Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Apologetica
 

 

 

Arhiva
Contact
Despre noi
Colaboratori

NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Site-uri Baptiste
Istorie
Pastorala
Articole
Proiectul Betania
MEDIA
Stiri internationale
Din presa romana
Posta Redactiei

 

 


Pagina de Apologetică

 

Articolele din acest număr:

 

Pelagianismul în formarea şi reformarea Bisericii [pagina 1]

[click aici...]

Pelagianismul: Religia omului firesc [pagina 2]

[click aici...]

Semipelagianismul [pagina 3]

[click aici...]

 

horizontal rule

Semipelagianismul

O doctrină a harului apărată de călugării de la Sud de Gaul şi dimprejurul oarşului Marseilles după 428. Aceasta ţintea spre un compromis între cele două extreme ale pelagianismului şi augustinismului, şi a fost condamnată ca erezie la Conciliul Ecumenic de la Orange în 529 în urma unor dispute care s-au întins de-a lungul a peste o sută de ani.  Denumirea de semipelagianism nu a fost cunoscută nici în antichitatea creştină şi nici în Evul Mediu; în aceste vremuri se obişnuia să se desemneze vederile celor din Marseilles pur şi simplu cu expresia „rămăşiţe ale pelagienilor” (reliquiae Pelagianorum), expresie pe care o găsim şi în operele Sf. Augustin (Ep. Ccxxv, n. 7, în P.L., XXXIII, 1006). Cele mai recente descoperiri indică că termenul a fost născocit între 1590 şi 1600 în legătură cu doctrina lui Molina despre har, în care oponenţii acestui teolog credeau că văd o asemănare strânsă cu erezia călugărilor de la Marseilles (cf. „Revue des sciences philos. et theol.”, 1907, pp. 506 sqq.) După ce această confuzie a fost expusă drept o greşeală, termenul semipelagianism s-a păstrat în cercurile învăţaţilor ca o desemnare adecvată numai pentru erezia timpurie.

I. ORIGINEA SEMIPELAGIANISMULUI (A.D. 420-430)

La Conciliul general de la Cartagina din 418 s-a susţinut, în opoziţie cu pelagianismul şi ca un principiu al credinţei creştine, faptul că harul creştin este absolut necesar pentru cunoaşterea corectă şi pentru înfăptuirea binelui şi că perfecţiunea în a fi fără de păcat este imposibilă pe acest pământ, chiar şi pentru cei îndreptăţiţi. Fiindcă aceste declaraţii au coincis doar parţial cu doctrina Sf. Augustin despre har, anti-pelagienii au putut fără reproş să-şi continue opoziţia faţă de celelalte puncte din învăţătura doctorului african. Augustin urma să întâlnească această opoziţie în curând, chiar în imediata sa apropiere. În 420 a fost nevoit să direcţioneze către un anume Vitalis din Cartagina, care era un oponent al lui Pelagie şi recunoştea Sinodul de la Cartagina (418), anumite instrucţiuni paterne despre necesitatea harului chiar de la începutul ascensiunii voinţei la credinţă şi despre absoluta gratuitate a harului (Ep. ccxvii in P. L., XXXIII, 978 sqq.).  După cum e limpede din curgerea acestei scrieri, Vitalis era de părere că începutul credinţei îşi are originea în voinţa liberă a naturii şi că esenţa „harului precedent acţiunii omului” (prevenient grace) constă în predicarea doctrinei creştine despre mântuire. Pe baza acestei credinţe, omul—după cum susţinea Vitalis—putea să-şi dobândească justificarea (neprihănirea) înainte lui Dumnezeu. Această viziune era în întregime „semipelagiană”. Pentru a o contracara, Augustin a subliniat faptul că harul care precedă credinţa trebuie să fie o iluminare şi împuternicire de natură interioară şi că predicarea Cuvântului lui Dumnezeu, ne-asistată, nu putea face acest lucru; prin urmare, este necesară implantarea harului în sufletul omului de către Dumnezeu, ca o condiţie preliminară pentru producerea credinţei reale, fără de care rugăciunea obişnuită a Bisericii pentru harul convertirii faţă de cei necredincioşi ar fi lipsită de noimă (superfluă).  De asemenea, Augustin şi-a introdus părerea despre o predestinare absolută a celor aleşi—totuşi fără a o accentua în mod deosebit—prin remarca: „Cum tam multi salvi non fiant, non quia ipsi, sed quia Deus non vult" (De vreme ce atât de mulţi nu sunt mântuiţi, nu pentru că ei înşişi nu voiesc, ci fiindcă Dumnezeu nu voieşte acest lucru.”) Se pare că Vitalis a fost de acord în mod tacit, fără protest şi fără entuziasm, şi a denunţat „eroarea lui Pelagie”.

Cea de-a doua dispută, care a izbucnit în sânul mânăstirii africane de la Hadrumetum în 424, nu a fost aplanată la fel de uşor. Un călugăr pe nume Florus, prieten de-al Sf. Augustin, a trimis colegilor săi călugări, în timpul unei călătorii, o copie a lungii epistole pe care Augustin o adresase în 418 unui preot roman, după Papa Sixtus III. (Ep. cxciv în P. L., XXXIII, 874 sqq.) În această scrisoare Augustin renega orice merit dinaintea primirii harului, reprezenta credinţa drept cel mai gratuit dar al lui Dumnezeu şi apăra predestinarea absolută pentru har şi slavă. Stârniţi şi foarte mânioşi de această scrisoare, „mai mult de cinci călugări” i-au înflăcărat pe ceilalţi atât de tare încât tumultul lor părea că-l copleşeşte pe bunul abate Valentinus. La întoarcerea sa, Florus a fost încărcat cu cele mai violente reproşuri pentru trimiterea unui astfel de dar, iar el şi majoritatea, care erau urmaşi ai lui Augustin, au fost acuzaţi că susţineau că libera voinţă a omului nu mai conta, că în ziua cea din urmă toţi vor fi judecaţi—dar nu după faptele lor, şi că disciplina şi corecţia monastică (correptio) nu aveau nici o valoare. Fiind informat despre această răbufnire de către doi călugări, Cresconius şi Felix, Augustin a trimis mânăstirii—în anul 426 sau 427—lucrarea  „De gratia et libero arbitrio” (P. L., XLIV, 881 sqq.), în care susţine că eficienţa harului divin nu stinghereşte nici libertatea voinţei umane şi nici meritele faptelor bune, ci, dimpotrivă, acest har este sursa care produce toate meritele noastre. Lucrarea a exercitat o influenţă calmantă asupra spiritelor înfierbântate de la Hadrumetum.

Înştiinţat despre efectul benefic al acestei cărţi de însuşi Florus, Augustin a dedicat abatelui şi călugărilor săi o a doua scriere doctrinară, „De correptione et gratia” (P. L., XLIV, 915 sqq.), în care îşi explică în cea mai limpede manieră viziunile sale asupra harului. I-a informat pe călugări că corecţia nu este în nici un caz de prisos, de vreme ce astfel lucrează Dumnezeu. Cât despre libertatea de a păcătui, aceasta nu este de fapt libertate, ci robia voinţei. Adevărata libertate a voinţei este aceea ce vine din har, fiindcă eliberează voinţa de robia păcatului. La fel, perseverenţa până la sfârşit este un dar al harului, astfel încât cel căruia Dumnezeu i-a garantat-o, va persevera fără îndoială până la capăt. Astfel, numărul celor predestinaţi din eternitate pentru Rai este atât de determinat şi cert încât „nimeni nu i se adaugă sau sustrage”. Se pare că şi această a doua lucrare a fost primită cu aprobări de către călugării înmuiaţi în mânia lor; nu însă şi în vremurile ce au urmat, fiindcă această carte ameninţătoare, alături de celelalte vociferări, a oferit ocazii pentru cele mai violente controverse despre eficienţa harului şi predestinării. Toţi apărătorii predestinarianismului eretic, începând cu Lucidus şi Gottschalk şi până la Calvin, au apelat la Sf. Augustin ca martor suprem, în timp ce teologii catolici văd în învăţătura lui Augustin cel mult numai o predestinare pentru slavă, căreia îi este paralelă reprobarea negativă din final pentru iad. Augustin este în întregime lipsit de ideea lui Calvin conform căreia Dumnezeu în mod cert i-a predestinat pe cei damnaţi pentru iad sau pentru păcat. Mulţi istorici ai dogmei (Harnack, Loofs, Rottmanner etc.) au transmis mai departe o versiune oarecum altfel cenzurată a acestei lucrări, susţinând că doctorul din Hippo—cu rigorismul său crescând odată cu vârsta—şi-a exprimat aici cel mai limpede înţelegerea asupra „harului irezistibil” (gratia irresistibilis), pe care mai târziu Iansenism şi-a ridicat, după cum se ştie, întregul său sistem eretic despre har. Drept cea mai clară şi puternică dovadă a acestei confruntări, cităm următorul pasaj (De correptione et gratia, xxxviii): "Subventum est igitur infirmitati voluntatis humanć, ut divina gratia indeclinabiliter et insuperabiliter ageretur et ideo, quamvis infirma, non tamen deficeret neque adversitate aliqua vincerctur." Nu este aceasta în mod clar „harul inevitabil şi de necucerit” al lui Iansenism? Simpla analiză a textului ne informează mai bine. Antiteza şi poziţia cuvintelor nu ne permit să ne raportăm termenii „în mod inevitabil şi de necucerit” la har ca atare, ei trebuie să fie raportaţi la „voinţa omului” care, în ciuda infirmităţii sale, este făcută—prin har—„de nesupus şi de necucerit” împotriva ispitei de a păcătui. Din nou, termenul ageretur, foarte uşor de înţeles greşit, nu trebuie explicat ca „coerciţia împotriva voinţei cuiva”, ci ca „îndrumare infailibilă”, ceea ce nu exclude continuarea libertăţii voinţei (cf. Mausbach, "Die Ethik des hl. Augustins", II, Freiburg, 1909, p. 35).

Călugării de la Sud de Gaul, care locuiau în pace la Marseilles şi în vecinătatea insulei Lerinum (Lerins), au citit pasajul de mai sus şi altele din scrierile lui Augustin cu alţi ochi, mult mai critici, decât călugării de la Hadrumetum. Abatele Ioan Cassian de la mânăstirea Sf. Victor din Marseilles, un bărbat sfânt şi consacrat, a fost, împreună cu colegii săi călugări, în mod special suspicioşi faţă de argumentele Sf. Augustin. Masilienii, cum erau ei numiţi, erau cunoscuţi în lumea creştină drept oameni sfinţi şi virtuoşi, remarcabili pentru învăţătura şi ascetismul lor. Ei aprobaseră cu toată inima condamnarea pelagianismului de către Sinodul de la Cartagina din 418 şi „Tractoria” Papei Zosimus (418) şi, de asemenea, fuseseră de acord cu doctrinele păcatului originar şi ale harului. Cu toate acestea, au fost convinşi că Augustin în învăţătura sa despre necesitatea şi gratuitatea—mai ales—a harului care precedă acţiunea umană (gratia prścedens seu prśveniens) a depăşit cu mult graniţa. Cassian îşi exprimare puţin mai devreme vederile despre relaţia dintre har şi libertate în „Conferinţele” sale (Collatio xxiv in P.L., XLIX, 477 sqq.). În calitate de persoană cu instruire orientală si ca discipol de încredere al lui Ioan Crisostom, el învăţase că liberei voinţe (liberului arbitru) trebuie să i se acorde oarecum mai multă iniţiativă decât găsise de obicei în scrierile lui Augustin. Cu referire directă la Hippo, în cea de-a treisprezecea sa conferinţă a încercat să demonstreze din exemple biblice că Dumnezeu în mod frecvent aşteaptă impulsurile bune ale voinţei naturale înainte de a-i oferi asistenţa harului Său supranatural; în timp ce harul adesea precedă voinţa, ca în cazul lui Matei şi Petru, de cealaltă parte, voinţa în mod frecvent a precedat harul, ca în cazul lui Zahei şi al tâlharului bun de pe cruce. Această viziune nu mai era augustiniană; era, mai degrabă, „pe jumătate pelagianism”. Unor asemenea om şi adepţilor săi, între care remarcabil era călugărul Hilarie (deja numit episcop de Arles în 428), ultimele scrieri din Africa trebuie să le fi părut reproşuri mascate şi o contrazicere directă.

Astfel, de la a fi pe jumătate prietenoşi, Masilienii au început să devină oponenţi îndârjiţi ai lui Augustin. Despre această schimbare de sentimente depun mărturie suplimentară doi laici non-partizani, Prosper de Aquitaine şi un anume Hilarie, care, în entuziasmul lor pentru viaţa monastică nouă ce înflorea atunci, au luat parte în mod voluntar la îndatoririle zilnice ale călugărilor. În două lucrări distincte (St. Augustine, Epp. ccxxv-xxvi in P. L., XXXIII, 1002-12) ei i-au dat lui Augustin un raport legat strict de fapte despre vederile teologice ale Masilienilor.  În mare parte, ei au schiţat următoarea imagine, pe care noi o completăm din alte surse:

  1. În distingerea între începutul credinţei (initium fidei) şi creşterea credinţei (augmentum fidei), se poate relaţiona cea dintâi la puterea liberului arbitru, în timp ce credinţa în sine şi creşterea ei este dependentă în mod absolut de Dumnezeu;
  2. Gratuitatea harului trebuie susţinută împotriva lui Pelagie astfel încât orice merit strict natural să fie exclus; totuşi, aceasta nu împiedică natura şi faptele sale de la a avea o anumită pretenţie la har;
  3. În ceea ce priveşte perseverenţă până la sfârşit în sine, aceasta nu trebuie privită ca un dar special al harului, fiindcă omul făcut neprihănit poate prin puterea sa să persevereze până la capăt;
  4. Garantarea sau retragerea harului botezător în cazul copiilor depinde de pre-ştiinţa divină a viitoarelor lor merite sau fapte rele.

Cea de-a patra afirmaţie, care comportă un nivel înalt de absurditate, nu a fost niciodată condamnată ca fiind o erezie; celelalte trei afirmaţii conţin întreaga esenţă a semipelagianismului.

Bătrânul Augustin şi-a adunat toată puterea pe care o mai avea ca să împiedice revigorarea pelagianismului, care atunci fusese cu greu înfrânt. I-a adresat (în 428 sau 429) lui Prosper şi lui Hilarie cele două lucrări „De praedestinatione sanctorum" (P. L., XLIV, 959 sqq.)  şi "De dono perseverantić" (P. L., XLIV, 993 sqq.).

În denunţarea greşelilor lor, Augustin îi tratează pe oponenţii săi ca pe nişte prieteni care greşesc, nu ca pe nişte eretici şi adaugă, cu umilinţă, că înainte de consacrarea sa episcopală (în jur de 396), el însuşi fusese prins într-o „eroare similară”, până când un pasaj din scrierile Sf. Pavel (1 Corinteni 4:7) i-a deschis ochii, „gândind că credinţa, prin care noi credem în Dumnezeu, nu este darul lui Dumnezeu, ci este în noi de la noi înşine, şi că prin ea noi obţinem darurile prin care să putem trăi cumpătat, drept şi evlavios în această lume” (De praedest. Sanct., iii, 7). Masilienii au rămas însă neînduplecaţi, ultimele scrieri ale lui Augustin ne-producând nici o impresie asupra lor. Jignit de această încăpăţânare, Prosper a crezut că a venit timpul pentru a face publice aceste polemici. Întâi a descris noul statut al chestiunii într-o scrisoare către un anume Rufinus (Prosper Aquit., "Ep. ad Rufinum de gratia et libero arbitrio", in P. L., XLI 77 sqq.), a biciuit într-un poem de câteva mii de hexametri (Peri achariston, "hoc est de ingratis", in P.L., LI, 91 sqq.) ingratitudinea „duşmanilor harului” şi şi-a îndreptat împotriva unui atacant nenumit—probabil Cassian însuşi—lucrarea sa „Epigrammata in obtrectatorem Augustini” (P. L., XLI, 149 sqq.), scrisă în clegiacs. În timpul compunerii acestui poem (429-30), Augustin era încă în viaţă.

II. ANII DE VÂRF AI SEMIPELAGIANISMULUI (430-519)

Pe 29 august 430, în timp ce vandalii asediau oraşul episcopal, Sf. Augustin a murit. Ca singuri campioni ai săi, el şi-a lăsat ucenicii, pe Prosper şi pe Hilarie, pe câmpul conflictului de la Sud de Gaul. Prosper, cunoscut pe drept ca „cel mai bun ucenic al său”, s-a angajat singur în scriere şi, iniţiat cum era în gândirea bogată şi aproape de neobosit a celui mai mare dintre doctorii Bisericii, el şi-a dedicat în continuare cele mai grele chinuri atenuării cu nobil tact a asprimii multora din afirmaţiile abrupte ale maestrului său. Pătrunşi de convingerea că ei nu vor putea să angreneze cu succes asemenea oponenţi respectaţi, Prosper şi Hilarie au călătorit la Roma în anul 431 să-l îndemne pe Papa Celestin I să ia măsuri oficiale împotriva semipelagienilor. Fără a emite vreo decizie definitivă, papa s-a mulţumit cu o mustrare la adresa episcopilor din Gaul (P. L., L, 528 sqq.), protejând amintirea lui Augustin de calomniere şi impunând tăcere inovatorilor. De aceea, la întoarcerea sa, Prosper a putut pretinde angrenarea în conflict „în virtutea autorităţii Scaunului Apostolic” (cf. P. L., LI, 178: "ex auctoritate apostolicć sedis).  Războiul său era „pro Augustin” şi în fiecare direcţie el a luptat de partea sa. Astfel, în jurul anilor 431-432, a denunţat „calomniile galilor” împotriva lui Augustin în lucrarea "Responsiones ad capitula objectionum Gallorum" (P. L., LI, 155 sqq.), a apărat cu cumpătare în lucrarea "Responsiones ad capitula objectionum Vincentianarum" (P. L., LI 177 sqq.), învăţătura augustiniană despre predestinare şi, în cele din urmă, în lucrarea "Responsiones ad excerpta Genuensium (P. L., LI, 187 sqq.), a explicat sensul extraselor pe care doi preoţi din Genoa le colectaseră din scrierile lui Augustin referitoare la predestinare şi pe care le trimiseseră lui Prosper pentru interpretare. În 433 (434) s-a aventurat până acolo că l-a atacat pe Cassian însuşi, sufletul şi capul întregii mişcări, în cartea sa "De gratia et libero arbitrio contra Collatorem" (P. L., LI, 213 sqq.). Situaţia care era deja delicată a devenit astfel şi mai amară, ne-ţinând seama de concluziile prietenoase ale lucrării. Despre Hilarie, prietenul lui Prosper, nu mai auzim nimic. Poate că Prosper însuşi a privit lupta fără speranţă pentru acea vreme, fiindcă în 434—după Loofs; alţi istorici indică anul 440—şi-a scuturat praful de Gaul de pe picioare şi a lăsat acea ţară în soarta ei. Stabilindu-se la Roma în cancelaria papală, el nu a mai luat parte directă în controversă, deşi chiar şi aflându-se aici nu a încetat să propage doctrina lui Augustin despre har, publicând mai multe tratate pentru a o răspândi şi a o apăra. Masilienii au preluat terenul acum, siguri de victoria lor. Unul dintre conducătorii lor cei mai de seamă, faimosul Vincent of Lerins, sub pseudonimul de Peregrinus a demarat în 434 atacuri în ascuns asupra lui Augustin în cartea sa clasică—de altfel o lucrare excelentă- "Commonitorium pro catholicć fidei veritate" (P. L., L, 637 sqq),  şi în fragmente individuale a expus franc Semipelagianismul. Această broşură ar trebui privită probabil pur şi simplu un „tratat polemic împotriva lui Augustin.”

Faptul că Semipelagianismul a rămas tendinţa prevalentă în Gaul în perioada ce a urmat este dovedit de Arnobie cel Tânăr, numit astfel în contrast cu Arnobie Bătrânul din Sicca (aprox. 303). Gal prin naştere, şi priceput în exegeză, Arnobie a scris aproximativ 460 explicaţii extensive ale Psalmilor ("Commentarii in Psalmos" in P. L., LIII, 327 sqq.) cu o înclinaţie spre alegorizare şi declarând duel doctrinei lui Augustin despre har. Nu ne este cunoscut nimic despre viaţa sa personală. Anumite lucrări scrise de alte peniţe i-au fost în mod eronat atribuite lui. Astfel, colecţia de scholia ("Adnotationes ad qućdam evangeliorum loca" in P. L., LIII, 569 sqq.), iniţial atribuite lui, trebuie raportate la perioada pre-Constantină, după cum a dovedit recent B. Grundl. (cf. "Theol. Quartalschr.", Tübingen, 1897, 555 sqq.). De asemenea, lucrarea "Conflictus Arnobii catholici cum Serapione Ćgyptio" (P. L., LIII, 239 sqq.) nu se poate să fi fost scrisă de Arnobie al nostru, de vreme ce este în întregime augustiniană în spiritul ei. Când Baumer a dorit să-i atribuie dreptul de autor lui Faustus din Riez ("Katholik" II, Mainz, 1887, pp. 398 sqq.), el a trecut cu vederea faptul că Faustus era şi el un semipelagian (vezi mai jos) şi că, în orice caz, o lucrare atât de diletantă ca cea de mai sus nu-i putea fi atribuită învăţatului episcop de Riez. Adevăratul autor trebuie căutat în Italia, nu în Gaul. Obiectivul ei de bază este să dovedească împotriva monofizitismului, în forma unei dispute, acordul de credinţă între Roma şi campionii greci ai ortodoxiei, Atanasie şi Chiril din Alexadria. În mod firesc, Arnobie îl învinge pe egipteanul Serapion. De aceea, cu greu se poate face eroarea de a-l privi pe „catolicul Arnobie” drept un călugăr obscur care trăia în Roma. Până nu demult, dreptul de autor al lucrării cu numele de "Liber prćdestinatus" era în mod obişnuit atribuit lui Arnobie al nostru. Sub-titlul spune: "Prćdestinatorum hćresis et libri S. Angustino temere adscripti refutatio" (P. L., LIII, 587 sqq.). Datând din secolul al cincilea şi împărţită în trei, această lucrare, publicată pentru prima dată de către J. Sirmond în 1643, încearcă—sub masca autorităţii ecleziaste—să repudieze doctrina lui Augustin despre har împreună cu predestinarianismul eretic al unui pseudo- Augustin. Având în vedere că cea de-a treia parte nu este semipelagianism pur ci pelagianism nedeghizat, von Schubert mai recent a concluzionat pe bună dreptate ("Der sog. Prćdestinatus, ein Beitrag zur Gesch. des Pelagianismus", Leipzig, 1903) că autorul a scris în jur de 440 în Italia, probabil chiar în Roma, şi era unul dintre asociaţii lui Iulian din Eclanum (pentru detalii specifice vezi PREDESTINARIANISM).

Cel mai de seamă reprezentant al semipelagianismului după Cassian a fost fără îndoială celebrul Episcop Faustus din Riez. Când preotul gal Lucidus atrăsese asupra sa, pe baza predestinarianismului său eretic, condamnarea celor două sinoade (Arles, 473; Lyons 474), Faustus a fost însărcinat de către episcopii reuniţi să scrie o repudiere ştiinţifică a ereziei condamnate; de aici lucrarea sa "De gratia libri II" (P. L., LVIII, 783 sqq.). Nefiind de acord nici cu „pestifer doctor Pelagie” şi nici cu „error praedestinationis” a lui Lucidus, el a adoptat cu hotărâre punctul de vedere al lui Ioan Cassian. Ca şi acesta, el a negat necesitatea harului care precede acţiunea umană la începutul îndreptăţirii, şi compară voinţa cu „un mic cârlig” (qućdam voluntatis ansula) care iese în afară şi prinde harul. Despre predestinarea pentru Rai şi despre perseverenţa până la capăt ca „dar special” (gratia specialis, personalis) el nu va auzi nimic. Faptul că el credea cu sinceritate că prin aceste afirmaţii condamna nu o dogmă a bisericii, ci vederile greşite şi personale ale lui Augustin, este la fel de cert în cazul său ca în acela al predecesorilor săi Cassian şi Hilarie din Arles (vezi mai sus).

În consecinţă, acţiunile lor reprobabile în mod obiectiv, dar scuzabile în mod subiectiv, nu a împiedicat Franţa de la a-i onora pe aceşti trei oameni ca sfinţi până în ziua de astăzi. Masilienii târzii erau la fel de puţin conştienţi ca şi cei timpurii că au deraiat de la linia ortodoxiei, şi autoritatea infailibilă a Bisericii nu luase încă o decizie în privinţa lor.

Totuşi, unii ar putea vorbi despre o predominanţă şi nu despre supremaţia semipelagianismului în această perioadă. Ca dovadă a acestei afirmaţii putem cita două scrieri anonime, care au apărut după cum e probabil chiar în Gaul. În jurul lui 430 un scriitor necunoscut, recunoscut de Papa Gelasie ca „probatus ecclesiae magister”, a compus opera care a făcut istorie, "De vocatione omnium gentium" (P. L., LI, 647 sq.). Este o încercare onestă şi pricepută de a domoli contradicţiile şi de a facilita trecerea de la semipelagianism la un augustinianism moderat. Pentru a armoniza universalitatea voinţei răscumpărării cu predestinarea interzisă, autorul anonim distinge între darul general al harului (benignitas generalis) care nu exclude pe nimeni, şi între grija specială a lui Dumnezeu (gratia specialis), care le este dată doar celor aleşi. De vreme ce sugestii înspre această distincţie găsim deja în operele lui Augustin, putem spune că această lucrare stă pe un fundament augustinian (cf. Loofs, "Dogmengesch.", 4th ed., Leipzig, 1906, p. 391).  O altă scriere anonimă datând de la mijlocul secolului al V-lea, considerată printre operele lui Augustin şi editată de Academia din Viena, poartă titlul: "Hypomnesticon contra Pelagianos et Cślestianos" (Corpus scriptor. ecclesiast. latin., X, 1611 sqq.). Aceasta conţine o refutare a semipelagianismului, pe măsură ce condamnă fundamentarea predestinării pe „credinţa prezisă” de Dumnezeu (fides prśvisa). Dar, de asemenea, provoacă irezistibilitatea harului şi predestinarea pentru iad. Ca şi fundament pentru damnarea eternă este dată capacitatea divină de a vedea dinainte păcatul, deşi autorul nu se poate abţine să nu vadă că pedeapsa eternă ca şi consecinţă a păcatului este stabilită din eternitate. O a treia lucrare merită o atenţie specială, având în vedere că reflectă vederile Romei de la sfârşitul secolului al V-lea; este intitulată: "Indiculus seu prćteritorum Sedis Apostolicć episcoporum auctoritates" (in Denzinger-Bannwart, "Enchiridion", Freiburg, 1908, nn. 129-42), şi subliniază în doisprezece capitole lipsa de putere a omului de a se ridica singur, absoluta necesitate a harului pentru toate faptele benefice, şi caracterul special bazat pe har al perseverenţei până la capăt. „Întrebările mai adânci şi mai dificile” referitoare la har, aşa cum s-au ivit acestea în cursul discuţiei, au fost trecute cu vederea ca fiind de prisos. Poziţia augustiniană a compilatorului este la fel de neîndoielnică ca şi înclinaţia anti-semipelagiană a întregii lucrări. Privit în timpurile de atunci şi într-o oarecare măsură chiar şi astăzi ca o instrucţiune papală trimisă de Celestin I episcopului de Gaul împreună cu documentul menţionat mai sus, acest appendix sau „indiculus” este acum considerat neautentic şi originea sa este raportată la sfârşitul secolului al V-lea. Este cert că în jurul anului 500 AD, această lucrare a fost recunoscută ca expresia oficială a vederilor Scaunului Apostolic.

III. DECLINUL ŞI SFÂRŞITUL SEMIPELAGIANISMULUI (519-530)

Nu în Roma sau în Gaul, ci după o trecere de jur împrejurul Constantinopolului, zvâcnirea semipelagiană urma să se dezlănţuie cu o nouă forţă. S-a întâmplat astfel: în 519, călugării sciţi sub conducerea lui Iohannes Maxenţiu, care era versat în literatură latină, au apărut la Constantinopol cu intenţia de a insera în simbolul Conciliului de la Calcedon (451) formula cristologică "Unus de s. Trinitate in carne crucifixus est", cu privire la disputa Theopaschite care avea atunci mare amploare. În această clauză, fanaticii călugări vedeau „standardul ortodoxiei” şi priveau primirea solemnă a acesteia în simbol drept cel mai eficace mijloc de a înfrânge monofizitismul. Cu această propunere inoportună, ei au făcut presiuni şi asupra legaţilor papali, care erau însărcinaţi cu negocierile pentru re-stabilirea relaţiilor oficiale între Roma şi Bizanţ. Când episcopul Possessor din Africa i-a abordat pe legaţii ezitanţi cu citate din lucrările lui Faustus din Riez, recent decedat, Maxenţiu nu a ezitat să-l denunţe pe Possessor şi pe abaţii săi foarte scurt ca „partizani ai lui Pelagie” (sectatores Pelagii; cf. Maxentius, "Ep. ad legatos" in P. G., LXXXVI, 85). Astfel, dintr-odată s-a pus problema ortodoxiei lui Faustus şi, simultan, a celei a semipelagianismului în general; de aici înainte, conflictul niciodată nu s-a diminuat până la aplanarea sa finală. Cum nu se putea ajunge la nici o decizie fără concurenţa Romei, Maxenţiu a pornit spre Roma în iunie 519, împreună cu câţiva călugări ca să-şi aducă petiţia înaintea Papei Hormisdas. În timpul rezidenţei lor de paisprezece luni în Roma, n-au scăpat nimic din vedere pentru a-l face pe papă să recunoască formula cristologică şi să-l condamne pe Faustus. Cu toate acestea, Hormisdas, a refuzat să se supună vreuneia dintre cereri. Dimpotrivă, într-un răspuns către Episcopul Possessor din 20 aug 520, s-a plâns plin de amărăciune de lipsa de tact şi de purtarea fanatică a călugărilor sciţi la Roma (cf. A. Thiel, "Epistolć Romanor. Pontif. genuinć", I, Braunsberg, 1868, 929). Cât despre Faustus, Hormisdas a declarat în aceeaşi scrisoare că lucrările sale cu siguranţă conţin multe lucruri distorsionate (incongrua) şi, mai mult, nu este inclus în scrierile recunoscute ca fiind ale patriarhilor. Doctrina sănătoasă despre har şi despre libertate putea fi luată sin scrierile Sf. Augustin.

Acest răspuns evaziv din partea papei, indicând lipsa vreunei înclinaţii de a le îndeplini dorinţele, era departe de a fi pe placul lui Maxenţiu şi companionilor săi. Întorcându-se înspre altcineva pentru sprijin, Maxenţiu a format o ligă a episcopilor africani care, ca urmare a persecuţiei vandalilor asupra catolicilor sub Regele Thrasamund (496- 523), locuiau în exil pe insula din Sardinia. Fulgenţiu din Ruspe, cel mai învăţat dintre exilaţi, a intervenit în dispută de partea colegilor săi episcopi. Într-o lungă epistolă (Fulgenţiu, Ep. xvii, "De incarnatione et gratia", in P. L., LXV, 451 sqq.), i-a satisfăcut pe călugării sciţi prin aprobarea ortodoxiei formulei cristologice şi a condamnării lui Faustus de Riez. Din nefericire, lucrarea sa polemică în şapte cărţi împotriva lui Faustus s-a pierdut, dar în numeroasele sale scrieri pe care le-a alcătuit în timpul exilului său în Sardinia şi parţial după întoarcerea sa în Africa respiră un spirit atât de adevărat augustinian încât el a fost numit pe drept un „Augustin prescurtat”. Lovitura aplicată lui Faustus a avut efect şi în Gaul şi în Roma. Episcopul Caesarius din Arles, deşi ucenic al lui Lerins, a subscris doctrinei lui Augustin asupra harului şi vederile sale au fost împărtăşite de către multe dintre episcopiile din Gaul. Alţi episcopi au rămas într-adevăr încă înclinaţi spre semipelagianism. La un sinod din Valencia (528 sau 529) Caesarius a fost atacat în baza învăţăturii sale, dar a fost în stare să răspundă eficient. Fiind asigurat de „autoritatea şi sprijinul Scaunului Apostolic”, i-a adunat pe 3 Iulie 529 pe cei care îi împărtăşeau părerile la cel de-al doilea Sinod de la Orange, care a condamnat semipelagianismul ca erezie.  În douăzeci şi cinci de canoane au fost definite întreaga neputinţă a naturii în ce priveşte binele, absoluta necesitate a harului care precede acţiunea umană pentru a face fapte bune, în mod special la începutul credinţei, absoluta gratuitate a primului har şi a perseverenţei până la final, în timp ce în epilogul predestinării voinţei pentru rău a fost etichetată ca erezie (cf. Denzinger-Bannwart, nn. 174-200). Pe măsură ce Papa Bonifaciu al II-lea a ratificat decretele din anul următor (530), Sinodul de la Orange a fost ridicat la rangul de conciliu ecumenic. A fost triumful final al lui Augustin, „Doctorul harului”, după moartea sa.
Ce este nou?

Mapamond Creştin Baptist - ştiri de interes pentru creştinătatea română.

 

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Grup de Discuţii Apologetică - te poţi abona şi scrie mesaje care să fie dezbătute, discutate în acest grup de către membrii săi.

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

CHAT Creştin! - aici intri dacă vrei să discuţi cu prietenii sau să îţi faci prieteni noi. Teme diverse.

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Newsletter gratuit!

Apasă aici dacă doreşti să primeşti lunar pe email notificări despre apariţia următorului număr al Publicaţiei de Apologetică

 

Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Arhiva | Contact | Despre noi | Colaboratori
Copyright © 2003 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate