„Eroarea, într-adevăr, nu este niciodată
expusă în deformarea ei goală, ca nu cumva, fiind astfel expusă, să fie
deodată detectată. Aceasta însă este ornată cu şiretenie într-o haină
atractivă, ca prin această formă exterioară, să o facă să apară pentru cel
neexperimentat (pe cât de ridicolă pară să fie expresia) mai adevărată decât
adevărul în sine” (Irineu, Împotriva Ereziilor 1.2).
Cuvântul „erezie” provine de la grecescul hairesis,
care înseamnă „alegere”, sau „sciziune”. La început termenul de erezie nu
purta cu sine înţelesul negativ pe care îl are acum. Dar, pe măsură ce
biserica timpurie a crescut în scopul şi influenţa ei în zona Mediteraneană,
diferiţi învăţători au propus idei controversate cu privire la Hristos,
Dumnezeu, mântuire, şi alte teme biblice. Devenise necesar pentru biserică
să determine ce era şi nu era adevărat conform Bibliei. De exemplu, Arius de
Alexandria (320 d. Hr.) a învăţat că Isus era o creaţie. Era aceasta
adevărat? Era aceasta important? Ulterior au apărut alte erori. Docetiştii
au învăţat că Isus nu era uman. Modaliştii au negat Trinitatea. Gnosticii au
negat întruparea lui Hristos. Din necesitate, biserica a fost forţată să se
confrunte cu aceste erezii prin a proclama ortodoxia. Şi prin a face astfel,
a adus condamnare asupra acestor erezii şi ereticii au devenit o realitate.
Prima dintre ereziile pe care le prezentăm în acest număr al Publicaţiei
este Adopţionismul,
o erezie care susţinea că Hristos este Fiul lui Dumnezeu prin adopţie.
Dacă sunteţi interesaţi să ne sugeraţi subiecte de studiu,
o puteţi face pe adresa misiunii.
Orice comentariu poate fi trimis la adresa:
apologetics@voxdeibaptist.org
1. Controversa
secolului al optulea. Rădăcinile sale. Adopţionismul – o erezie care
susţine că Hristos este Fiul lui Dumnezeu prin adopţie – este de
interes principal pentru tulburarea care este produsă în bisericile
spaniole şi franceze în ultima parte a secolului al optulea, deşi
formula în jurul căreia s-a dezlănţuit conflictul poate fi trasat
într-adevăr în perioada cea mai timpurie a teologiei Apusene; dar
spiritul controversei şi rezultatul acesteia a arătat că ortodoxia
secolului al optulea nu mai putea accepta în întregime formula
antică. Frazele în care scriitorii precum Novatian, Hilary, şi
Isidore de Sevilia au vorbit nu doar despre asumarea naturii umane
de către Fiul lui Dumnezeu, dar şi de asumarea omului sau a fiului
omului, condusă de o tranziţie uşoară către cuvintele care păreau să
implice că Hristos, conform umanităţii sale, era fiul adoptat al lui
Dumnezeu; şi formulele de acest fel nu apar în mod rar în vechea
liturghie spaniolă.
2. Elipandus, Episcop de Toledo.
Episcopii spanioli din secolul al optulea, mai ales liderul lor,
Elipandus (n. 718; episcop de Toledo din circa 780), au folosit
astfel de fraze pentru a provoca criticismul şi dezaprobarea mai
întâi în Asturia, şi în împărăţia franceză vecină, şi în final la
Roma. Un anumit Migentius (q.v.), predicând în acea parte a Spaniei
care era condusă de mauri, a oferit o expoziţie foarte grosolană
despre doctrina Trinităţii, învăţat că există trei persoane
trupeşti, şi o triplă manifestare în istorie a unui singur Dumnezeu.
Împotriva lui Elipandus a scris o scrisoare prin care apăra ideea
ortodoxă a imanenţei Trinităţii, dar în acelaşi timp stabilind o
distincţie foarte ascuţită între a doua persoană a Trinităţii şi
natura umană a lui Hristos. Persoana Fiului nu era făcută conform
cărnii, în timp, din sămânţa lui David, ci aceea născută de Tatăl
înaintea tuturor lumilor; chiar după întrupare, a doua persoană din
Dumnezeire nu este cea trupească, de care Hristos spune „Tatăl meu
este mai mare decât Mine”, ci aceea despre care el spune „Eu şi
Tatăl meu suntem una”. Elipandus nu a intenţionat să producă
violenţă faţă de învăţătura ortodoxă prin această distincţie; dacă
expresia era accentuată, natura umană apărea o persoană diferită de
persoana Cuvântului Etern, şi personalitatea singură a lui Hristos
dispărea. Elipandus s-a apărat în scrisorile în care el a folosit
expresia că Hristos era doar conform Dumnezeirii sale adevăratul şi
realul (proprius) Fiu al lui Dumnezeu, şi conform umanităţii sale un
fiu adoptat. Opoziţia faţă de părerea sa a fost formulată de Beatus,
un preot, şi călugărul Heterius din Libana. Elipandus a scris în
mare încântare către stareţul asturian Fidelis, atacând cu
amărăciune pe oponenţii săi, care au văzut prima dată scrisoarea
când s-au întâlnit cu Fidelis în noiembrie 785, cu ocazia luării
voalului reginei Adosinda. În replică ei au scris un tratat,
discursiv şi rău aranjat, dar puternic în citatele sale patristice,
accentuând unitatea personalităţii lui Hristos. Conflictul a fost
complicat de circumstanţele politice şi de eforturile Asturiei de a
obţine independenţa faţă de cel mai puternic episcop spaniol.
Plângerile au fost duse la Roma, şi Adrian I s-a pronunţat deodată
împotriva lui Elipandus şi a suporterului său, Ascaricus, pe care
l-a judecat ca fiind vinovat de Nestorianism.
3. Felix, Episcop de Urgel. În
ce perioadă cel mai proeminent reprezentativ al Adopţionismului,
Felix, episcop de Urgel în Pirinei, a luat parte pentru prima dată
în conflict, nu este cunoscută. La sinodul din Regensburg din 792,
el a apărat erezia în prezenţa lui Charlemagne, dar episcopii au
respins aceasta. Felix, deşi şi-a retras doctrina sa, a fost trimis
de împărat la Roma, unde Papa Adrian l-a reţinut ca prizonier până
ce acesta a semnat o confesiune ortodoxă, care la rândul său s-a
întors în Urgel şi a repudiat-o ca fiind forţat, şi apoi a fugit în
teritoriul maur. În 793 Alcuin, tocmai întors din Anglia, i-a scris
lui Felix cerându-i să abandoneze cuvântul suspicios „adopţie”, şi
să-l aducă înapoi pe Elipandus pe calea cea dreaptă; el a urmat
aceasta prin tratatul său controversat Adversus haeresim Felicis.
În acelaşi timp Elipandus şi episcopii spanioli care aparţineau de
partida sa, s-au adresat într-o scrisoare către episcopii din Gaul,
Aquitaine şi Asturia, şi către Charlemagne, cerând o investigare
corectă şi restaurarea lui Felix. Charlemagne a comunicat cu papa,
şi a determinat o nouă investigare a cazului în strălucita adunare
de la Frankfort (794). Două enciclice separate au fost rezultatul –
una din partea episcopilor francezi şi germani, cealaltă din partea
acelora din nordul Italiei – care era de acord cu condamnarea
Adopţianismului. Charlemagne a trimis acestea, cu una din partea
papei (care reprezenta şi pe episcopii din centrul şi sudul Italiei)
către Elipandus, îndemnându-l să nu se separe de autoritatea
eparhiei apostolice şi a Bisericii universale. Eforturi puternice au
fost folosite pentru a se recupera provinciile infectate. Alcuin a
scris în mod repetat către călugării din acea regiune; Leidrad,
episcop de Lyons, şi sfântul Stareţ Benedict de Aniane au lucrat
acolo în mod personal, susţinând pe episcopul Nefrid de Narbonne. În
798 Felix a scris o carte şi a trimis-o lui Alcuin, care a răspuns
în primăvara următoare cu tratatul său mult mai extins Adversus
Felicem. Se pare că Felix a putut să se reîntoarcă în Urgel în
această vreme, de unde i-a scris lui Elipandus. Leo III l-a
condamnat în mod decisiv într-un sinod roman din 798 şi 799. Alcuin
a primit un răspuns obraznic, şi a fost nerăbdător să se ia la spadă
cu antagonistul său.
4. Dezicerea lui Felix.
Leidrad l-a determinat pe Felix să apară înaintea lui Charlemagne,
cu promisiunea unui proces corect din partea episcopilor. Ei s-au
întâlnit la Aix-la-Chapelle în iunie 799 (alţii spun în octombrie
798). După o lungă discuţie Felix s-a recunoscut a fi înfrânt şi a
fost restaurat în comuniune, deşi nu în eparhia sa, şi a fost pus
sub conducerea lui Leidrad. Felix a compus atunci o dezicere, şi a
chemat clerul din Urgel ca să imite exemplul său. Leidrad şi
Benedict şi-au reînnoit strădaniile, cu un aşa succes încât Alcuin a
putut în curând să declare că ei au recuperat 20.000 de suflete. El
i-a susţinut cu un tratat în patru cărţi împotriva lui Elipandus, şi
s-a lăudat cu privire la convertirea lui Felix. Liderul eretic se
pare, totuşi, că şi-a reţinut în tăcere vechile lui crezuri la Lyons
pentru restul vieţii sale, şi chiar să le fi extins în mod logic,
din moment ce Agobard, succesorul lui Leidrad, l-a acuzat de
Agnoetism, şi a scris o replică la câteva din scrierile lui postume.
În partea maură a Spaniei, Elipandus se pare că a avut o urmare
numeroasă; dar şi aici a găsit oponenţi determinaţi. Crezul a fost
suprimat în mod gradat, deşi Alvar de Cordova (m. Circa 861) a găsit
urmaşi tulburători al acestuia.
5. Tendinţele adopţioniste de mai
târziu. Odată cu apariţia teologiei scolastice a existat o
tendinţă naturală a dialectului rigid de a ademeni din Hristologia
lui Cyril şi Alcuim spre o distincţie raţională dintre cele două
naturi, nu aşa de mult cu vreo dorinţă de a se insista pe aceasta ca
formă a devoţiunii faţă de concepţia de imuabilitate a lui Dumnezeu.
Aceasta a determinat acuzarea de Nestorianism să fie adusă împotriva
lui Abelard. Explicaţiile lui Peter Lombard despre sensul în care
Dumnezeu a devenit om a tins în aceiaşi direcţie. Un apărător german
al acestui aspect al întrebării, episcopul Eberhard de Bamberg, în
secolul al doisprezecelea, a acuzat pe oponenţii săi în general de
Eutychianism. De fapt, atacatorii Adopţionismului, începând cu teza
lor că Hristos este de fapt Fiul lui Dumnezeu, chiar şi conform
naturii sale umane, pentru că această natură a fost alocată de Fiul
lui Dumnezeu, a ajuns în final, pentru toată intenţia lor de a
susţine doctrina Bisericii despre cele două naturi şi cele două
voinţe, chiar o prezentare distinctă a unei Persoane totodată divine
care a asumat substanţa şi natura umană impersonală. Ei au dezertat
de fapt de poziţia preluată de Cyril, deşi el era unul din
autorităţile lor principale. Dacă ar căuta cineva originea istorică
a acestei forme târzii de controversă Hristologică, făcând
distincţie de aceasta faţă de cauza imediată, ea trebuie să fie
găsită în şovăiala minţii consecventă în mod necesar pe încercările
Hristologiei eclesiastice de a reconcilia în mod reciproc
propunerile exclusive.
6. Explicaţia. Modul
intelectual care a dus în mod direct la această distincţie dintre
Fiul lui Dumnezeu şi omul din Hristos a fost explicată în mod
variat. Unii atribuie aceasta Mahomedanismului din jur, făcând o
încercare de a îndepărta cât se poate de mult pietrele de poticnire
din doctrina naturii lui Hristos; dar ne-am putea îndoi de aceasta,
din moment ce dificultăţile principale din punctul de vedere
musulman – Trinitatea, ideea unui Dumnezeu care naşte şi este născut
– rămâne neatinsă. Alţii o văd într-o supravieţuire a roadei
Arianismului germanic, care este exclus de aderenţa Adopţioniştilor
faţă de învăţătura ortodoxă Trinitariană. Relaţia evidentă cu
Nestorianismul şi teologia şcolii din Antiohia i-a dus pe alţii să
presupună o influenţă directă asupra scrierilor lui Theodore de
Mopsuestia; dar există puţină diferenţă pentru aceasta după cum este
şi pentru teoria că cei pe care Elipandus îi numeşte „fraţii lui
ortodocşi” în Cordova, şi de care se presupune că Alcuin era
responsabil pentru aceste aberaţii, au fost o colonie de creştini
răsăriteni de tendinţe Nestoriene care au ajuns în Spania odată cu
arabii (A. HAUCK).
Doctrina Adopţionismului este
îndeaproape aliată în spirit cu Hristologia Nestoriană; aceasta nu
se preocupă aşa de mult cu constituirea persoanei lui Hristos precum
este de simplu relaţia umanităţii sale faţă de calitatea de Tată a
lui Dumnezeu. Adopţioniştii au fost fără nici o îndoială sinceri în
a admite la început unitatea persoanei lui Hristos, comunicarea
proprietăţilor dintre cele două naturi, şi termenul Theotokos (deşi
într-un sens calificat) ca aplicându-se Fecioarei Maria. Cu toate
acestea părerea lor implică o separare abstractă de Fiul etern al
lui Dumnezeu şi omul Isus din Nazaret, şi rezultă în declararea a
doi Fii distincţi ai lui Dumnezeu. Aceasta a accentuat difizitismul
şi diotheletismul Hristologiei ortodoxe, şi i-a dus într-un dualism
personal, în măsura în care calitatea de fiu este un atribut al
personalităţii, nu a naturii. Adopţioniştii au vorbit despre un
adoptatus homo în locul unei adoptata natura humana, şi
au numit umanitatea adoptată un Fiu adoptat. Ei au făcut apel la
Abrose, Hilary, Jerome, Augustin şi Isidore de Sevilia, şi la
Liturghia Mozarabică, care a fost folosită în Spania1.
Uneori termenul adoptio este într-adevăr aplicat faţă de
Întrupare de către scriitorii mai timpurii, şi în liturghia
spaniolă, dar mai degrabă în sensul de assumtio sau
α
̓νάληψις,
adică înălţarea naturii umane, prin Hristos, la uniunea cu
Dumnezeirea2. Se poate ca ei să fi citat, cu motiv mai
bun, pe Theodore de Mopsuestia drept predecesor al lor; căci
doctrina sa despre υἱὸς
θετόςis
este în mare parte aceiaşi precum Filius Dei adoptivus3.
Punctul fundamental din Adopţionism
este distincţia unei duble calităţi de Fiu în Hristos – una prin
natură şi una prin har, una prin generaţie şi una prin adopţie, una
prin esenţă şi una prin titlu, una care este metafizică şi alta care
este cauzată de un act al voinţei divine şi a alegerii. Ideea de fiu
este făcută să depindă de natură, nu de persoană; şi aşa cum Hristos
are două naturi, trebuie să existe în el două calităţi
corespunzătoare de Fiu. Conform naturii sale divine, Hristos este
într-adevăr şi în esenţă (secundum naturam sau genere) Fiul lui
Dumnezeu, născut din eternitate; dar conform naturii sale umane, el
este Fiul lui Dumnezeu doar din punct de vedere nominal (nuncupative)
prin adopţie, sau prin har divin. Prin natură el este Singurul
Născut Fiu al lui Dumnezeu4;prin adopţie şi har el este
Primul Născut Fiu al lui Dumnezeu5.
Adopţioniştii au citat în favoarea
lor în principal Ioan 14:28; Luca 1:80, 18:19; Marcu 13:32; Ioan
1:14, 10:35; Romani 8:29; 1 Corinteni 11:3; 1 Ioan 3:2; Deuteronom
18:15; Psalmul 2:8, 22:23, şi alte pasaje din Vechiul Testament, la
care ei se referă drept Filius primogenitus et adoptivus; în
timp ce Psalmul 60:4 (ex utero ante
Luciferum genui te), 44:2;
Isaia 45:23; Proverbe 8:25, au fost înţelese că se aplică la
Filius unigenitus. Nici unul din aceste pasaje care s-ar putea
cita la fel de bine în favoarea Arianismului, nu poartă cu ele
punctul disputei. Hristos nu este nicăieri numit „adoptatul” Fiu al
lui Dumnezeu. Felix a dedus din adopţia copiilor lui Dumnezeu, că ei
trebuie să aibă un cap adoptiv. El s-a folosit de ilustraţie, că la
fel cu un fiu nu poate avea din punct de vedere literal doi taţi, ci
poate avea unul prin naştere şi altul prin adopţie, tot aşa şi
Hristos, conform umanităţii sale, nu poate fi Fiul lui David şi Fiul
lui Dumnezeu în unul şi acelaşi sens; ci el poate fi una prin natură
şi alta prin adopţie6.
Nu este clar dacă el a datat
calitatea de Fiu adoptată a lui Hristos din înălţarea sa7
sau din botezul său8, sau deja de la naşterea sa9.
El vorbeşte despre o naştere dublă a lui Hristos, compară botezul
lui Hristos cu botezul sau regenerarea credincioşilor, şi leagă cele
două cu spiritualis generatio per adoptionem10;
dar, de pe altă parte, el pare să traseze uniunea naturii umane cu
divinul faţă de pântecul Fecioarei11.
Adopţioniştii, aşa cum am remarcat
deja, se credeau a fi în armonie cu Hristologia de la Calcedon, şi
au profesat credinţa într-o singură persoană divină în două naturi
depline şi perfecte12; ei au vrut doar să-şi aducă
părerile lor despre o dublă calitate de Fiu, ca o consecinţă
legitimă a doctrinei celor două naturi.
Campionii ortodoxiei, printre care şi
Alcuin, învăţătorul şi prietenul lui Charlemagne, a fost cel mai
învăţat şi mai capabil, alături de Paulinus de Aquileja şi Agpbard
de Lyons, unanim au privit Adopţionismul ca o trezire sau modificare
a ereziei Nestoriene, care a fost condamnată de al treilea Conciliu
Ecumenic (431)13.
Începând de la faptul unei întrupări
reale, partida ortodoxă a insistat că era eternul, singurul născut
Fiu al lui Dumnezeu, care a asumat natura umană din pântecul
Fecioarei, şi a unit-o cu persoana divină, rămânând cuvenitul Fiu al
lui Dumnezeu, fără a lua în considerare această schimbare14.
Ei au citat în favoarea lor pasaje precum Ioan 3:16; Romani 8:32;
Efeseni 5:2; Fapte 3:13-15.
Greşeala radicală a acestei erezii
este că deviază ideea de Fiu de la persoană către natură. Hristos
este fiul lui Dumnezeu în privinţa persoanei lui, nu în privinţa
naturii. Cele două naturi nu formează doi Fii, din moment ce ele
sunt unite în mod inseparabil într-un singur Hristos. Fiul etern al
lui Dumnezeu nu a asumat în actul întrupării o personalitate umană,
ci natura umană. Nu este aşadar nici un loc pentru o calitate de Fiu
adoptivă. Biblia nu numeşte nicăieri pe Hristos drept Fiul adoptat
al lui Dumnezeu. Hristos este, în persoana sa, din eternitate sau
prin natură ceea ce devin creştinii prin har şi regenerare.
În condamnarea Monothelitismului,
Biserica a accentuat dualitatea de naturi în Hristos; în condamnarea
Adopţianismului, ea a accentuat unitatea persoanei. Astfel ea a
păzit Hristologia catolică atât împotriva plecărilor lui Eutychiene
cât cele Nestoriene, dar a lăsat problema umanităţii depline şi
autentice a lui Hristos nerezolvată. În timp ce el este Fiul etern
al lui Dumnezeu, el este în acelaşi timp într-adevăr şi pe deplin
Fiul omului. Biserica medievală s-a bazat în principal pe maiestatea
divină a lui Hristos, şi l-a îndepărtat la o distanţă infinită de
om, aşa încât el să poată fi abordat doar prin mijlocitori de
intervenţie; dar, pe de altă parte, ea a păstrat o vie, deşi
grosolan de realistă, amintire a suferinţei sale în sacrificiul
zilnic al massei şi a găsit în închinarea la o tandră Fecioară-Mamă
cu Pruncul-Salvator pe braţul ei protector un substitut pentru
contemplarea şi confortul calităţii sale perfecte de om. Triumful
teoriei de transubstanţiere a urmat curând înfrângerea
Adopţionismului, şi a întărit tendinţa faţă de un supranaturalism
excesiv şi magic care anihilează naturalul, în loc să-l transforme.
Notă.
Învăţatul Walch apără ortodoxia Adopţioniştilor, din moment ce ei nu
au spus că Hristos, în dubla sa calitate de Fiu, a fost alius et
alius, α
̓́λλος
καὶ ἄλλος
(care este părerea Nestoriană), ci că era Fiu aliter et aliter.
Ketzerhistorie, vol. IX., pp. 881, 904. Baur (II., p. 152)
în acelaşi fel justifică Adopţionismul, ca o
implicaţie legitimă din dogma Calcedoniană, dar pe presupunerea că
această dogmă în sine include o contradicţie. Neander, Dorner,
Niedner, Hefele şi Möller
recunosc afinitatea Adopţionismului cu Nestorianismul, dar afirmă,
în acelaşi timp, diferenţa şi noile caracteristici din Adopţionism
(vezi în special Dorner II p. 309 şu.).
Note de subsol
1. A strong
passage was quoted in the letter of the Spanish bishops to
Charlemagne from Isidore of Seville, who says (Etymolog., lib. II.,
c. 2; see Mignes ed. of Alcuin II. 1324): "Unigenitus vocatur
secundum Divinitatis excellentiam, quia sine fratribus:
Primogenitussecundum susceptionem hominis, in qua per adoptionem
gratiae fratres habere dignatus est, de quibus esset primogenitus."
From the Mozarabic liturgy they quoted seven passages. See Hefele
III. 650 sqq.
2. In a passage of Hilary (De Trinit. II. 29), there is a dispute
between two readings—"carnis humilitas Adoptatur," and "adoratur" (Alcuin)—although
the former alone is consistent with the context, and "adoptatur" is
used in a more general sense for assumitur (so Agobard). See Walch,
Hist. Adopt. , p. 22 sqq., and Gieseler, II. 76, note 2.
3. See Neander, Kirchengeschichte, III. p. 318 sqq.; E. ed. III. 159
sqq.
12. "In una persona, duabus quoque naturis plenis atque perfectis."
Alcuin, Opp. II. 567.
13. Alcuin, contra Felicem, lib. l.c. 11: "Sicut Nestoriana impietas
in duas Christum dividit personas propter duas naturas; ita et
vestra indocta temeritas in duos eum dividit filios, unum proprium,
alterum adoptivum. Si vero Christus est proprius Filius Dei Patris
et adoptivus, ergo est alter et alter," etc. Lib. IV. c. 5: "Nonne
duo sunt, qui verus est Deus, et qui nuncupativus Deus? Nonne etiam
et duo sunt, qui adoptivus est Filius, et ille, qui verus est Filius?"
14. Ibid. II. 12: "Nec in illa assumptione alius est Deus, alius
homo, vel alius Filius Dei, et alius Filius Virginis; sed idem est
Filius Dei, qui et Filius Virginis; ut sit unus Filius etiam
proprius et perfectus in duabus naturis Dei et hominis." In the
Confession which Felix had to sign in 799 when he abjured his error,
it is said that the Son of God and the Son of man are one and the
same true and proper Son of the Father, "non adoptione, non
appellatione seu nuncupased in utraque natura unus Dei Patrus verus
et proprius Dei Dei Filius."
Mărturie creştină către
creştinii nominali din cadrul Ortodoxiei
Acest
raport, Mărturie creştină către creştinii nominali din cadrul
Ortodoxiei, este unul din seriile Lucrărilor Ocazionale Lausanne
care au apărut din Consultarea istorică asupra Evanghelizării
Mondiale (COWE) ţinută în Pattaya, Tailanda în iunie 1980. Acest
raport a fost redactat de membrii „Mini-Consultării asupra
Evanghelizării Creştinilor Nominali din cadrul Ortodoxiei”, sub
conducerea Rev. Apostolos D. Bliates, care a slujit de asemenea
drept Coordonator Internaţional al grupurilor de studii pre-COWE
legate de Evanghelizarea Creştinilor Nominali din cadrul Ortodoxiei.
Partea majoră a acestui raport a trecut printr-o revizuire, care a
implicat pe toţi membrii mini-consultării. Acesta a fost predat unui
grup „sub-plenar” mai mare pentru comentarii, dar responsabilitatea
textului final se datorează mini-consultării şi a directorului ei.
Raportul a fost emis cu rugăciunea şi speranţa că va stimula
biserica şi pe membrii individuali în câştigarea acestui segment
larg al populaţiei.[detalii...]
CHAT Creştin!Aici poţi să vorbeşti
online pe teme de Apologetică, Teologie sau să îţi faci
prieteni noi. Tot ce trebuie să faci e să intri cu
un user (de preferinţă numele tău mic) apăsând
aici.
FORUMde discuţii pe teme Teologice, Apologetice şi discuţii
libere!
Pe pagina de
Resurse Baptiste
a site-lui, veţi găsi o serie de
subiecte
de studiu:
Pe paginile fiecărui
subiect de studiu găsiţi o serie de articole de interes.
Pe pagina de
Teologie
Sistematică puteţi găsi o serie de
articole noi la subiectele
doctrinare despre:
HRISTOLOGIE
(doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
PNEUMATOLOGIE
(doctrina despre
Duhul Sfânt şi alte duhuri)
ANTROPOLOGIE
(doctrina despre
om, aşa cum a fost creat el)
HAMARTIOLOGIE(doctrina despre păcat)
SOTERIOLOGIE
(doctrina despre mântuire)
BIBLIOLOGIE
(doctrina despre Biblie)
COSMOLOGIE
(doctrina despre creaţie şi istorie)
ECLESIOLOGIE
(doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
ESCATOLOGIE
(doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Apasă pe titluri pentru a accesa
paginile cu aceste subiecte
Newsletter gratuit!
Apasă aici dacă doreşti să
primeşti lunar pe email notificări despre apariţia următorului număr
al Publicaţiei de Apologetică