PUBLICAŢIE BAPTISTĂ DE APOLOGETICĂ

            

baptist.ro

 

Pagină de Apologetică

2.8. Cultul sfintilor

 

2.8.1. Remarci preliminarii

 

Cultul sfintilor reprezintă o altă traditie eclesiastică care este similară cu cea a Mariologiei. Desi pozitia ierarhică a sfintilor este percepută a fi mai jos fată de cea a Mariei, cu toate acestea ocupă un loc semnificativ în cadrul teologiei si închinării ortodoxe, în special în legătură cu folosinta icoanelor. Tinând în minte faptul că cultului sfintilor îi lipseste orice suport scriptural485 sau originea apostolică486, vom cerceta originea, dezvoltarea teologică a cultului si relatia sa cu icoanele asa cum apare ea în cadrul greco-roman487.

 

2.8.2. Originea

 

2.8.2.1. Influenta păgână

 

Cultul sfintilor în structura si constructia sa poate fi trasat ca provenind, nu fără vreun motiv, din practicile funerare păgâne greco-romane. Idealizarea mortului părea a fi ceva natural oamenilor ‘din vremurile eleniste si romane’ la extinderea că cei decedati erau uneori perceputi drept eroi locali sau demi-dumnezei488. Sensul nesigurantei oferit de părerea lor despre zeii îndepărtati, cât si nevoia lor de protectie a creat un alt precedent. Eroii decedati sau împăratii se credeau că sunt protectorii sau patronii celor vii, fiind înzestrati cu prezenta divină489 – concept care a fost adaptat si mai apoi elaborat de crestinism490. Prin urmare, mormintele acestora erau considerate sacre. Crezurile lor erau însotite si de diferite festivităti ca mijloace de comunicare cu mortul, precum si închinarea care era oferită celui decedat.

 

În consecintă, exista o întelegere filozofică preluată de la Plutarch referitoare la suflet, care se credea că este ‘compus si consta din mai multe straturi’491. Sufletul era văzut ca o ierarhie de straturi: ‘deasupra straturilor de care este imediat constient individul exista un alt strat, sufletul „adevărat”, adică ceva nemăsurabil de superior sufletului asa cum îl cunoastem noi, sufletul superior trupului’492. Fiecare individ, sau eul, era perceput ca o ierarhie, a cărei culme se afla dedesubtul divinului. La acest nivel, sufletul avea nevoie de un protector invizibil, personal - ‘daimon, geniul sau îngerul păzitor’ – a cărui functie era acea de a proteja si de a acompania individul si persoana care venea să i se roage în vremuri de criză si nenorocire493.

 

2.8.2.2. Era constantină

 

Aceste idei păgâne au fost implementate în cultul crescând de martiri ‘crestinizati’ în cadrul secolului al patrulea si al celor ulterioare venirii lui Constantin, a cărui domnie a oferit un nou impuls cultului sfintilor494. Odată cu conversia masivă a multor păgâni, ‘presiunea căilor păgâne de gândire si închinare se făcea tot mai simtită… în capcanele ceremoniale si în crezurile ce încercuiau noul cult al martirilor’495. Părerile păgâne cu privire la fortele divine ca fiind prezente în imaginile religioase496 si ‘localizarea sufletului din mormânt în cazul cultului relicvelor si al cavourilor sfintilor’, având o coincidentă cu ideile crestine referitoare la trupul martirului, a rezultat în practica de depositio ad sanctos497. Astfel, practicile si crezurile oamenilor au devenit fundamentale în ceea ce priveste cultul mortilor si al martirilor în particular, înainte ca acesta să fie ‘mărturisit de biserică sau chiar predat de către teologi’498

 

Prin urmare, Constantin a fost responsabil de introducerea în crestinism ‘a notiunii păgâne despre sfintirea lucrurilor si a locurilor’ alături de aditionalul crez al eficientei lor spirituale499. Martyria care se construia pe mormintele sfintilor venerati ‘a devenit a fi văzută drept loci, în care Cerul si Pământul se întâlneau’500. Ulterior, cultul martirilor a fost atribuit împreună cu toate ‘mormintele martirilor în proprietatea bisericii’ si a fost apoi urmat după moartea sa de serviciul liturgic pentru toti cei ce au murit în credintă501. Astfel, în secolul al saselea cultul sfintilor a fost perceput ca traditia stabilită eclesiastic, care era bazată, cu toate acestea, pe legendele istorice hagiografice de necrezut si pe apocrifa502.

 

2.8.3. Presupuneri teologice

 

Din moment ce aparitia cultului sfintilor a fost influentată de apocrifa, ‘viziunile, visele si misticismul’ care mai apoi au format baza teologiei populare, trebuie să luăm în considerare valoarea teologică care se pune pe cultul sfintilor503.

 

În ciuda faptului că ‘sfintii joacă’ o parte semnificativă în cadrul ‘închinării ortodoxe, acestora s-a acordat o mică atentie în cadrul teologiei’504. Valoarea lor dogmatică si eclesiastică a fost afirmată de al doilea Conciliu de la Nicea (787) care a declarat rolul lor ca mijlocitori alături de Maria505. Sfintii sunt perceputi ca fiind cei ce au fost divinizati si înzestrati cu o prezentă divină în această viată si chiar după că ‘au adormit’ trupurile lor sunt încă folosite drept canal al harului divin.

 

Bulgakov506 argumentează faptul că sfintii, desi sunt mijlocitorii, protectorii din ceruri si ‘membrii vii si activi ale Bisericii militante’, nu sunt mijlocitorii dintre Dumnezeu si om prin urmare. Cu toate acestea, cineva poate avea impresia că sfintii pot fi perceputi ca mijlocitori dintre om si Hristos din cauza faptului că au fost ‘prietenii nostri, care se roagă pentru noi, si care ne ajută în lucrarea crestină si în comunicarea noastră cu Hristos’507. În consecintă, sfintii apar a fi mijlocitorii. În timp ce făcea referire la libertatea spirituală pe care au dobândit-o sfintii prin eforturile lor spirituale din viata pământească, Bulgakov îi înfătisează ca reprezentându-i pe oameni înaintea lui Dumnezeu în rugăciune si ca instrumente prin care Dumnezeu ‘îsi îndeplineste lucrările Sale’508. Astfel, el introduce notiunea de mijlocire prin a-i ridica pe sfinti la o pozitie si la un rol soteriologic similar cu acela detinut de Hristos în planul de mântuire509.

 

În plus, Ortodoxia accentuează conceptul ‘comuniunii cu Sfintii’. Sfintii sunt perceputi ca apartinând Bisericii si că îsi exercită puterile ori prin relicvele ori prin icoanele lor, astfel constituind prezenta reală cu oamenii. La umanitatea si la protectia lor se face apel în asa fel încât să-i reprezinte pe ei si pe Maria ca protectori împotriva ‘scaunului de judecată a lui Dumnezeu’510. Această notiune, dacă este imprimată logic, pare să fie canalul de comuniune cu sfintii care oferă laicilor comuniunea si asigurarea că sunt protejati si încercuiti de sfinti. 

 

Totusi, Ortodoxia nu clarifică dacă ori ‘natura contactului cu cel plecat’, ori notiunea referitoare la sfinti ar arăta sau nu dacă ‘sunt constienti de toate rugăciunile adresate lor’511. Deci, aceasta subminează rolul soteriologic al sfintilor.

 

2.8.4. Cultul sfintilor si icoana

 

Pelikan512 argumentează faptul că apărarea Mariologiei ‘oferă suport cultului altor sfinti după cum au fost înfătisati în propriile lor icoane’. Descrierea lui Maria în icoană si crezul în puterile ei protectoare si de mijlocire a fost urmat de procesul de iconizare a tuturor sfintilor513. Icoanele sfintilor au devenit apoi a fi văzute drept extensie a prezentei lor invizibile, un ajutor si o protectie pentru oamenii de pe pământ. Ele au devenit ‘un punct de întâlnire dintre membrii vii ai Bisericii si cei care s-au dus înainte’514

 

În plus, Ortodoxia percepe icoanele sfintilor ca fiind canale ale energiilor lui Dumnezeu. Giakalis515 atribuie sfintilor si icoanelor lor două tipuri de energii. În timp ce sfintii participă doar în cadrul ‘energiilor de purificare, sfintire, iluminare si divinizare’, icoanele lor participă în ‘energiile de sfintire, purificare si iluminare’ ale lui Dumnezeu. Aici pare a fi o confuzie legată de distinctia si baza pentru diferite tipuri de energii516. Icoana sfântului primeste doua tipuri de energii: în primul rând ca sfânt, iar în al doilea rând ca de icoană.

 

În fine, influenta ideilor si practicilor păgâne referitoare la prezenta divină si la locurile sacre, fiind amestecate cu ideile cu caracter neoplatonic au dus, adese ori, la idolatrie517 în cadrul istoriei crestine518. Lipsa clarificării teologice si a învătăturii adecvate referitoare la folosirea icoanelor a culminat în cadrul controversei Iconoclaste. Vom trece acum spre a lua în considerare dezvoltarea conceptelor si ideilor teologice asa cum au apărut ele în cadrul erei Iconoclasmului.

2.9. Iconoclasmul: dezvoltarea teologică

 

2.9.1. Remarci preliminarii

 

Dezvoltarea teologică din cadrul Iconoclasmului apare în cadrul a două perioade de controversă iconoclastă. Vom cerceta chestiunile teologice care au apărut în timpul primei perioade (725-802 d. Hr.) si a doua perioadă iconoclastă (813-842 d. Hr.) Aceasta va fi urmată de examinarea zonelor de convergentă si divergentă dintre iconoclasti si iconoduli.

 

2.9.2. Prima perioadă iconoclastă

 

Primul atac iconoclast a venit în timpul domniei lui Leo al III lea. Gruparea iconoclastă a adus schimbarea idolatriei – închinarea la imagini era percepută a fi idolatrie si era o practică idolatră a păgânilor519. A doua poruncă ce contine alte interziceri scripturale împotriva idolatriei a fost pusă drept bază scripturală împotriva folosirii imaginilor520. Prin urmare, iconoclastii au evocat autoritatea Părintilor si a surselor istorice care au sprijinit acuzarea de idolatrie.

 

Iconodulii au întrebuintat o hermeneutică spirituală si o exegeză diferită cât si referinta la Părintii Bisericesti si a traditiei care sprijinea ideea de închinare la imagini521. Idolatria era imposibilă atunci când a venit Hristos si a desfiintat-o. În consecintă, orice închinare oferită în orice formă sau prin intermediul oricărui canal material era directionat doar către Dumnezeu – un derivat platonic folosit de păgâni pe a-si apăra propriile imagini si statui care erau văzute drept simboluri ale divinului si nu dumnezei în sine522. S-a făcut de asemenea distinctia dintre închinarea oferită lui Dumnezeu (latreia) si relativa veneratie acordată icoanelor (proskunesis) sau fiintelor umane. Astfel, idolatria a fost percepută de iconoduli ca ‘un fapt concret si nu ca o idee în minte’ care a fost descoperită doar între păgâni si prin urmare era o acuzare irelevantă împotriva crestinilor523.

 

În plus, iconoclastii au adus un argument etic pentru a respinge idolatria icoanei si a imaginilor ei. Ei au argumentat că omul trebuia să imite virtutile sfintilor ca fiind ‘imagini vii’ si să studieze scripturile cât si biografiile sfintilor mai degrabă decât să conducă închinarea la imagini524. Accentul spiritual a fost pus pe imagini în asa fel încât să-l imite pe Hristos si pe sfinti în viata credinciosului, care drept răspuns, implica închinarea spirituală. Astfel ‘argumentul etic al iconoclastilor’… a fost ‘un motiv puternic în favoarea lor’525.

 

În afară de aceasta, iconoclastii au introdus un argument Hristologic, Constantin al V lea a prezentat notiunea de circumscriere si de necircumscriere prin a accentua divinitatea lui Hristos. Relatia lingvistică dintre ‘necircumscrisi’ si ‘cei incapabili de a fi descrisi în cuvinte’ a oferit dovada că Hristos, fiind Dumnezeu, nu poate fi zugrăvit în cuvinte din pricina divinitătii Lui care este necircumscribilă. Natura divină ‘legată de carne’ si ‘persoana (prosopon) sau substanta sa (hipostasis) este inseparabilă de cele două naturi’ si prin urmare implică imposibilitatea ilustrării lui Hristos526. Pictura, prin urmare, reprezintă ori Dumnezeirea după confuzia monofisitilor cu privire la naturile lui Hristos, ori zugrăveste pe un om conform acuzatiilor nestorianismului.

 

Iconodulii, drept răspuns, au accentuat distinctia527 dintre theologia si oikonomia în asa fel încât să-l reprezinte pe Dumnezeu în felul apofatic de negare al dispensării lui Dumnezeu prin întrupare528. Ei au argumentata faptul că Întruparea a adus circumscriptia naturii lui Dumnezeu în Hristos în cadrul vietii sale pământesti – sub specie incarnationis – si ‘din moment de Cuvântul a devenit trup el nu a devenit în mod ulterior fără trup’529. Astfel, validitatea circumscrierii lui Dumnezeu în formă vizibilă prin trupul lui Hristos s-a extins dincolo de învierea Lui, care mai apoi a legitimat facerea de imagini.

 

Venerarea icoanelor sfintilor a fost justificată prin intermediul analogiei. Sfintii erau văzuti a fi ‘armata de prieteni a lui Hristos’ si erau venerati ‘pe principiul că oficialii suveranului sunt cinstiti de dragul suveranului’530. Astfel, iconodulii au folosit metodele analogice pentru a-si justifica pozitia lor si astfel să stabilească anumite fapte.

 

Aditional, Sf. Ioan din Damasc a elaborat caracterul si natura imaginii si relatia sa cu originalul531. Conceptul său era construit într-un fel platonic care era reprezentat de o ‘scară de revelatie’ în care imaginile vizibile ale invizibilului erau înzestrate din punct de vedere sacramental cu virtutea invizibilului pe care îl reprezenta metaforic prin credintă sau prin virtutea identitătii hipostatice532.

 

În fine, iconodulii au făcut apel atât la Traditie cât si la Părintii Bisericesti într-un fel similar cu cel al iconoclastilor. Se foloseau citate particulare si traditiile nescrise care erau asimilate pentru a le sustine propriile lor argumente din sursele autoritare533. În consecintă, dovada Scripturală a fost folosită doar pentru a arăta folosinta lucrurilor materiale în închinare si prin urmare nu respingea acuzatia Iconoclastă de lipsa suportului scriptural pentru venerarea icoanelor.

 

Închinarea, apoi, a fost una din chestiunile accentuate de Iconoclasm. Problemele cu care se confruntau ambele părti erau aceea de a folosi lucrurile materiale în închinare si însăsi însemnătatea închinării. În timp ce iconoclastii au insistat asupra închinării ‘în duh si adevăr’, iconodulii au elaborat ideea folosirii lucrurilor materiale în închinare. În timp ce primii puneau cel mai mare accent pe Scriptură si permiteau doar ca Eucharistul să fie ajutorul material din închinare, cei din urmă au adus ideile filozofice, neoplatonice534 referitoare la relatia dintre imagine si originalul ei cât si la folosirea pasajelor Scripturii din Vechiul Testament535. Cu toate acestea, principiile si metodele hermeneutice întrebuintate de iconoduli par a fi cele mai suspicioase. În esentă ei au ignorat faptul că functia lucrurilor materiale folosite în Vechiul Testament pentru închinarea la Dumnezeu era absolut de diferită de functia icoanelor din închinarea din timpul Iconoclasmului.

 

2.9.3. A doua perioadă iconoclastă

 

A doua perioadă iconoclastă este de o mai mică importantă si reprezintă continuarea chestiunilor introduse de prima perioadă – Întruparea si natura relatiei dintre o pictură si originalul ei.

 

Împotriva acuzatiilor iconoclastilor, a faptului că imaginile nu transmit sau contin nici un atribut si energie divină, gruparea iconodulilor a lui Teodor din Studite a făcut următoarea propunere. Imaginile, desi sunt diferite în natura lor, poartă aceeasi identitate si au divinitate relativă în ele însele prin energiile lui Dumnezeu ceea ce implică faptul că ‘o pictură sau o imagine poartă în sine naturalul sau originalul’536. Aceasta a justificat, mai apoi, acuzatiile iconoclastilor că imaginile erau percepute ca având ‘putere semi-magică’537.

 

Această putere era mediată omului prin intermediul icoanelor. Imaginile Mariei si ale sfintilor au fost prezentate de Niceforus ca fiind ‘mijlocitori cu Dumnezeu în acelasi fel în care oamenii se apropie de Împărat prin intermediul oficialilor imperiali’538. Totusi, Theodore a perceput ierarhia imaginilor ca un sistem de mântuire, introducând prin aceasta o inovatie în dispensatia lui Dumnezeu. În timp ce procedura cu oficialii de curte este corectă în sine si oficialii păreau să actioneze ca intermediari, regulile oikonomia sunt complet diferite. Prin urmare, analogia esuează.

 

2.9.4. Zonele de convergentă si divergentă

 

Ambele grupări si-au exprimat fidelitate cultului Mariei si a Sfintilor539 si a prezentei reale a trupului si sângelui lui Hristos în cadrul Eucharistului540. Ele au împărtăsit principii comune de a face apel la autoritatea Scripturii, la Părintii Bisericesti si la Traditie folosind metode hermeneutice si exegetice similare541.

 

Totusi, s-a ivit problema referitoare la definirea Eucharistului si a faptului dacă prezenta reală din Eucharist si a ‘mijlocirii sacramentale a puterii divine’ poate sau nu fi extinsă altor obiecte materiale cum ar fi imaginile542. Prin urmare, desi atât iconoclastii cât si iconodulii au crezut că ‘imaginea era îndeaproape conectată cu prototipul ei… s-a ivit diferenta dintre natura conexiuni’543.

 

În relatie cu Hristologia, diferentierea iconodulă dintre ousia si hypostasis, si dintre imagine si prototipul ei nu respingea acuzatia iconoclastă de separare a celor două naturi ale lui Hristos. Negrut punctează faptul că naturile divină si umană ale lui Hristos erau din punct de vedere hipostatic unite în Întrupare si prin urmare nimeni nu poate face confuzie nici între persoana lui Hristos si nici în natura Sa544. Aceasta implică, prin urmare, faptul că hipostaza lui Hristos nu există într-un mod de a fi ‘neîntrupat’, adică separat de ousia Sa.

 

Negrut argumentează faptul că ambele grupări încearcă să reprezinte ‘autentica continuitate a traditiilor apostolice si patristice’545. Totusi, nici una dintre ele ‘nu împărtăseste un criteriu comun de distinctie dintre ele’546. Aceasta s-a datorat abordărilor lor diferite fată de Scriptură si Traditie, fiind influentati de ‘păreri teologice particulare referitoare la distinctia dintre icoană si idol, si la relatia dintre iconografie si Hristologie’547.

 

În plus, din punct de vedere metodologic iconoclastii si iconodulii au urmat criteriul comun al crestinismului autentic - ‘fidelitatea fată de traditiile apostolice si patristice’548. Cu toate acestea această problemă a preocupat atât selectia Traditiei Apostolice autentice din domeniul eclesiastic sau patristic, cât si stabilirea criteriului valid pentru identificarea Traditiei Apostolice549.

 

În consecintă, din punct de vedere epistemologic si teologic ambele grupări au folosit metode diferite – derivând de la diferite puncte de început, folosind o terminologie diferită si ajungând la diferite păreri cu privire la Hristologie. Iconoclastii si iconodulii pot fi caracterizati ca fiind opusul Hristologiei calcedonieine. În timp ce prima accentuează divinitatea lui Hristos si alocă închinarea spirituală, cea din urmă accentuează umanitatea lui Hristos si închinare adresată lui Dumnezeu prin umanitate si deci prin intermediul lucrurilor materiale. În plus, iconoclastii par să urmeze un tipar de închinare spirituală al Vechiului Testament si al Bisericii apostolice, în timp ce închinarea iconodulilor reprezintă un ‘amestec’ de teologie crestină, filozofie greacă, crez si practici care au fost implementate în închinarea crestină în timpul secolelor anterioare Iconoclasmului. Se pare, deci, că ambele grupări reprezintă două traditii teologice diferite. În timp ce iconoclastii sustin principiul că ‘ce-i mai vechi e mai autentic’ si prin urmare este scriptural si legitim, iconodulii ‘reprezintă a postură ce tine laolaltă două principii extensibile – „Traditia Vie”, care acomodează traditiile iudeo-crestine, si ideile filozofice eleniste „crestinizate” – care sunt implementate în teologie si întelese în lumina vietii Bisericii550.

 

În fine, prăpastia epistemologică dintre cele două nu poate fi trecută decât dacă cineva ia în considerare ambele păreri despre Hristologie si le pune laolaltă într-un fel constructiv, care ulterior va avea implicatii pentru praxisul Bisericii.

 

2.10. Concluzie

 

Ideile filozofice ale lui Platon fiind elaborate prin neoplatonism au fost implementate într-o teologie a icoanelor prin intermediul dezvoltării dogmei crestine. Filozofia a afectat toate dogmele crestine în legătură cu revelatia specială si generală a lui Dumnezeu. În cadrul controverselor Hristologice si a dezbaterilor Trinitariene problema cunoasterii lui Dumnezeu si accesibilitatea la divin au fost explorate atât pe nivel teologic cât si pe cel laic. Ideile filozofice au fost aduse în ordine pentru a sprijini conceptul despre imagine în asa fel încât să lege ruptura dintre orice lipsă de suport scriptural în favoarea icoanelor si a crezurilor si practicilor Bisericii. Astfel de idei au fost de asemenea integrate si adaptate de Părintii Bisericesti pentru a explica relatia dintre Dumnezeu si om.

 

Dezvoltarea teologiei apofate a introdus mai bine notiunile de transcendentă divină. O astfel de hermeneutică teologică a rezultat în dezvăluirea lui Dumnezeu si permiterea comuniunii cu El prin intermediul notiunii de energii necreate, mai degrabă prin revelatie generală decât specifică. Întruparea lui Hristos a ridicat de asemenea problema divinizării omului. Aceasta, prin urmare, a accentuat semnificatia doctrinei creatiei, în special a lucrurilor materiale, care au avut implicatii pentru praxisul si închinarea bisericii. Astfel, teologia apofată dezvăluie slăbiciunea teologiei Ortodoxe în relatie cu icoanele în cadrul căreia functiile soteriologice ale fiecărei persoane a Trinitătii rămân neclare si în schimb ‘prăpastia’ este umplută de alti intermediari: impersonalele energii necreate si mult mai personal, Maria, sfintii si icoanele.

 

Lipsa criteriului autentic si a analizei referitoare la stabilirea traditiei autentic apostolice si ulterior eclesiastice, a încurajat falsurile si un schimb hermeneutic ca referintă la Părintii Bisericesti mai degrabă decât la Scriptură. Această dezvoltare, care a corespuns cu practicile si crezurile din trecutul păgân care mai apoi au fost asimilate de crestini ca reprezentând o teologie populară, a dus la nasterea cultelor eclesiastice ale Mariei si Sfintilor, care prin urmare a dat nastere cultului icoanelor.

 

Existenta traditiilor contradictorii din cadrul bisericii, a diferitelor principii hermeneutice si exegetice referitoare la interpretarea Scripturii cât si practicile superstitioase si idolatre referitoare la închinarea la imagini a dus la izbucnirea controversei Iconoclaste. Aceasta a dus mai apoi la cristalizarea conceptelor filozofice, a autoritătii si a praxisului eclesiologic al bisericii cât si la consolidarea punctelor tari si a celor slabe din cadrul teologiei ortodoxe.

.....va continua în numărul viitor. Pe cei care doresc să primească prin email întreaga lucrare, îi rugăm să ne trimită un email prin care să solicite restul publicaţiei.

Puteţi citi alte articole de apologetică pe pagina site-lui.

Ce este nou!

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi gasi o o serie de subiecte de studiu:

bullet
Apologetică
bullet
Biografii
bullet
Etică
bullet
Scrieri Primele Secole
bullet
Teologie Sistematică
 
Pe paginile ficărui subiect de studiu găsiţi o serie de articole de interes.
 
Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole noi la subiectul doctrinar de ANTROPOLOGIE (doctrina despre om).
 
 

Înscrie-te gratuit la newsletter:

 

 

                                                                    Vox Dei Baptist Ministries 64 E Main Str. Sidney, New York 13838
                                                                                             Vox Dei Baptist Ministries © 2003