Cristos, căci mielul este atât de blând şi nevinovat, atât de liniştit şi inocent, incapabil de a-i răni pe alţii şi părând să nu aibă puterea de a se împotrivi loviturilor.

„Un om smerit înaintea duşmanilor săi, un om apăsat de suferinţe.”

Ce torturi au îndurat oile din partea noastră! Cum sunt ele măcelărite continuu ca hrană pentru noi, deşi sunt nevinovate! Sunt jupuite de blană şi lâna lor este ţesută pentru hainele noastre. La fel şi Domnul nostru Isus Cristos, Stăpânul nostru glorios, ne dă hainele Lui, ca să ne îmbrăcăm cu ele, este sfâşiat în două pentru noi; propriul Lui sânge este vărsat pentru păcatele noastre; inocent şi sfânt, El este o jertfă glorioasă pentru păcatele tuturor copiilor Săi. Astfel, Mielul pascal putea înfăţişa iudeului pios persoana unui Mesia răbdător, tăcut, supus suferinţelor, inocent.
 
Să ne uităm mai departe. Mielul era fără cusur. Un miel care avea vreun cusur, fie că avea cel mai mic semn de boală sau vreo rană, nu putea fi jertfit de Paşte. Preotul nu ar fi îngăduit să fie înjunghiat şi nici Dumnezeu nu ar fi acceptat jertfa din mâinile lui. Mielul trebuia să fie fără cusur. Şi nu a fost Isus Cristos aşa încă de la naştere? El era fără cusur, născut dintr-o fecioară curată, Maria, zămislit de Duhul Sfânt, fără vreo urmă de păcat; sufletul Îi era curat şi fără pată, ca zăpada, alb, pur, desăvârşit; şi viaţa Lui a fost la fel. În El nu era păcat. El a luat neputinţele noastre şi a purtat durerile noaste pe cruce. A fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi, însă cu acea dulce excepţie: „dar nu a păcătuit”. Un miel fără cusur. Voi, care l-aţi cunoscut pe Domnul, care aţi gustat din harul Lui, care aţi avut părtăşie cu El, nu vede inima voastră că El este mielul fără cusur? Puteţi găsi vreo vină Mântuitorului vostru? Îl puteţi acuza de ceva? S-a îndepărtat credincioşia Lui? Au fost încălcate cuvintele Lui? Nu Şi-a ţinut El promisiunile? Şi-a uitat El angajamentele? Puteţi găsi vreun cusur în El în vreo privinţă? Ah, nu! El este Mielul fără cusur, „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”, mielul cel curat, fără pată şi imaculat; şi în El nu este păcat.

Să continuăm citirea capitolului. „Să fie un miel fără cusur, de parte bărbătească, de un an”. Nu e nevoie să discutăm motivul pentru care mielul trebuia să fie de parte bărbătească, dar ne vom opri la faptul că trebuia să fie un miel de un an. În primul an, mielul era în cea dintâi parte a vieţii sale, când vigoarea îi era neatinsă, când puterea i se cocea spre maturitate şi desăvârşire; Dumnezeu nu dorea un rod vestejit. El nu ne-ar fi oferit ceva ce nu ajunsese la maturitate. Astfel, Domnul nostru Isus Cristos tocmai ajunsese la deplina maturitate când a fost jertfit. Pe când avea 34 de ani, El a fost jertfit pentru păcatele noastre; atunci era viguros şi puternic, chiar dacă trupul Lui era slăbit din pricina suferinţelor şi faţa Îi era mai schimonosită decât a oricărui alt om; totuşi, atunci era într-o stare de bărbăţie desăvârşită. Mi se pare că Îl zăresc în acele momente. Îi văd barba coborând pe piept, Îi văd ochii plini de inteligenţă, statura dreaptă, înfăţişarea maiestuoasă, energia neatinsă, întreaga fiinţă în plină dezvoltare – un bărbat adevărat, un bărbat magnific – mai frumos decât fiii oamenilor, un Miel nu numai fără cusur, ci unul care atinsese puterea sa deplină. Aşa era Isus Cristos – un miel de un an – nu un băiat, nu un flăcăiandru, nu un tânăr, ci era pe deplin bărbat, ca să-Şi poată da sufletul pentru noi. El nu S-a dat pe Sine la moarte pentru noi pe când era un tânăr, căci astfel nu ar fi dat tot ceea ce avea să devină. Nu S-a dat pentru noi la bătrâneţe, căci atunci S-ar fi dat pe când începuse să se veştejească, ci S-a jertfit la maturitate, în floarea vârstei. Atunci a fost sacrificat pentru noi Isus Cristos, Paştele nostru. Mai mult, când a venit vremea să moară, Cristos era plin de viaţă, după cum ne spune unul dintre evanghelişti: „a strigat cu voce tare şi Şi-a dat duhul”. Acesta este un semn că Isus Cristos nu a murit din pricina slăbiciunii sau a deteriorării trupului Său. Sufletul dinăuntrul Său era puternic; El era încă un miel de un an. Era încă puternic; dacă ar fi dorit, ar fi putut chiar pe cruce să Îşi desprindă mâinile din prinsoarea cuielor şi, coborând de pe lemnul infamiei, să Îşi gonească duşmanii uimiţi dinaintea Lui, ca o căprioară speriată de un leu şi, totuşi, cu blândeţe, El S-a supus morţii ascultător. Suflete al meu, poţi să nu Îl vezi aici pe Isus al tău, Mielul fără cusur de un an, puternic şi măreţ? Inima mea! Dacă Isus S-a consacrat ţie pe când era puternic şi plin de vigoare, nu trebuie să mă dedic şi eu Lui în tinereţe? Dacă am ajuns la maturitate, nu sunt chemat să Îi dau îndoit tăria mea? Dacă m-a ajuns bătrâneţea, totuşi trebuie să caut să Îi consacru puţinul care mi-a rămas. Dacă El S-a dat cu totul mie, şi acest tot însemna mult, să nu Îi dau Lui tot ce sunt (chiar dacă este puţin)? Să nu mă simt dator să mă consacru în întregime în slujba Lui, să depun trupul, sufletul şi duhul, timpul, talentele, totul, pe altarul Lui? Deşi eu nu sunt un miel fără cusur, totuşi sunt fericit că, după cum azimile erau primite împreună cu jertfa, deşi nu erau arse împreună cu ea – eu, chiar dacă sunt un aluat dospit, pot fi adus pe altar împreună cu Domnul şi Mântuitorul meu, arderea de tot a Domnului, şi astfel, deşi sunt impur şi plin de plămădeală, pot fi primit printre cei iubiţi, o ofrandă cu un miros plăcut, primită de Domnul, Dumnezeul meu. Isus cel iubit este aici, Mielul fără cusur, Mielul de un an!
 
Subiectul se lărgeşte acum şi interesul se adânceşte. Fiţi cu luare aminte la următorul aspect, a cărui descoperire m-a încântat mult şi care vă va da şi vouă învăţătură. În versetul 6 din capitolul 12 din Exod ni se spune că acest miel care trebuia jertfit de Paşte trebuia ales cu patru zile înainte de a fi jertfit şi trebuia să fie păstrat deoparte: „În ziua a zecea a cestei luni fiecare om să ia un miel pentru familia lui, un miel pentru fiecare casă. Dacă sunt prea puţini în casă pentru un miel, să-l ia cu vecinul lui cel mai de aproape, după numărul sufletelor; să faceţi socoteala cât poate mânca fiecare din mielul acesta.” Versetul 6 spune: „Să-l păstraţi până în ziua a paisprezecea a lunii acesteia.” Timp de patru zile, acest miel ales să fie jertfit era luat din turmă şi ţinut singur din două motive: pentru ca prin behăitul lui continuu să amintească mereu iudeilor de praznicul solemn care urma să fie sărbătorit şi apoi, pentru ca în timpul celor patru zile ei să se poată asigura că mielul era fără cusur, căci în acest timp el era inspectat mereu, ca să aibă certitudinea că nu era rănit sau suferind în vreun fel, aşa încât să nu fie primit de Domnul. Acum, fraţilor, un fapt remarcabil apare înaintea noastră – întocmai după cum acest miel era separat timp de patru zile, alegoriile străvechi spuneau că şi Cristos a fost separat timp de patru ani. Au trecut patru ani după ce El a părăsit casa tatălui Său şi a plecat în pustiu, unde a fost ispitit de diavolul. La patru ani după botez El a fost jertfit pentru noi. Mai este un aspect, mai important decât acesta: cu aproximativ patru zile înainte de răstignire, Isus Cristos a intrat călare, triumfător, pe străzile Ierusalimului. Astfel, în mod public, era pus deoparte ca fiind distinct de restul omenirii. Călare pe măgar, a mers până la templu, pentru ca toţi să vadă că El era Mielul din Iuda, ales de Dumnezeu şi pregătit de la întemeierea lumii. Un fapt şi mai remarcabil este acela că, în timpul celor patru zile, după cum veţi vedea dacă îi veţi citi pe evanghelişti, aceştia consemnează la fel de multe fapte ca în tot restul vieţii Sale. În cursul celor patru zile, El a blestemat smochinul şi acesta s-a uscat îndată; i-a scos afară din templu pe cei ce vindeau şi cumpărau; i-a mustrat pe preoţi şi pe bătrâni, spunându-le asemănarea cu cei doi fii, dintre care unul a spus că se va duce şi nu s-a dus, iar celălalt a spus că nu va merge şi s-a dus; atunci a spus pilda vierilor care i-au ucis pe cei trimişi la ei; apoi a spus pilda nunţii fiului de împărat. A vorbit apoi despre omul care s-a dus la ospăţ fără a avea haina de nuntă şi, după aceea, a spus pilda celor zece fecioare, dintre care cinci erau chibzuite şi cinci nechibzuite. Urmează apoi capitolul în care El îi denunţă dur pe farisei: „Vai de voi, farisei orbi! Curăţaţi mai întâi parte dinăuntru a vasului!” Urmează acel capitol lung al profeţiei referitoare la asediul Ierusalimului şi o relatare a nimicirii lumii: „Învăţaţi pilda smochinului. Când mlădiţa frăgezeşte ştiţi că vara este aproape”. Nu vă voi tulbura spunându-vă acum că, tot atunci, El a făcut acea descriere splendidă a zilei judecăţii, când oile vor fi separate de capre. De fapt, cele mai frumoase din lucrurile rostite de Isus sunt consemnate ca fiind spuse în aceste patru zile. La fel cum mielul separat de turmă behăia mai mult ca niciodată în timpul celor patru zile, şi Isus a vorbit mai mult în acele zile. Dacă vreţi să găsiţi cele mai frumoase dintre cuvintele Lui, citiţi relatarea ultimelor patru zile ale lucrării Sale. Veţi găsi acolo capitolul „Să nu vi se tulbure inima”, rugăciunea Lui de mare preot şi altele. De asemenea, cele mai mari lucruri făcute de El au fost înfăptuite în ultimele patru zile în care a fost pus deoparte.
 
Mai este un lucru cu privire la care vă solicit atenţia în mod special, şi anume, v-am spus că în cele patru zile mielul era supus unui verificări amănunţite; la fel, în ultimele patru zile, Isus Cristos a fost examinat de toate categoriile de oameni. În acele zile a fost întrebat de învăţătorul legii care era cea mai mare poruncă şi El a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Atunci a fost întrebat de irodieni despre bir, tot atunci a fost ispitit de farisei, iar saducheii L-au testat cu privire la subiectul învierii. A fost încercat de toate grupurile şi categoriile – irodieni, farisei, saduchei, învăţători ai legii şi oameni de rând. În aceste patru zile El a fost examinat – şi cum S-a prezentat? Ca un miel imaculat! Aprozii au spus: „niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta”. Duşmanii Lui nu au putut găsi pe nimeni care să aducă măcar o mărturie mincinoasă împotriva Lui, aşa cum se înţeleseseră, iar Pilat a declarat: „Eu nu găsesc nici o vină în El”. El nu ar fi putut fi Mielul pascal dacă I s-ar fi găsit un singur cusur, însă cuvintele magistratului au fost: „Nu găsesc nici o vină în El” – declarând astfel că Mielul putea fi mâncat ca Paştele Domnului, simbolul şi mijlocul izbăvirii poporului lui Dumnezeu. O, preaiubiţilor! Trebuie numai să studiaţi Scripturile ca să descoperiţi în ele lucruri minunate. Trebuie să căutaţi în profunzime şi veţi fi uimiţi de bogăţia lor. Veţi vedea cât de preţios este Cuvântul lui Dumnezeu. Cu cât trăiţi mai mult conform lui şi cu cât îl studiaţi mai mult, cu atât mintea voastră îl va îndrăgi mai mult.

Următorul lucru pe care trebuie să îl remarcăm este locul unde trebuia jertfit mielul, lucru ce arată clar că Mielul pascal avea să fie Isus Cristos. Primul Paşte a fost prăznuit în Egipt, iar al doilea în pustiu, dar nu citim că ar fi fost celebrate mai mult decât aceste două sărbători până la intrarea israeliţilor în Canaan. Apoi, dacă citim un pasaj din Deuteronom, capitolul 16, vom vedea că Dumnezeu nu le-a mai îngăduit să înjunghie mielul în casele lor, ci a desemnat un loc pentru această sărbătoare. În pustiu, ei îşi aduceau darurile la cort, unde mielul era înjunghiat, însă în Egipt, când fost instituită sărbătoarea, desigur că nu era un loc special unde să îşi ducă mieii pentru a fi sacrificaţi. Apoi, în capitolul 16 din Deuteronom, în versetul 5, citim astfel: „Nu vei putea să jertfeşti Paştele în vreunul din locurile pe care ţi le dă Domnul Dumnezeul tău ca locuinţă, ci în locul pe care Domnul Dumnezeul tău îl va alege ca să-Şi aşeze numele în el, acolo să jertfeşti Paştele, seara, la apusul soarelui, pe vremea ieşirii tale din Egipt”. Oamenii trebuia să se închine la Ierusalim, căci mântuirea venea de la iudei; acolo era locul lui Dumnezeu, acolo se ridica fumul de pe altarul Său şi numai acolo putea fi jertfit Mielul pascal. Astfel a fost condus Domnul nostru cel binecuvântat la Ierusalim. Gloata furioasă L-a târât pe străzile oraşului. Mielul nostru a fost jertfit pentru noi în Ierusalim, tocmai în locul pe care îl rânduise Dumnezeu. O, dacă mulţimea care s-a adunat în jurul Lui în Nazaret L-ar fi putut împinge de pe munte, Cristos nu ar fi murit la Ierusalim; dar, aşa cum spusese: „un profet nu poate muri afară din Ierusalim”, deci nici Regele tuturor profeţilor nu putea face altfel – în caz contrar, profeţiile cu privire la El nu s-ar fi împlinit. „Veţi înjunghia mielul în locul arătat de Domnul Dumnezeul vostru”. El a fost jertfit chiar în acel loc. Astfel, avem o dovadă în plus că Isus Cristos era Mielul pascal pentru poporul Său.
 
Următorul aspect este cel al felului morţii lui. Cred că felul în care trebuia jertfit mielul face referire la crucificarea lui Cristos, căci nici un alt fel de moarte nu ar fi putut corespunde tuturor detaliilor arătate aici. Mai întâi, mielul trebuia înjunghiat şi sângele lui se scurgea într-un lighean de aur. Apoi, de îndată ce mielul era luat, preotul care stătea lângă altarul pe care ardea grăsimea, arunca sângele în foc sau îl vărsa la baza altarului. Vă puteţi închipui cum arăta scena aceasta. Zece mii de miei sacrificaţi şi sângele lor vărsat într-un râu purpuriu. Apoi, mielul trebuia fript, dar nici unul din oasele lui nu trebuia frânt. Nimic altceva în afară de răstignire nu poate îndeplini aceste trei lucruri. Crucificare implică scurgerea sângelui – mâinile şi picioarele erau străpunse. Ea include şi ideea de ardere, căci frigerea semnifica o lungă suferinţă şi, după cum mielul stătea multă vreme în foc, şi Cristos, prin răstignire, a fost expus mult timp arşiţei soarelui şi tuturor celorlalte dureri cauzate de răstignire. Apoi, nici un os nu I-a fost frânt, ceea ce nu s-ar fi întâmplat în cazul altei pedepse. Să presupunem că El ar fi putut fi ucis în orice alt mod. Uneori, romanii îi condamnau pe răufăcători la moarte prin decapitare, însă gâtul se frânge în acest fel. Mulţi martiri au fost străpunşi de sabie. O astfel de moarte era sângeroasă şi nu implica neapărat ruperea vreunui os, însă suferinţa nu ar fi fost suficient de lungă pentru a corespunde arderii mielului. Aşadar, luaţi orice pedeapsă – de exemplu spânzurarea, pe care romanii o practicau uneori în forma ştrangulării; această pedeapsă nu implică vărsare de sânge şi, în consecinţă, cerinţele nu ar fi fost îndeplinite. Cred că orice evreu inteligent, care parcurge această descriere a Paştelui şi priveşte apoi la răstignire, trebuie să fie izbit de faptul că pedeapsa şi moartea pe cruce suferite de Isus cuprindeau aceste trei elemente. Exista vărsare de sânge, o suferinţă prelungă şi continuă – arderea prin tortură şi, în plus, prin providenţa lui Dumnezeu, nici un os nu I-a fost rupt, ci trupul I-a fost coborât de pe cruce intact. Unii ar putea spune că arderea ar rezolva problema, însă în acest caz nu ar fi vărsare de sânge, iar oasele s-ar frânge în cele din urmă în foc. În plus, trupul nu s-ar fi păstrat întreg. Răstignirea era singura moarte care putea îndeplini toate aceste trei cerinţe. Iar credinţa mea este întărită când văd că Mântuitorul meu nu este numai o împlinire a acelui model, ci singura împlinire. Inima mea se bucură să privească la Cel pe care L-am străpuns, să vadă sângele Lui care, ca şi sângele mielului, a stropit pragul de sus şi stâlpii uşii, să-I văd oasele care nu au fost frânte şi să cred că nici un os din trupul Lui spiritual nu va fi frânt vreodată; să mă bucur văzându-L arzând în foc, căci prin aceasta L-a împăcat pe Dumnezeu, înlăturând arderea pe care ar fi trebuit să o sufăr eu în chinul iadului, pentru veşnicie.
 
Creştine! Aş vrea să am cuvinte prin care să descriu aceste lucruri mai bine, însă îţi ofer gândurile brute, pe care le poţi lua acasă, ca să trăieşti pe baza lor în cursul săptămânii. Vei afla că acest Miel pascal este un ospăţ continuu, o cină din care te poţi hrăni mereu, până când ajungi la muntele lui Dumnezeu, unde Îl vei vedea aşa cum este şi I te vei închina.

II. ÎN CE FEL NE ESTE DE FOLOS SÂNGELE LUI CRISTOS. Cristos, Paştele nostru, a fost înjunghiat pentru noi. Iudeul nu putea spune aceasta; el putea spune un miel, dar Mielul, „Cristos, Paştele nostru”, nu devenise încă victimă. Sunt şi aici unii dintre ascultătorii mei din această seară care nu pot spune: „Cristos, Paştele nostru, a fost jertfit pentru noi”. Dar, slavă lui Dumnezeu - unii dintre noi pot spune acest lucru. „Da, este adevărat. El nu a fost numai jertfit, ci Cristos, Paştele nostru, a fost jertfit pentru noi.” Moartea lui Cristos ne este de folos în două moduri: mai întâi, prin stropirea noastră cu sângele Lui, pentru răscumpărarea noastră; apoi, prin faptul că mâncăm trupul Lui ca hrană, pentru regenerarea şi sfinţirea noastră. Cel dintâi mod în care un păcătos Îl vede pe Isus este sub forma unui miel junghiat, al cărui sânge stropeşte pragul de sus şi stâlpii uşii. Trebuie să observăm faptul că nu s-a stropit niciodată cu sânge pragul de jos al uşii. Sângele stropea pragul de sus, uşiorii uşii şi stâlpii ei, dar niciodată pragul de jos, căci vai de cel care calcă în picioare sângele Fiului lui Dumnezeu! Până şi preotul lui Dagon nu călca pe pragul zeului lui; cu atât mai puţin creştinii vor călca în picioare sângele Mielului pascal. Însă sângele lui trebuie să fie la dreapta noastră, ca să ne protejeze mereu, şi la stânga noastră, ca să ne fie un sprijin continuu. Noi vrem să fim stropiţi de Isus Cristos. Aşa cum v-am mai spus, nu numai sângele lui Cristos scurs pe Calvar îl mântuieşte pe păcătos, ci sângele lui Cristos care îi stropeşte inima. Să ne întoarcem în Egipt. Este seară. Egiptenii se îndreaptă spre case – fără să se gândească ce va urma. Dar de îndată ce soarele apune, un miel este adus în fiecare casă. Egiptenii care trec pe acolo îşi spun: „Evreii au de gând să ţină un ospăţ deseară” – şi se retrag în casele lor, fără să se mai gândească la aceasta. Tatăl fiecărei case de israeliţi ia mielul şi îl cercetează încă o dată cu nerăbdare şi curiozitate, îl priveşte din cap până în picioare, să vadă dacă are vreun cusur. Nu găseşte nici unul. „Fiul meu”, spune unuia dintre ei, „adu ligheanul”. Fiul ţine ligheanul. Tatăl înjunghie mielul şi sângele curge în lighean. Îi spune soţiei să îl frigă în foc. „Fii cu băgare de seamă, să nu frângi vreun os”. Vedeţi neliniştea ei intensă pe când pune mielul la fript, căutând să nu rupă vreun os? „Acum”, spune tatăl, „adu un mănunchi de isop”. Copilul îl aduce. Tatăl îl înmoaie în sânge. „Veniţi aici, copii, soţie, toţi, şi priviţi ce voi face”. Ia isopul în mână, îl înmoaie în sânge şi stropeşte cu sânge pragul de sus şi uşiorii uşii. Copiii îl întreabă: „Ce înseamnă aceste lucruri?” El răspunde: „În noaptea aceasta, Domnul Dumnezeu va trece şi îi va lovi pe egipteni, iar când va vedea sângele de pe pragul de sus şi de pe stâlpii uşii, Domnul va trece mai departe şi nu va îngădui nimicitorului să intre în casa noastră şi să ne lovească”. Uşa este stropită; mielul este pregătit, oaspeţii stau în faţa lui; tatăl rosteşte o binecuvântare şi apoi familia se aşază să se ospăteze din miel. Observaţi cum tatăl desprinde cu grijă încheietură de încheietură, ca nu cumva să se frângă vreun os. Se asigură că şi cel mai mic din familie primeşte o parte, căci aşa a poruncit Domnul. Îl vedeţi când le spune: „este o noapte solemnă – grăbiţi-vă – într-un ceas vom ieşi din Egipt”. Îşi priveşte mâinile – sunt bătătorite de muncă – şi bătând din palme, strigă: „Nu voi mai fi rob!” Cel mai mare dintre fiii lui fusese bătut cu biciul şi tatăl îi spune: „Fiule, ai răbdat biciul supraveghetorului în după-masa asta, dar a fost ultima oară când l-ai simţit”. Îi priveşte pe toţi, cu lacrimi în ochi – „Aceasta este noaptea când Domnul Dumnezeu vă va izbăvi”. Îi vedeţi cu capul acoperit, cu brâul încins, cu toiagul în mână? Este miezul nopţii. Deodată, aud un ţipăt! Tatăl spune: „Rămâneţi în casă, copii; vom şti îndată ce este”. Urmează un alt ţipăt, apoi altul, ţipetele continuă mereu; aud vaiete şi plânsete nesfârşite. „Rămâneţi înăuntru”, spune el, „îngerul morţii zboară pe deasupra”. În încăpere se lasă o tăcere solemnă şi aproape pot să audă aripile îngerului fâlfâind în aer pe când trece pe lângă uşa lor însemnată cu sânge. „Staţi liniştiţi”, spune tatăl, „acel sânge vă va scăpa”. Ţipetele se înteţesc. „Mâncaţi repede, copii”, spune el din nou şi, într-o clipă, egiptenii au venit spunând: „Plecaţi de aici! Plecaţi de aici! Nu vrem bijuteriile pe care le-aţi împrumutat de la noi! Voi aţi adus moartea în casele noastre”. „Ah”, spune mama, „Plecaţi, pentru numele lui Dumnezeu, plecaţi! Fiul meu cel mare zace mort!” „Duceţi-vă”, spune tatăl, „Duceţi-vă, şi pacea fie cu voi. A fost o zi nefastă ziua în care poporul vostru a venit în Egipt şi împăratul nostru i-a ucis pe întâii voştri născuţi, căci Dumnezeu ne pedepseşte pentru cruzimea noastră”. Ah, priviţi-i cum părăsesc ţara; ţipetele se mai aud încă, egiptenii sunt ocupaţi cu morţii lor. Pe când iudeii pleacă, fiul lui faraon, îmbălsămat, este dus în una din piramide să fie înmormântat. Îl văd pe fiul unuia dintre supraveghetorii lor dus şi el. Ce noapte fericită a fost pentru ei noaptea eliberării lor! Vedeţi, ascultătorii mei, o paralelă măreaţă? Ei a trebuit să stropească cu sânge şi să mănânce mielul. O, suflete, ai fost vreodată stropit cu sânge? Poţi spune că Isus Cristos este al tău? Nu este suficient să spui; „Dumnezeu a iubit lumea şi L-a dat pe Fiul Său”, ci trebuie să spui: „El m-a iubit pe mine şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine”. Va mai veni un ceas, dragi prieteni, când vom sta cu toţii înaintea lui Dumnezeu şi El va spune: „Înger al morţii, i-ai lovit odată pe întâii născuţi ai egiptenilor; îţi cunoşti prada. Scoate-ţi sabia”. Văd marea adunare, eu şi cu tine ne aflăm printre acei oameni. Este un moment solemn. Toţi oamenii sunt în suspans. Nu se aude nici un murmur. Până şi stelele au încetat să strălucească, pentru ca lumina lor să nu tulbure văzduhul prin mişcarea ei. Totul este neclintit. Dumnezeu spune: „I-ai pecetluit pe cei ce sunt ai mei?” „Da”, răspunde Gabriel, „toţi aceştia sunt pecetluiţi cu sânge”. Apoi Dumnezeu spune: „Loveşte cu sabia măcelului! Loveşte pământul! Trimite-i în iad pe cei care nu sunt îmbrăcaţi, nu sunt cumpăraţi şi spălaţi”. O, ce vom simţi, preaiubiţilor, când îl vom vedea o clipă pe acel înger fâlfâind din aripi? El este gata să zboare, dar ne va cuprinde îndoiala: „Oare va veni la mine?” O, nu! Vom sta în picioare şi îl vom privi drept în faţă.
 
„Voi sta cu îndrăzneală în marea zi!
Căci de ce voi fi învinuit?
Prin sângele Tău am fost scăpat
De blestemul şi ruşinea cumplită a păcatului.”
Dacă sângele este peste noi, vom vedea îngerul venind şi îi vom zâmbi. Vom îndrăzni chiar să venim înaintea feţei lui Dumnezeu şi să Îi spunem:
„Măreţule Dumnezeu, sunt curat! Prin sângele lui Isus sunt curat!”
 
Dar dacă, ascultătorul meu, duhul tău care nu este curăţat va sta înaintea Făcătorului lui fără a fi împăcat cu El, dacă sufletul tău se va înfăţişa cu toate petele lui negre, nefiind stropit cu sângele purpuriu, cum vei putea vorbi când vei vedea strălucirea săbiei îngerului, ieşind din teacă, gata să aducă moartea şi pregătită să nimicească, şi când te va spinteca în două? Parcă te văd stând în faţa lui. Îngerul doboară o mie într-o parte. Iată-l pe unul din prietenii tăi de pahar. Dincolo este unul din cei cu care ai dansat şi ai blestemat. Apoi un altul care, deşi a frecventat aceeaşi capelă ca şi tine, era un dispreţuitor al religiei. Acum moartea se apropie de tine. Ca atunci când secerătorul seceră aria şi următorul spic tremură ştiind că este rândul lui, văd un frate şi o soră măturaţi spre iad. Nu am sângele asupra mea? Atunci, o, stânci! Cădeţi şi acoperiţi-mă! Nu aveţi nici un pic de mărinimie în mâinile voastre. Munţi! Lăsaţi-mă să găsesc în crăpăturile voastre un adăpost cât de mic. Dar totul este în zadar, căci răzbunarea va despica munţii şi stâncile ca să mă găsească. Nu sunt acoperit de sânge? Nu am nici o speranţă? O, nu! Îngerul mă loveşte. Condamnarea veşnică este partea mea cea cumplită. Adâncimile întunericului Egiptului sunt ale tale şi chinurile groaznice ale iadului, din care nu poate scăpa nimeni! Ah, dragii mei ascultători, de aş putea predica aşa cum aş vrea, de v-aş putea vorbi fără să-mi folosesc buzele, ci numai inima, v-aş îndemna să căutaţi sângele stropirii şi, de dragul sufletului vostru şi a tot ce este sacru şi veşnic, trudiţi-vă ca sufletele voastre să fie stropite cu acest sânge al lui Isus. Această stropire cu sânge îl mântuieşte pe păcătos.
 
Stropirea creştinului cu acest sânge nu este singurul lucru pe care el îl doreşte. El vrea să se hrănească cu ceva. Şi - ce gând dulce! – Isus Cristos nu este numai un Mântuitor pentru păcătoşi, ci este şi hrana lor după ce au fost mântuiţi. Noi mâncăm prin credinţă Mielul pascal. Trăim prin aceasta. Ascultătorii mei, puteţi spune dacă aveţi uşa stropită cu sânge după următorul lucru: mâncaţi voi Mielul? Să presupunem o clipă că unul dintre iudeii de atunci ar fi spus în inima lui: „Nu văd rostul acestui praznic. Este bine să stropim cu sânge pragul de sus, ca uşa să fie recunoscută, dar la ce bun ceea ce se petrece înăuntru? Vom pregăti mielul, nu îi vom frânge nici un os, dar nu vom mânca din el”. Să presupunem că s-a dus şi şi-a pus undeva mielul la păstrare. Care ar fi fost consecinţa? Îngerul morţii l-ar fi lovit ca şi pe ceilalţi, chiar dacă ar fi fost acoperit de sânge. Mai mult, dacă iudeul de atunci ar fi spus: „Uite, vom mânca o bucăţică din miel, dar vom mai mânca şi altceva, nişte pâine dospită; nu vom arunca aluatul din casele noastre, ci vom mânca pâine dospită” – dacă nu ar fi mâncat mielul şi ar fi păstrat o parte din el, atunci îngerul morţii l-ar fi lovit ca şi pe ceilalţi. O, dragă ascultătorule, poate crezi că eşti stropit cu sânge, că eşti neprihănit, dar dacă nu trăieşti din Cristos şi prin Cristos, nu vei fi niciodată mântuit de Mielul pascal. „Ah!” spun unii, „Noi nu ştim nimic despre aşa ceva”. Desigur că nu. Când Isus Cristos a spus: „Dacă nu mâncaţi trupul Meu şi dacă nu beţi sângele Meu, nu aveţi viaţă în voi”, la auzul acestor cuvinte, unii au spus: „Această vorbire este prea de tot. Cine poate s-o sufere?” În acel moment, mulţi L-au părăsit şi nu au mai umblat cu El. Nu Îl puteau înţelege; dar tu, creştine, nici tu nu poţi înţelege? Nu este Isus Cristos hrana ta zilnică? Chiar împreună cu ierburile amare, nu este El o hrană dulce? Unii dintre voi, prieteni care sunteţi adevăraţi creştini, trăiţi prea mult bazându-vă pe sentimentele şi tiparele voastre schimbătoare, pe experienţele şi dovezile voastre. Acest fapt este total greşit. Este ca şi cum un închinător s-ar fi dus la templu şi ar fi început să mănânce una din hainele purtate de preoţi. Când un om trăieşte pe baza neprihănirii lui Cristos, este ca şi cum ar mânca hainele lui Cristos. Când un om trăieşte pe baza tiparelor şi sentimentelor sale, este ca şi cum un copil al lui Dumnezeu ar trăi pe baza unor semne pe care le-a primit în sanctuar şi care nu erau menite ca hrană, ci ca mângâiere temporară. Creştinul nu trăieşte prin neprihănirea lui Cristos, ci prin Cristos, el nu trăieşte prin iertarea lui Cristos, ci prin Cristos şi el trăieşte zilnic prin Cristos, prin apropierea de El. O, îmi place să predic despre Cristos! Nu doctrina îndreptăţirii îmi face inima bună, ci Cristos, cel care mă îndreptăţeşte, nu iertarea face inima creştinului să se înveselească, ci Cristos, cel care a iertat; nu iubesc alegerea nici pe jumătate cât faptul că am fost ales în Cristos înainte de începuturile lumii; nu iubesc atât de mult perseverarea finală cât iubesc gândul că viaţa mea este ascunsă în Cristos şi că, pentru că El dă oilor Sale viaţa veşnică, ele nu vor pieri niciodată şi nici un om nu le va smulge din mâna Lui. Ia seama, creştine, să mănânci Mielul pascal şi nimic altceva. Îţi spun că, dac vei face aşa, Mielul va fi ca pâinea pentru tine – cea mai bună hrană pentru sufletul tău. Dacă trăieşti bazându-te pe altceva decât Mântuitorul, eşti ca unul care caută să trăiască cu nişte ierburi care cresc în pustiu, în loc să mănânci mana care coboară din cer. Isus este mana. În Isus şi prin El trăim noi. Acum, dragi prieteni, venind la această masă, vom celebra cina pascală. Încă o dată, prin credinţă, vom mânca Mielul, ne vom apropia cu o încredere sfântă de Mântuitorul cel răstignit şi ne vom hrăni cu sângele Lui, cu neprihănirea şi cu răscumpărarea.
 
Acum, în încheiere, daţi-mi voie să vă întreb: nădăjduiţi voi că veţi fi mântuiţi, prietenii mei? Unii spun: „Ei bine, nu prea ştiu; sper să fiu mântuit, dar nu ştiu cum”. Chiar dacă vă închipuiţi că nu este adevărat, să ştiţi că sunt oameni care speră să fie mântuiţi prin fapte. Călătorind prin ţară, întâlnesc tot felul de oameni şi cel mai adesea oameni care se cred neprihăniţi prin propriile eforturi. Deseori întâlnesc oameni care se cred evlavioşi pentru că merg la biserică o dată în fiecare duminică şi îşi închipuie că sunt neprihăniţi pentru că fac parte din Biserica Anglicană. Un cleric mi-a spus aşa zilele trecute: „Sunt un cleric rigid”. „Mă bucur”, i-am răspuns, „aceasta înseamnă că sunteţi calvinist dacă respectaţi ‚Articolele’”. El a replicat: „Nu am de-a face cu ‚Articolele’; eu mă ghidez mai mult după ‚Regulament’”. Şi m-am gândit că era mai mult un formalist decât un creştin. Sunt mulţi oameni de acest fel în lume. Alţii spun: „Cred că voi fi mântuit. Nu datorez nimănui nimic, nu am ajuns niciodată falit, plătesc tuturor douăzeci de şilingi pentru o liră, nu mă îmbăt niciodată, iar dacă am greşit cuiva vreodată, caut să mă revanşez şi dau o liră pe an cutărei şi cutărei societăţi; sunt la fel de religios ca cei mai mulţi şi cred că voi fi mântuit”. Aceasta nu ajunge. Este ca şi cum iudeii din vechime ar fi spus: „Nu vrem sângele pe pragul de sus – este din lemn de mahon, nici pe uşiorii uşii – sunt tot din mahon”. Ah, despre orice material ar fi fost vorba, îngerul ar fi lovit casa care nu avea uşa stropită cu sânge. Poţi fi cât de neprihănit vrei: dacă nu eşti stropit cu sânge, toată calitatea uşiorilor şi a pragului tău de sus nu for folosi la nimic. „Da”, va spune altul, „chiar acest lucru nu mi se pare corect. Eu cred că este datoria mea să fiu cât de bun pot şi apoi îmi amintesc de faptul că mila lui Isus Cristos va suplini restul. Eu caut să fiu cât de bun îmi îngăduie circumstanţele să fiu şi cred că, orice deficienţe aş avea, Cristos le va acoperi”. Aceasta este ca şi cum un iudeu ar fi spus: „Copile, adu-mi sângele” şi apoi, când acesta era adus, ar fi zis „adu-mi un ulcior cu apă”, apoi l-ar fi luat şi ar fi amestecat apa cu sângele şi ar fi stropit uşiorii cu acel amestec. Ei bine, îngerul l-ar fi lovit ca şi pe ceilalţi, căci sângele, sângele, sângele, sângele mântuieşte! Nu sângele amestecat cu apa jalnicelor noastre fapte, ci numai sângele, sângele, sângele, sângele şi nimic altceva! Singura cale a mântuirii este prin sânge. Căci fără vărsare de sânge nu este iertare de păcat. Ascultătorii mei, lăsaţi-vă stropiţi de sângele preţios; încredeţi-vă în sângele cel scump; puneţi-vă nădejdea în mântuirea pecetluită cu ispăşirea sângelui preţios şi veţi fi mântuiţi. Dar, dacă nu aveţi sângele sau dacă aveţi sânge amestecat cu altceva, sunteţi condamnaţi din timpul vieţii – căci îngerul vă va ucide, oricât de buni sau de neprihăniţi aţi fi. Mergeţi acasă şi gândiţi-vă la aceasta: „Cristos – Paştele nostru, a fost jertfit pentru noi”.

horizontal rule

Importanţa întrupării

de: Bob Deffinbaugh , Th.M.

Ideea unui “dumnezeu” care se implică în problemele oamenilor venind în lume nu este o noutate. În cultura greacă a timpurilor Noului Testament existau numeroase instanţe în care se spunea de “dumnezei” ce se manifestau întrupându-se.1 Chiar în timpurile noastre avem exemple de “super-fiinţe” care au intervenit în istoria umană. În filmul “E.T.” fiinţa era departe de a fi umană. Personaje ca “Bionic Man” şi “Bionic Woman” sunt mai mult umane decât divine. “Superman” şi “Wonder Woman” sunt mai mult “din alta lume” şi se apropie mai mult de eroii greci.

Toate ofertele de “super-fiinţele” din zilele noastre ne dau  puţin ajutor când este vorba de doctrina încarnării. În primul rând, acestea sunt personaje fictive--nimeni nu crede într-adevăr în ele. Acest lucru ne dă predispoziţie să ne îndoim de descrierea făcută Domnului nostru în Noul Testament. În plus, aceşti „super-eroi”  ai timpurilor noastre sunt mult diferiţi de persoana lui Christos, care este Dumnezeu întrupat. Nu există nimic în realitatea sau în ficţiunea istoriei omului care să se asemene cu misterul întrupării  Domnului nostru Isus Christos. Omeneşte vorbind, nimeni nu anticipase intervenţia lui Dumnezeu în istoria umanităţii prin naşterea unui copil, naştere petrecută într-un staul. Nici chiar Iudaismul nu se aştepta ca Mesia să vină în felul acesta.2 Mai departe, am devenit atât de obişnuiţi cu povestirile biblice ale naşterii Domnului nostru şi cu formulările de credinţă ale doctrinelor încât deseori am încetat să apreciem taina încarnării.

Dacă ar fi să apreciem  cum se cuvine taina întrupării, trebuie ca prima dată să recunoaştem importanţa venirii Domnului nostru ca Dumnezeu întrupat. Din acest motiv m-am decis să dedic primul mesaj pe tema întrupării subiectului legat de importanţa întrupării. Haideţi să vedem motivul de ce doctrina întrupării este vitală pentru fiecare dintre noi.

(1) Doctrina întrupării ar trebui sa fie punctul central al sărbătoririi creştine a Crăciunului.

Ne apropiem rapid de Crăciun. Destul de straniu, acesta este un timp al depresiilor, nu doar pentru bărbaţi şi femei în general, dar şi pentru creştini în particular. Apăsarea este vizibilă, cred eu, pentru fiecare dintre noi. O parte din aceasta este probabil cauzată de cheltuielile şi eforturile făcute pentru a sărbători Crăciunul cît mai plăcut, rezultatele obţinute fiind minimale. O mare parte a apăsării noastre este înrudită cu faptul că mult din atenţia noastră este distrasă de la mesajul întrupării lui Christos. Marea bucurie a Crăciunului este inseparabil legată de întruparea Lui.

Probabil că nu este necesar să vă reamintesc că Decembrie 25 e puţin probabil să fie data la care Domnul nostru a fost născut. Nimeni nu ştie exact data naşterii Domnului nostru.3 Ceea ce ştim este că până la sfârşitul secolului  patru, naşterea lui Hristos s-a sărbătorit la 6 Ianuarie, şi apoi mai târziu, sărbătoarea s-a divizat între 6 Ianuarie şi 25 Decembrie. În Roma timpurie Sărbătoarea din Saturnalia a fost sărbătorită timp de şapte zile, din 17 Decembrie până în 24. Această săptămână festivă era “caracterizată de un spirit de veselie, cadouri date copiilor şi alte forme de distracţie.”4

În decursul veacurilor diferite elemente păgâne de sărbătoare au fost incluse în datina Crăciunului. Din cauza acestor alte elemente decât cele creştine punctul central al sărbătorii Crăciunului, întruparea a fost lăsată în obscuritate. Dacă într-adevăr ar fi să intrăm în spiritul şi sărbătoarea Crăciunului în închinare creştină, atunci trebuie să ne concentrăm atenţia asupra evenimentului întrupării, care este inima mesajului Crăciunului.

(2) Astăzi doctrina întrupării nu numai că este neglijată de creştini, ci este şi atacată de cei care îşi spun “creştini”.

În timp ce cultura noastră este foarte deschisă pentru “super-fiinţe” care sunt închipuiri, ostilitatea şi opoziţia faţă de doctrina întrupării Domnului nostru Isus Christos a crescut.  În istorie au existat unii care au crezut că pot trata dificultăţile întrupării sacrificând fie divinitatea lui Christos (de exemplu, Ebioniţii) fie umanitatea lui (de exemplu Docetiştii). Destul de recent a avut loc un atac îndrăzneţ al doctrinei întrupării realizat de un grup de teologi, a căror teze au fost publicate sub titlul, The Myth of God Incarnate (S.C.M., 1977).5 În nici un termen nesigur întruparea este respinsă ca mit, împreună cu alte doctrine fundamentale  ale credinţei:

Michael Goulder în mod uimitor atribuie credinţa în divinitatea lui Christos presupusei influenţe a lui Simon Magus asupra Bisericii, de asemenea impactului psihologic al experienţei lui Petru legată de (mitul!) înviere, şi ulterior “puterii isteriei într-o mică comunitate.”6

Dar ceea ce păreau ei a face, cel puţin în simpozionul recent, era să evacueze elementul divin a lui Isus cu atâta siguranţă după cum au făcut şi cu Scriptura. Ei neagă nu doar definiţiile Nicene şi Calcedoniene ale lui Christos, dar şi adevărul de bază pe care aceste definiţii l-au căutat, în moştenirea culturală a timpurilor lor să exprime, că Isus împărţea natura lui Dumnezeu cât şi natura noastră. Ei nu reinterpretează Hristologia tradiţională, ci o abandonează.7

“Creştinismul se adaptează întotdeauna la ceva în care se poate crede” este o presupunere a eseiştilor din acest simpozion; atât de mare încât e citată în primul paragraf al cărţii. Şi miracolele nu pot fi crezute. Miracolul lui Isus trebuie să fie respins, pentru că miracole nu se întâmplă: aşa a mers mesajul Who Was Jesus? (Cine a fost Isus?), regizat de unul dintre cei ce au contribuit la The Myth of God Incarnate.8

Un studiu al întrupării Domnului nostru este de aceea nu doar necesar pentru a observa cum se cuvine Crăciunul, ci şi să păstreze puritatea conţinutului doctrinei, care chiar în acest moment este sub asediu.

Doctrina întrupării îi oferă creştinului o piatră de încercare doctrinară pentru a determina o despărţire de ortodoxie: 9

Prea iubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile, dacă sînt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi prooroci mincinoşi. Duhul lui Dumnezeu să-l cunoaşteţi după aceasta: Orice duh, care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu; şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum. (I John 4:1-3).

(3) Doctrina întrupării este în mod frecvent punctul de plecare pentru acei care resping credinţa creştină.

Am stabilit deja că doctrina întrupării este centrală pentru sărbătoarea creştină a crăciunului şi că este un adevăr atacat în prezent. Dar doctrina întrupării este de asemenea vitală credinţei creştine pentru că alte doctrine biblice rămân sau cad împreună cu ea. Unde oamenii se bazează pe doctrina întrupării deseori se stabileşte linia care desparte ortodoxia de erezie, între adevărata creştinătate şi culte:

Acesta este adevăratul motiv de poticnire în creştinism. Aici Evreii, Musulmanii, Unitarienii, Martorii lui Iehova şi mulţi alţii care simt dificultăţile menţionate mai sus (despre naşterea fecioarei, minunile, răscumpărarea, şi învierea), au ajuns să fie nemulţumiţi.10

Unicitatea credinţei creştine este direct legată cu învăţăturile biblice despre întruparea lui Christos:

Doctrina creştină a întrupării  este una dintre cele două doctrine centrale care marchează trăsăturile unice ale credinţei creştine în Dumnezeu. Creştinătatea împarte împreună cu alte câteva religii credinţa într-un Dumnezeu infinit şi transcendent, sursa existenţei lumii şi a tuturor valorilor sale. Recunoaşte că în toate părţile lumii, tradiţiile credinţei creştine şi ale experienţei religioase au făcut posibil pentru toţi oamenii să se bucure de binecuvântările vieţii spirituale, cunoştinţei şi dragostei lui Dumnezeu. Dar doctrina creştină a întrupării exprimă credinţa creştinilor că acest Dumnezeu ni s-a făcut cunoscut pe de-a-ntregul, specific şi personal, luând natura umană în el, venind printre noi ca om deosebit, neîncetând în nici un chip să fie eternul şi infinitul Dumnezeu.11

Scopul întrupării

Poate cea mai bună cale de a sublinia importanţa doctrinei întrupării este să luăm în considerare preţul pentru a o lăsa de o parte. Biblia ne arată un număr de motive ale întrupării Domnului. Când noi terminăm-omorâm întruparea, aceste scopuri nu vor fi realizate. Socotiţi cu mine consecinţele uciderii adevărului întrupării lui Dumnezeu.

 (1) Să descopere pe Dumnezeu oamenilor

În trecut, Dumnezeu S-a descoperit oamenilor prin lucrările Sale (după cum scrie în scriptură), lumea Lui (Psalmi 19:1-6), şi cuvântul Lui (Psalmul 19:7-14). În venirea lui Christos, Dumnezeu s-a arătat în persoana lui Isus Christos:

După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile. El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui (Evrei 1:1-3a).

 

Căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos.

Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut. (Ioan 1:17-18).

 

Domnul nostru de aceea poate spune fără ezitare  “Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” (Ioan 14:9). Şi Domnul Isus nu doar că Îl descoperă pe Tatăl oamenilor, de asemenea îi arată pe oameni ce sunt ei în ochii Domnului:

 

În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o. . . . Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume. El era în lume, şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut. (Ioan 1:4-5, 9-10).

Înainte, Dumnezeu şi-a arătat standardele dreptăţii lui în învăţătură şi în lege, dar în Christos standardele au fost arătate în persoană. “Măsura unui om” este măsura acestui Om (cf. Efeseni 4:13).

În mod clar Domnul susţinea a fi chiar Acel pe care apostolii îl reprezentau ca Fiul întrupat al lui Dumnezeu (Ioan 1:1; 6:38; II Cor. 8:9; Filipeni 2:6,7; Gal. 4:4-5).Să refuzi să crezi în Domnul Isus Hristos ca Dumnezeu întrupat înseamnă să respingi toate descoperirile divine ale lui Dumnezeu fie din Vechiul fie din Noul Testament (cf. Ioan 5:39-40; 6:45, 68; 8:26, 31-32, 42-47; Matei 22:29).

Atunci nu este de mirare că acei care resping învăţăturile biblice ale întrupării resping de asemenea autoritatea Scripturilor care învaţă această doctrină într-un mod aşa de accentuat. Cuvintele lui James Barr sunt avanpostul logic al respingerii sale a doctrinei întrupării:

Explicaţia mea despre formarea tradiţiei biblice este o explicaţie a muncii umane. Este declaraţia omului despre credinţelor sale, evenimentelor pe care le-a experimentat, istorisirilor care i s-au spus, şi aşa mai departe. De mult s-a obişnuit să se alinieze Biblia cu concepte ca şi Cuvântul Domnului, sau revelaţii, şi de efect a fost să se alinieze Biblia cu o mişcare de la Dumnezeu la om.

Omul este cel care a dezvoltat tradiţia biblică şi omul este acel care a decis când s-ar putea fi făcută convenabilă şi canonizată. Dacă cineva vrea să folosească tipul de limbă al Cuvântului lui Dumnezeu, termenul potrivit pentru Biblie ar fi Cuvântul lui Israel, Cuvântul unor Creştini de frunte.12

(2) Să răscumpere omul căzut

Nimic nu ar putea fi mai clar documentat în Scripturi decât faptul că principalul scop al întrupării a fost să salveze oamenii din păcatele lor:

“Pentru că Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut.” (Luca 19:10; cf. Matei 9:13; Marcu 10:45).

Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimes pe Fiul Său, născut din femeie, născut supt Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau supt Lege, pentru ca să căpătăm înfierea (Gal. 4:4-5). 

 

O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul, care zice: „Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi”, dintre cari cel dintâi sunt eu (1 Tim. 1:15; cf. 1 Ioan. 4:10).

În mod corect, Dr. B. B. Warfield concluzionează:

Elimină păcatul ca proximă ocazie şi răscumpărarea ca principal sfârşit al Întrupării, şi nici una din celelalte relaţii în care stă, nici unul din efectele care curg din aceasta nu va fi împlinit, cel puţin în măsura drepturilor lor. 13

Inseparabila relaţie dintre întruparea lui Christos şi ispăşire poate fi văzută la masa de împărtăşanie. În biserica noastră observăm săptămânal ordinul Domnului de împărtăşanie. Aici, ni se aminteşte că salvarea noastră a fost obţinută prin vărsarea sângelui lui Christos pe crucea de la Calvar. Care sunt cele două elemente folosite pentru reprezentarea muncii lui Christos din partea omului? Ele sunt pâinea şi vinul. Amândouă aceste elemente sunt dovezi ale necesităţii întrupării. Pâinea este simbolul trupului--trupului uman al Domnului care a fost dat pentru salvarea omului. Pâinea nedospită ne aminteşte că trupul Său a fost fără păcat, care a fost de asemenea un rezultat al întrupării Domnului nostru. Paharul simbolizează sângele Domnului nostru care a fost vărsat pentru iertarea păcatelor noastre. Sângele nu ar fi putut fi vărsat separat de un corp uman. În acest fel, ispăşirea pe care Domnul nostru a realizat-o pentru noi a depins de întrupare. Mai clar, “şi fără vărsare de sânge, nu este iertare.” (Evrei 9:22), fără un trup uman, nu ar fi putut fi vărsare de sânge (cf. Evrei 10:5-10).

Nu ar trebui să ne mire că Satan ar alege să depună cele mai mari eforturi pentru slăbirea fundaţiei doctrinei întrupării, pentru că ea este temelia mântuirii omului. Dr. Hick, unul dintre autorii The Myth of God Incarnate, (Mitul Întrupării lui Dumnezeu) se grăbeşte să tragă concluzia că odată ce întruparea este pusă de o parte, Creştinismul nu mai are pretenţii speciale sau exclusive la mântuire.

Problema care a ieşit la suprafaţă la întâlnirea Creştinătăţii cu celelalte religii ale lumii este aceasta: Dacă Isus a fost literalmente Dumnezeu întrupat şi dacă doar prin moartea Lui este posibil ca oamenii să fie salvaţi şi prin răspunsul lor personal adresat Lui pot ei să-şi însuşească acea salvare, atunci singura cale spre viaţa veşnică este credinţa Creştină. De aici reiese că marea majoritate a rasei umane până acum nu a fost salvată. Dar este credibil că Dumnezeul iubitor şi Tatăl  tuturor oamenilor a hotărât că doar cei născuţi în cadrul unui şir particular din istoria umanităţii vor fi salvaţi? (p. 180).14

Întreaga problemă a salvării eterne a omului atârnă asupra argumentului care se găseşte în Romani capitolul 5. Întrebarea fundamentală a acestui capitol nu are nimic de-a face cu faptul cum dreptatea unui singur om, Isus Christos, poate să-i salveze pe mulţi. Răspunsul este că a fost prin păcatul unui singur om, Adam (5:12, 14-15) ceea ce a făcut ca întreaga rasă umană să fie păcătoasă înaintea lui Dumnezeu şi astfel să fie vrednică doar de mânia Lui eternă. Soluţia pe care a dat-o Dumnezeu este Christos, ‘al doilea Adam’ (5:14, I Cor. 15:45), a cărui dreptate îi va salva pe toţi care sunt ”în El” prin credinţă:

Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Hristos!...Astfel dar, după cum printr-o singură greşeală, a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa (Romani 5:17-18).

Satan caută să submineze salvarea omului atacând adevărul din Romani capitolul 5 din amândouă părţile. Pe o parte caută sa-l înşele pe om ca să creadă că nu a existat un Adam (evoluţia poate fi folosită foarte eficient aici), încât nu este nici o faptă păcătoasă care să condamne întreaga rasă. Rezultă că omul nu mai este un păcătos prin natura lui. Dacă omul nu mai este păcătos, sub mânia divină, atunci cu siguranţă nu mai are nevoie de salvare.

În al doilea rând, Satan caută să ne înşele cu “ultimul Adam,” Isus Christos. Corupând doctrina biblică a întrupării Satan ne poate aduce la concluzia “logică” că din moment ce Isus Christos nu a fost Dumnezeu manifestat în carne-trup, El nu a fost unicul şi singura metodă de procurare a salvării omului. Calea unui om de a ajunge în cer este la fel de bună ca şi a altuia.

Odată ce doctrina întrupării este lăsată la o parte, toată problema răscumpărării prin persoana şi munca lui Christos este scufundată. Şi aşa găsim o mulţime de controverse ce înconjoară această vitală doctrină.

(3) Scopul iniţial al lui Dumnezeu pentru om, cât şi scopul Său final, este ca omul să domnească peste creaţie.

Când omul a fost creat şi aşezat în Grădina Eden, el a fost creat după chipul lui Dumnezeu (Gen. 1:26). În timp ce au loc o mulţime de discuţii despre tot ceea ce vrea să exprime fraza “după chipul Nostru” un aspect al acesteia este că omul, la fel ca Dumnezeu, va conduce:

Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ.” (Gen. 1:26, accentuarea mea).

 

Când Adam a căzut, toată omenirea, într-adevăr toată creaţia (cf. Rom. 8:20-22), a căzut, rezultând haos. Stăpânirea omului este în cel mai fericit caz distorsionată. Dumnezeu a promis, lui Israel cât şi bisericii, că oamenii Lui vor fi “o împărăţie de preoţi” care vor domni cu El (Exod. 19:6; 1 Petru 2:5, 9; Apocalipsa 1:6; 5:10). Această domnie se va stabili când Mesia vine pe pământ pentru a-l supune şi a domni asupra lui. Mesia a fost urmaşul lui Avram (Gen. 12:1-3), din tribul lui Iuda (Gen. 49:8-12), şi din sămânţa lui David (2 Sam. 7:12-16).

În evanghelii găsim genealogia Domnului nostru şi anume stabilindu-L ca unul din descendenţii lui Avram, Iuda, şi David, ca fiu legal (dar nu biologic) a lui Iosif (cf. Mat. 1:1-16; Luca 3:23-38). În prezentarea naşterii Domnului nostru este o accentuare decisivă asupra promisiunilor pe care Dumnezeu le-a făcut israeliţilor din vechime şi în special acelora care au avut legătură cu domnia dreaptă a lui Mesia:

Îngerul i-a zis: „Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu.

 

Şi iată că vei rămânea însărcinată, şi vei naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Isus.

El va fi mare, şi va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; şi Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit” (Luca 1:30-33; cf. Mat. 2:2, 6; Luca 1:49-54; 68-75).

Pe cât se pare de straniu, nu a fost de ajuns că a doua persoana a divinităţii a fost într-adevăr Dumnezeu--el a trebuit de asemenea să fie şi om pentru a împlini scopul lui Dumnezeu şi promisiunile Lui către om. Motivul este acela că scopurile lui Dumnezeu şi promisiunile lui Dumnezeu au fost făcute omului, ca om. A fost omul cel făcut după chipul lui Dumnezeu şi cel care a fost destinat să domnească peste creaţia Sa. Cel care trebuia să îndeplinească scopurile şi promisiunile lui Dumnezeu era un om. Omul decăzut nu ar fi putut şi nici nu ar fi împlinit scopurile lui Dumnezeu din pricina păcatelor sale. Astfel că, un om nou, un “al doilea Adam” trebuie să intervină în istoria umanităţii. Acest om trebuie să fie de asemenea fără nici un păcat. Pentru a împlini scripturile El trebuie să fie divin (vom studia aceasta mai amănunţit în lecţia viitoare). Pentru ca promisiunile şi scopurile lui Dumnezeu să fie împlinite trebuie să aibă loc întruparea. Când întruparea a avut loc, acei care i-au fost martori au fost asiguraţi că domnia lui Dumnezeu (şi domnia celor credincioşi) va fi acum stabilită pe pământ.

Importanţa umanităţii lui Christos (astfel, întruparea) este subliniată de scriitorul către Evrei în al doilea capitol al epistolei sale. El scrie de superioritatea lui Christos faţă de îngeri. În versetele 6-8, el se întoarce la Psalmul 8, aplicând versetul care vorbeşte despre demnitatea şi gloria omului, în aceea că “I-ai dat stăpânire peste lucrurile mâinilor Tale” (v. 6a). Nu numai că scriitorul foloseşte psalmul să vorbească de Christos, dar să vorbească despre el ca cel ce va domni ca om. În versetele 24 şi 25 autorul continuă să arate că a fost necesar pentru Domnul Isus Christos să ia trup uman-carne pentru a putea să preoţească frăţietăţii sale. Mesia care a venit pentru domnie, a făcut asta ca om.

În capitolul 10 a epistolei către Evrei este clar arătat că Domnul Isus, din necesitate, a trebuit să adauge umanitate divinităţii sale:

De aceea, când intră în lume, El zice: „Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup;” (Evrei 10:5).

Vezi tu importanţa întrupării pentru speranţele israeliţilor cât şi pentru speranţele bisericii? Revenirea Domnului şi stabilirea regatului Său va avea loc pentru oameni doar când Dumnezeu face aceasta ca om. Când Domnul nostru şi-a adăugat umanitate la divinitate, a făcut asta pentru eternitate. Dumnezeul-om va reveni şi va domni, şi noi vom domni cu El. A distruge întruparea înseamnă că atât scopurile cât şi promisiunile lui Dumnezeu nu au nici o valoare.

 (4) Prezenta preoţie a lui Christos este de asemenea cea care are mare însemnătate din cauza întrupării Sale.

Salvarea noastră, realizată în trecut prin moartea lui Christos pe cruce şi realizată pe deplin în a doua sa venire şi domnie este posibilă datorită umanităţii Sale. Între trecut şi viitor este încă o altă preoţie pe care Domnul nostru o poartă ca om:

Căci este un singur Dumnezeu, şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos, care S-a dat pe Sine însuşi, ca preţ de răscumpărare pentru toţi: faptul acesta trebuia adeverit la vremea cuvenită (I Tim. 2:5-6, scos în evidenţă de mine).

În prezent, Fiul aşteaptă cuvântul Tatălui pentru ca să se reîntoarce pe pământ şi să-şi supună duşmanii (cf. 1 Cor. 15:20-28; Apocalipsa 5). La ora actuală, Domnul Isus Christos este avocatul nostru în faţa Tatălui (I Ioan 2:1). Rolul său prezent de mare preot are o importanţă specială pentru noi pentru că el a venit pe pământ ca om, făcându-se un avocat milos şi înţelegător, sursă de putere şi încurajare:

Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului. Şi prin faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sînt ispitiţi.(Evrei 2:17-18).

 

De atunci avem un mare preot care a trecut prin cer, Isus Fiul lui Dumnezeu, îngăduie să ne ţinem fermi de mărturisirea noastră. Astfel, fiindcă avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile-pe Isus, Fiul lui Dumnezeu-să rămânem tari în mărturisirea noastră. Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie (Evrei 4:14-16).

Consecinţele negării şi respingerii întrupării Domnului nostru sunt substanţiale, după cum am văzut. Aceasta este datorită, în parte, faptului că întruparea Domnului nostru este eternă. Ceea ce El a devenit în staul acum câteva secole, este ceea ce El  va fi pentru vecie – Dumnezeul-Om. Să negi întruparea este să negi naşterea fecioarei, miracolele Domnului nostru, căinţa Sa înlocuitoare, şi învierea Sa trupească. În consecinţă, să negi întruparea înseamnă să negi tot. Să accepţi întruparea înseamnă să crezi în tot:

Este din cauza necredinţei, sau cel puţin credinţă inadecvată, privind întruparea că apar de obicei dificultăţi la alte puncte în istorisirile evangheliei. Dar odată ce întruparea este îmbrăţişată ca realitate, aceste alte dificultăţi se dizolvă . . . . Odată ce aprobăm că Isus a fost divin, devine iraţional să găsim dificultăţi în oricare din acestea; totul este dintr-o bucată şi formează un tot. Întruparea este în ea însăşi un mister de nepătruns, dar are sens din toate cele ce le conţine Noul Testament .15

Dacă, într-adevăr, Biblia este corectă în a ne învăţa că destinul nostru este legat inseparabil de persoana lui Isus Christos (pe care Romani 5 şi multe alte texte ne-o demonstrează clar), atunci să respingem întruparea este să subminăm chiar centrul credinţei noastre.

Importanţa principiului întrupării

Întruparea nu este doar o dezbatere asupra a ceva care a avut loc acum 2 000 de ani în istorie. Problemele la îndemână în întruparea Domnului nostru sunt probleme de principiu care au ramificaţii foarte practice. Problema mare a întrupării este relaţia între divinitate şi umanitate, între activităţile suverane ale lui Dumnezeu şi responsabilitatea umană a omului.

Lăsaţi-mă să încerc să ilustrez ceea ce vreau sa spun referindu-mă la problema inspiraţiei şi autorităţii Scripturilor. Adevărata întrebare care stă în spatele problemei inspiraţiei şi infailibilităţii Scripturilor este dacă orice altceva ce depinde de participarea umană poate fi spus ca fiind divin şi fără eroare. A nega întruparea înseamnă a nega divinitatea sau umanitatea (sau amândouă) Domnului nostru. O asemenea negare este să concluzionezi că este imposibil pentru Domnul nostru să fie atât divinitate deplină cât şi umanitate fără păcat, în acelaşi timp. Să concluzionezi asta despre Cuvântul viu se cere a face acelaşi lucru şi cu cuvântul scris.

Principiul de bază  este aici relaţia dintre divin şi uman. Una dintre cele mai presante probleme pentru Creştini este cum poate Dumnezeu (divinul) să locuiască şi să se manifeste în umanitate (în noi). Să negi că divinul şi umanul se pot uni în orice fel practic sau personal este să negi esenţa salvării şi sanctificării, pentru că atunci când eşti născut din nou devii una cu Dumnezeu şi El cu noi. Să trăieşti viaţa spirituală înseamnă să te uneşti cu El în tot ceea ce faci. Creştinul trebuie să se străduiască din cauza divinei împuterniciri pe care Dumnezeu ne-a dat-o, contopirea dintre divinitate şi umanitate, putere divină manifestată în slăbiciune umană (cf. Rom. 12:1-2; 2 Petru 1:3-11).

Importanţa implicării întrupării

Doctrina întrupării implică câteva adevăruri pe care Biblia le verifică în altă parte. Haideţi sa concluzionăm luând în considerare ce implică importanţa întrupării Domnului nostru pentru noi, importanţă pe care nu îndrăznim s-o ignorăm. 

(1) Doctrina întrupării ne informează despre depravarea omului şi de condiţia  lui disperată despărţit de intervenţia divină.

Să sperăm că a devenit clar că întruparea a implicat o mare bunăvoinţă din partea celei de-a doua persoane a Divinităţii. În timp ce a fost multă umilinţă în moartea Lui, de asemenea a fost multă umilinţă şi în întrupare (cf. II Cor. 8:9). Faptul că Dumnezeu era dispus să se umilească identificându-se cu omul în întruparea Domnului nostru este dovada decăderii groaznice a omenirii. Cu siguranţă Dumnezeu nu ar fi luat niciodată în calcul întruparea dacă ar fi fost posibilă altă metodă prin care omul să se poată salva singur. Întruparea implică ceea ce primele trei capitole din Epistola către Romani afirmă cu curaj—că omul a fost total, ireversibil, pierdut, dacă ar fi lăsat în seama sa. Omul nu a putut şi nici nu ar fi ales să se salveze singur.

Ideea e simplă şi se poate expune în felul următor: dacă tratamentul cere măsuri drastice, durerea e severă. Nimeni nu ar fi conceput să dea voie la doctor să taie un membru pentru a vindeca infecţia care putea fi tratată cu antibiotice. Dar dacă durerea ar fi fost provocată de un cancer care ar fi omorât pacientul, atunci membrul în cauză ar fi sacrificat bucuros pentru a fi salvată viaţa. Nici un tratament nu este mai drastic decât cel al întrupării şi al crucii. Problema păcatului omenirii este într-adevăr fatală.

(2) Doctrina întrupării ne informează de dorinţa lui Dumnezeu şi posibilitatea Lui de a salva omul decăzut.

Dacă am vrea să înţelegem dragostea lui Dumnezeu pentru omul decăzut, haideţi să ne gândim la minunea întrupării. În timp ce de obicei ne întoarcem atenţia la cruce pentru a înţelege dragostea lui Dumnezeu, trebuie să recunoaştem că, după cum a spus cineva, “lemnul leagănului şi cel al crucii sunt la fel.” Leagănul a fost doar primul pas spre cruce. Şi prin acel leagăn ar trebui să căutăm să înţelegem dispoziţia şi abilitatea lui Dumnezeu să-i salveze pe oameni din păcatele lor.

(3) Doctrina întrupării ne previne de absurditatea respingerii salvării în Christos şi înlocuind eforturile noastre proprii.

Am sugerat (şi recunosc că acest argument logic ar putea avea anumite puncte slabe) că dacă omul nu ar fi fost pierdut fără speranţă, Dumnezeu puţin probabil că ar fi trimis pe Fiul Său de la leagăn sau cruce. Dacă salvarea omului are nevoie de aşa măsuri drastice ca leagănul şi crucea, cu siguranţă Dumnezeu este pe bună dreptate supărat pe eforturile omului să se salveze singur astfel respingând persoana şi lucrarea Fiului lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu a ales să salveze păcătoşii trimiţând pe singurul Său Fiu, cu siguranţă Dumnezeu are tot dreptul să ceară ca oamenii să găsească salvarea doar în Fiul Său. Cât de absurd este să cauţi să stai înaintea lui Dumnezeu prin oricare altă justificare care îl respinge pe Isus Christos, Dumnezeu întrupat.

Ne vom întoarce puţin la studiul nostru asupra Cărţii Apocalipsei. Când studiem capitolul 6 şi următoarele, trebuie să fim de acord cu scriitorul către Evrei care a afirmat ( într-un alt context),

Căci, dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii, şi văpaia unui foc, care va mistui pe cei răzvrătiţi. . . .  Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu! (Evrei 10:26-27, 31).

Ce minunată şi liniştitoare vedere a lui Dumnezeu avem în leagăn cât şi în cruce. Dar acei care refuză pe Hristosul evangheliilor, trebuie să înfrunte pe Hristosul Cărţii Apocalipsei, care îi-şi va îngenunchea duşmanii.

horizontal rule

 

NOTE DE SUBSOL:

1 Cf. The Truth of God Incarnate (Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans, 1977), Michael Green, ed., pp. 36-39.

2 Ibid, pp. 39-41.

3 Clement of Alexandria, către sfârşitul secolului 2 A.D., citează diferite puncte de vedere printre primii membrii ai bisericii privind data naşterii lui Christos (Stromata, Bk. 1, Ch. 21).

“Augustin arată răspândirea tradiţiei în secolul 5 printre bisericile de vest privind naşterea lui Christos şi datina Crăciunului. ‘Pentru că se crede că El ar fi fost conceput pe 25 Martie, ziua în care de asemenea a şi suferit;. . . Dar conform tradiţiei El s-a născut pe 25 Decembrie.” (De Trinitate, Bk. IV, Ch. 5).” G. Lambert, “Christmas,” The Zondervan Pictorial Encyclopedia of the Bible (Grand Rapids: Zondervan, 1975, 1976), I, p. 804.

4 Ibid.

5 Argumentele majore ale acestei cărţi sunt rezumate: (1) Ideea ‘întrupării’, că Dumnezeu a devenit om în Isus din Nazaret, este o construcţie bazată pe Noul Testament şi nu găsită în el. (2) Trebuie să recunoaştem că ideea întrupării este un mit. (3) Isus a fost un om real, născut în mod normal, un copil al Mariei şi al lui Iosif. El nu a existat înainte de conceperea şi naşterea Lui. (4) Semnificaţia lui Isus stă în ‘raspunsul credinţei’  lui către Dumnezeu. (5) Calitatea de Fiu a lui Christos se poate vedea prin analogie ca o dezvoltare de la  ideea omului lui Dumnezeu la cea a Fiului de Dumnezeu. Concepţia sănătoasă, târzie a singurului Fiu al lui Dumnezeu a fost o dezvoltare greşită. (6) Isus nu este diferit în făptură faţă de alti oameni. (7) Moartea lui a fost o martirizare care i-a încoronat viaţa şi i-a activat misiunea. Luat din: George Carey, God Incarnate: Meeting the Contemporary Challenges to a Classic Christian Doctrine (Downers Grove: Inter Varsity Press, 1978), pp. 7-8.

6 The Truth of God Incarnate, p. 17.

7 Ibid, p. 109.

8 Ibid, p. 111.

9 Trebuie notat, că unul din autorii cărţii The Myth of God Incarnate, Maurice Wiles, este preşedintele Comisiei Doctrinei Bisericii Angliei (Church of England’s Doctrine Commission.)

10 J. I. Packer, Knowing God, (Downers Grove: InterVarsity Press, 1973), p. 46. În acest al 5-lea capitol intitulat “God Incarnate,” Packer face o treabă excelentă în a accentua importanţa doctrinei întrupării.

11 The Truth of God Incarnate, p. 101.

12 După cum s-a citat în The Truth of God Incarnate, pp. 108-109. Să negi întruparea Domnului nostru necesită respingerea revelaţiei divine (Biblia) care o învaţă (predă) clar. Secvenţa normală de evenimente este aceea că negarea întrupării este pasul final în respingerea revelaţiei divine, şi nu primul pas. De obicei omul începe prin a nega autoritatea şi mesajul Bibliei şi îndepărtarea finală este negarea întrupării. În prefaţa cărţii, The Truth of God Incarnate, Michael Green centralizează ordinea de evenimente care au condus la publicarea The Myth of God Incarnate.

13 Selected Shorter Writings of Benjamin B. Warfield, (Nutley, New Jersey: Presbyterian and Reformed Publishing Company, 1970), ed. by John E. Meeter, I, p. 143.

14 Citat în The Truth of God Incarnate, p. 116.

15 Packer, Knowing God, pp. 46-47.

Ce este nou?

Mapamond Creştin Baptist - ştiri de interes pentru creştinătatea română.

 

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Grup de Discuţii Apologetică - te poţi abona şi scrie mesaje care să fie dezbătute, discutate în acest grup de către membrii săi.

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

CHAT Creştin! - aici intri dacă vrei să discuţi cu prietenii sau să îţi faci prieteni noi. Teme diverse.

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Newsletter gratuit!

Apasă aici dacă doreşti să primeşti lunar pe email notificări despre apariţia următorului număr al Publicaţiei de Apologetică

 

Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Înapoi Înainte
Copyright © 2003 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate