Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Apologetica
 

 

 

Arhiva
Contact
Despre noi
Colaboratori

NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Site-uri Baptiste
Istorie
Pastorala
Proiectul Betania
Articole
MEDIA
Stiri internationale
Din presa romana
Posta Redactiei

 

 


Pagina de Apologetică

 

 

Articolele din acest număr:

 

Monasticismul Creştin Ortodox – Hesichasmul [pagina 1]

[click aici...]

Monofiziţi şi monofizitism [pagina 1]

[click aici...]

CLEMENT DIN ROMA, Prima Epistolă [pagina 2]

[click aici...]

Hermeneutica Biblica sau Principii de interpretare a Bibliei bazate pe Lucrari de Hermeneutica [pagina 2]

[click aici...]

horizontal rule

CLEMENT DIN ROMA, Prima Epistolă

NOTE INTRODUCTIVE LA PRIMA EPISTOLĂ CĂTRE CORINTENI

[30-100 d.Hr.] Probabil Clement era unul dintre Neamuri, adică un Roman. Se pare că el a fost la Filipii cu Sfântul Apostol Pavel (57 d.Hr.) în momente în care aceea biserică, întâia născută a vestului, trecea prin mari încercări ale credinţei. Acolo, împreună cu femei sfinte şi alţii, el a slujit apostolului şi sfinţilor. Pentru că acest oraş era o colonie romană, nu mai trebuie să pune întrebări legate de cum se face că un Roman era acolo. Probabil el lucra în anumite servicii publice, şi nu este imposibil ca el să fi vizitat Corintul în acele zile. Fără îndoială că el a învăţat de la apostol, şi însoţitorul său, Sfântul Apostol Luca, cum să folosească Septuaginta, în care în care, datorită faptului că cunoştea limba greacă, curând a fost considerat un expert. Cu toate acestea, copia făcută de el acelei versiuni nu întotdeauna este în acord cu Textus Receptus, aşa cum vor observa şi cititorii.

Fiind co-presbiter cu Linus şi Cletus, el le-a succedat în conducerea Bisericii Romei. Am fost şovăitor în a adopta opinia că această epistolă a fost scrisă aproape de încheierea vieţii lui, şi nu numai după persecuţia lui Nero. Nu este imposibil ca atât Linus, cât şi Cletus să fi pierit în aceea încercare de foc, şi faptul că Clement le-a succedat imediat în lucrare şi loc face mai dificilă cronologia acelei perioade. După moartea apostolilor, pentru că întemniţarea şi martiriul Sfântului Apostol Petru pare a fi istorică, Clement a fost reprezentantul natural al Sfântului Apostol Pavel, şi chiar al însoţitorului lui, „apostolul circumciziunii”; prin urmare în mod natural el a scris Epistola în numele bisericii locale, atunci când l-au căutat pentru sfat. Fără nici o îndoială, Sfântul Apostol Ioan încă supravieţuia în Patmos sau în Efes; dar Filipenii, a căror relaţie cu Roma este atestată de vizita lui Epafrodit, au privit în mod natural pe prietenii supravieţuitori ai marelui lor fondator; bătrânul apostol nu a fost la fel de accesibil în est. Toate drumurile duceau spre Oraşul Imperial şi porneau din Milliarium Aureum. Cu toate că, fără îndoială Clement a scris scrisoarea, el şi-a ascuns propriul nume şi a scos în faţă fraţii, care se pare că s-au întâlnit într-un conciliu şi au trimis o delegaţie frăţească (Cap. LIX). Lipsa totală a spiritului lui Diotref (3 Ioan), şi strânsa conformitatea a Epistolei, în umilinţă şi blândeţe, cu cea a Sfântului Apostol Petru (1 Petru 5:1-5), sunt trăsături demne de luat în seamă. Întreaga epistolă va fi animată de duhul plin de dragoste şi credincioşie a dragilor Filipeni, ai Sfântului Apostol Pavel, în mijlocul cărora scriitorul a învăţat Evanghelia. Clement a adormit, probabil curând după ce şi-a expediat scrisoarea. Aceasta este moştenirea unuia care a reflecta era apostolică în tot adevărul minunat şi evanghelic care era primul rod al prezenţei Duhului împreună cu Biserica. El a împărtăşit cu alţii aureola slavei atribuită de Sfântul Apostol Pavel (Filipeni 4:3), „ale căror nume sunt scrise în Cartea Vieţii”.

Planul acestei publicaţii nu permite, în acest volum, restaurarea porţiunilor recent descoperite din lucrarea sa. Editorul are intenţia de a prezenta acestea împreună cu alte relicve ale antichităţii primare, recent descoperite, într-un volum suplimentar, dacă iniţiativa va avea suficientă încurajare. Aşa numita A Doua Epistolă a lui Clement este acum cunoscută ca fiind lucrarea altcuiva şi a fost reaşezată într-un alt loc în aceste serii. Ceea ce urmează este Nota introductivă a editorilor şi traducătorilor originali, doctorii. Roberts şi Donaldson: -

Prima epistolă, care poartă numele lui Clement, a fost păstrată pentru noi numai într-un singur manuscris. Deşi se face deseori referinţă la ea în scriitorii Creştini antici, ea a rămas necunoscută cercetătorilor din Vestul Europei până când, cu bucurie, au descoperit-o în manuscrisul Alexandrinian. Acest manuscris al Sfintelor Scripturi (cunoscut şi în general făcându-se referire la el ca Codex A) a fost prezentat, lui Charles, de către Cyril, Patriarhul Constantinopolului, şi acum este păstrat în Muzeul Britanic. Anexate la cărţile Noului Testament conţinute în acest manuscris, există două scrieri descrise ca Epistolele lui Clement. Dintre acestea, cea care este înaintea noastră este prima. Ea este tolerabil perfectă, dar există multe mici lacune, sau goluri, în manuscris şi se presupune că o întreagă filă, de la încheiere, a fost pierdută. Aceste lacune, deşi, atât de numeroase în unele capitole, în general nu trec dincolo de cuvinte sau silabe, şi în mare parte pot fi uşor înlocuite.

Cine a fost acest Clement căruia îi sunt atribuite aceste scrieri, nu se poate stabili cu o certitudine absolută. Opinia generală este că el este acelaşi cu persoana cu acelaşi nume la care face referire Sfântul Apostol Pavel (Filipeni 4:3). Scrierile în sine nu conţin nici o informaţie despre autorul lor. Prima, şi de departe cea mai lungă dintre ele, în mod simplu susţine că a fost scrisă în numele Bisericii din Roma, pentru Biserica din Corint. Dar în catalogul de conţinuturi care apare la începutul manuscrisului ambele sunt, în mod clar atribuite lui Clement; şi judecata celor mai mulţi dintre cercetători este, că cel puţin în legătură cu prima Epistolă, această afirmaţie este corectă; şi că aceasta trebuie să fie privită ca o producţie autentică a prietenului şi colaboratorului Sfântului Apostol Pavel. Această credinţă se regăseşte chiar în perioada timpurie în istoria Bisericii. Ea se regăseşte în scrierile lui Eusebiu (Hist. Eccl., iii.15), ale lui Origen (Comm in Joan., i.29), şi la alţii. Şi dovezile interne tind să susţină această opinie. Doctrina, stilul şi modul de gândire sunt toate în acord cu aceasta; aşa încât, cu toate că, aşa cum a fost spus, o siguranţă totală nu se poate avea cu privire la subiect, noi putem concluziona, cu o mare probabilitate, că avem în această epistolă o compoziţie a lui Clement care ne este cunoscut din Scriptură ca fiind asociat cu marele apostol.

Data acestei Epistole a fost subiectul unei destul de mare controverse. Este clar din scrierea în sine că ea a fost compusă imediat după o persecuţie pe care a suferit-o Biserica Romană (cap. i.); şi singura întrebare este, dacă este vorba de persecuţia lui Nero sau a lui Domiţian. Dacă este prima, data ar fi aproximativ anul 68; dacă este cea din urmă, trebuie să o plasăm undeva spre încheierea primului secol sau începutul celui de al doilea. Nu avem nici un ajutor exterior pentru a da un răspuns la această întrebare. Lista episcopilor Romani timpurii este într-o confuzie incurabilă, unii făcând-l pe Clement succesorul imediat al Sfântului Apostol Petru, alţi pe Linus, şi alţii punând tot pe Linus şi Anacletus, între el şi apostol. Din nou, dovada internă, lasă subiectul sub semnul întrebării, cu toate că s-au vehiculat ambele poziţii. În general, probabilitatea mai mare pare să fie în favoarea perioadei lui Domiţian, aşa încât epistola poate fi datată în jurul anului 97 d.Hr.

Această Epistolă a avut parte de un mare respect în Biserica primară. Relatare pe care ne-o oferă Eusebiu despre ea (Hist. Eccl., iii.16) este următoarea: „Există şi o Epistolă recunoscută ca a lui Clement (care în mod corect a fost identificat ca prietenul Sfântului Apostol Pavel), mare şi admirabil, care a scris în numele Bisericii din Roma, Bisericii din Corint, răzvrătirea apărând în biserica din urmă. Suntem conştienţi că această Epistolă a fost citită în public în multe biserici, atât în vremurile vechi, cât şi în zilele noastre.” Epistola care ne stă înainte pare să fi fost citită în multe biserici, şi era aproape la acelaşi nivel cu scrierile canonice. Până şi locul acesteia în manuscrisul Alexandrinian, imediat după cărţile inspirate, este în armonie cu poziţia pe care a avut-o aceasta în Biserica primară. Într-adevăr, din multe puncte de vedere, apare o mare diferenţă între aceasta şi scrierile inspirate, cum ar fi, folosirea uneori fantezistă a afirmaţiilor din Vechiul Testament, poveştile fabuloase care sunt acceptate de autor, şi în general caracterul difuz şi lipsit de putere al stilului prin care aceasta se distinge. Dar tonul înalt al adevărului evanghelic care predomină în aceasta, apelul simplu şi călduros care este făcut inimii şi conştiinţei, şi anxietatea pe care scriitorul ei o manifestă în mod constant promovează interesul cel mai bun pentru Biserica lui Christos, răspândind, încă, farmecul nemuritor a acestei relicve preţioase a vremurilor apostolice de la urmă.

Scrisoare lui Clement către Corinteni

CAPITOLUL 1 – SALUTUL ŞI APRECIEREA ADRESATĂ CORINTENILOR,  ÎNAINTE SĂ AIBĂ LOC ÎNTRE EI SCHISMA.

Biserica lui Dumnezeu care locuieşte în Roma, către Biserica lui Dumnezeu care locuieşte în Corint, celor care sunt chemaţi şi sfinţiţi prin voia lui Dumnezeu, prin Isus Christos: Harul şi pacea să vă fie înmulţite, din partea Dumnezeului Atotputernic, prin Isus Christos.

Dragii noştri fraţi, datorită evenimentelor dezastruoase care au venit peste noi în mod neaşteptat şi în mod succesiv, simţim că am fost într-un fel în întârziere în a ne îndrepta atenţia spre punctele cu privire la care ne-aţi consultat; şi în mod special aceea ruşinoasă şi detestabilă răzvrătire, total nepotrivită pentru aleşii lui Dumnezeu, în care câteva persoane, grăbite şi încrezătoare în ele însele, au aprins gudronul freneziei, aşa încât numele vostru venerabil şi ilustru, vrednic să fie iubit de toţi, a suferit lezare dureroasă. Pentru că, a fost cineva care a stat vreodată, chiar şi pentru o scurtă vreme, printre voi, şi nu să nu fi găsit credinţa voastră ca fiind tot atât de roditoare ca virtute pe cât a fost de bine fundamentată? Cine nu admira sobrietatea şi moderaţia neprihănirii voastre în Christos? Cine nu proclama măreţia ospitalităţii voastre obişnuite? Şi nu s-a bucurat de cunoaşterea voastră perfectă şi bine fundamentată? Pentru că voi aţi făcut toate lucrurile fără a ţine seamă de persoane, şi aţi umblat în poruncile lui Dumnezeu, fiind ascultători de cei care cârmuiesc, şi acordând toată onoare care se cuvine prezbiterilor dintre voi. V-aţi bucurat când tinerii Au fost sobri şi serioşi în gândire; v-aţi instruit soţiile să facă toate lucrurile în mod ireproşabil, cu cuviinţă şi un cuget curat, iubindu-şi soţii aşa cum le obligă îndatorirea, şi le-aţi învăţat că, trăind după norma ascultării, ele trebuie să-şi organizeze în mod cuviincios treburile gospodăriei, şi în toate aspectele să fie caracterizate de discreţie.

CAPITOLUL 2 – LAUAD LA ADRESA CORINTENILOR CONTINUATĂ.

Mai mult, voi toţi v-aţi distins prin umilinţă, şi în nici un fel nu aţi fost flataţi de mândrie, ci aţi manifestat ascultare, mai degrabă decât s-o pretindeţi, şi aţi fost mult mai dispuşi să daţi decât să primiţi. Mulţumiţi cu provizia pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru voi, şi urmărind cu atenţie cuvântul Său, aţi fost umpluţi în interior de doctrina sa, şi suferinţele sale au fost înaintea ochilor voştri. Prin urmare, tuturor, v-a fost acordată o pace profundă şi abundentă, şi aţi avut o dorinţă nesăţioasă pentru facerea binelui, în timp ce o vărsare deplină a Duhului Sfânt era peste toţi. Plini de planuri sfinte, şi cu o adevărată seriozitate a gândirii şi o încredere evlavioasă, voi aţi întins mâinile către Atotputernicul Dumnezeu, rugându-l să fie îndurător cu voi, dacă eraţi vinovaţi de vreo nelegiuire involuntară. Zi şi noapte eraţi preocupaţi de toată frăţietatea, pentru ca numărul aleşilor lui Dumnezeu să poată fi mântuit cu îndurare şi cu un cuget bun. Voi eraţi sinceri şi necorupţi, şi uitaţi ofensele care erau între voi. Orice fel de fracţiuni şi schisme erau respingătoare în ochii voştri. Aţi plâns pentru nelegiuirile semenilor voştri: deficienţele lor le-aţi socotit ca pe ale voastre. Nici odată nu aţi invidiat vreo acţiune de bunătate, fiind „gata de orice faptă bună”. Împodobiţi cu o viaţă virtuoasă şi religioasă perfectă, aţi făcut toate lucrurile în frica de Dumnezeu. Poruncile şi rânduielile Domnului fiind scrise pe tablele inimilor voastre.

CAPITOLUL 3 – STARAE TRISTĂ A BISERICII DIN CORINT, DUPĂ RĂZVRĂTIREA CARE A AVUT LOC ÎN EA, DIN CAUZA INVIDIEI ŞI CONCURENŢEI.

V-au fost acordate tot felul de onoruri şi fericiri, şi apoi s-a împlinit ceea ce este scris, „Mulţi preaiubiţi au mâncat şi au băut şi au crescut şi au ajuns graşi şi nărăvaşi”. Ca urmare, s-a ivit concurenţa şi invidia, lupta şi răzvrătirea, persecuţia şi dezordinea, războiul şi robia. Aşa încât ceea ce este fără valoare s-a ridicat împotriva celor onorabili, cei fără nici o reputaţie împotriva celor care erau renumiţi, nebunul împotriva înţeleptului, tinerii împotriva celor înaintaţi în vârstă. Din acest motiv neprihănirea şi pacea sunt acum departe de voi, cu atât mai mult cu cât fiecare părăseşte frica de Dumnezeu, şi ajunge orb în credinţa Lui, neumblând nici în rânduielile slujbei sale, nici în faptele care se potrivesc unui Creştin, ci umblă după propriile lui plăceri rele, reactualizând practica unei invidii lipsite de neprihănire şi de evlavie, prin care moartea însuşi a intrat în lume.

CAPITOLUL 4 – ÎNCĂ DIN VREMURILE ANTICE, MULTE RELE AU IZVORÂT DIN ACEASTĂ SURSĂ

Pentru că este scris: „După o bucată de vreme, Cain a adus Domnului o jertfă de mâncare din roadele pământului. Abel a adus şi el o jertfă de mâncare din oile întâi născute ale turmei lui şi din grăsimea lor. Domnul a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui; dar spre Cain şi spre jertfa lui, n-a privit cu plăcere. Cain s-a mâniat foarte tare, şi i s-a posomorât faţa. Şi Domnul a zis lui Cain: „Pentru ce te-ai mâniat, şi pentru ce ţi s-a posomorât faţa? Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti.” Însă Cain a zis fratelui său Abel: „Haidem să ieşim la câmp.” Dar pe când erau la câmp, Cain s-a ridicat împotriva fratelui său Abel, şi l-a omorât.” Vedeţi fraţilor, cum invidia şi gelozia a dus la uciderea fratelui. Tot datorită invidie, tatăl nostru Iacov a fugit dinaintea fratelui său Esau. Invidia a făcut ca Iosif să fie persecutat până la moarte, şi să ajungă în robie. Invidia l-a obligat pe Moise să fugă dinaintea lui Faraon, regele Egiptului, atunci când a auzit aceste cuvinte de la concetăţenii săi, „Cine te-a pus pe tine mai mare şi judecător peste noi? Nu cumva ai de gând să mă omori şi pe mine, cum ai omorât pe Egipteanul acela?” Datorită invidiei, Aron şi Maria au trebuit să-şi facă casa în afara taberei. Invidia i-a coborât pe Datan şi Abiram încă de vii în Hades (Locuinţa morţilor), prin revolta pe care ei au stârnit-o împotriva slujitorului lui Dumnezeu, Moise. Datorită invidiei David a ajuns să fie urât nu numai de străini, ci a fost persecutat chiar şi de Saul, regele lui Israel.

CAPITOLUL 5 – ÎN VREMURILE RECENTE, NU MAI PUŢIN RĂU A IZVORÂT DIN ACEEAŞI SURSĂ. MARTIRIUL LUI PETRU ŞI PAVEL.

Dar să nu stăruim asupra exemplelor antice, hai să venim la eroii spirituali mult mai recenţi. Să luăm exemplele nobile care ne sunt oferite chiar de generaţia noastră. Prin invidie şi gelozie, cel mai mare şi mai neprihănit pilon [al Bisericii] a fost persecutat până la moarte. Să punem înaintea ochilor noştri iluştrii apostoli. Petru, datorită unei invidii lipsită de neprihănire, a răbdat, nu din partea a unuia sau doi lucrători, ci din partea multora, şi când în final a suferit martiriul, s-a mutat în locul gloriei care i se cuvenea lui. Datorită invidiei, Pavel a obţinut răsplata suferinţei cu răbdare, după ce de şapte ori a fost aruncat în temniţă, obligat să fugă şi aruncat cu pietre. După ce a predicat atât în est cât şi în vest, el a câştigat o reputaţie strălucită datorată credinţei sale, a învăţat neprihănirea în întreaga lume şi a ajuns la limita extremă a vestului şi a suferit martiriul sub prefecţi. În acest fel a fost el mutat din lume, şi a plecat în locul sfânt, asigurându-ne un exemplu perfect de răbdare.

CAPITOLUL 6 – CONTINUARE. ALŢI CÂŢIVA MARTIRI.

La ceşti oameni care şi-au petrecut viaţa în trăirea sfinţeniei, trebuie adaus o mare mulţime de aleşi, care, răbdând din cauza invidiei multe ofense şi torturi, ne-au asigurat cel mai excelent exemplu. Datorită invidiei, aceste femei, Danaids şi Dircae au fost persecutate şi au suferit torturi teribile şi indescriptibile, şi-au terminat alergarea credinţei cu neclintire, şi deşi slabe la trup, au primit o răsplată nobilă. Invidia a înstrăinat soţiile de soţii lor, şi au schimbat ceea ce i-a fost spus părintelui nostru Adam, „Iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea!”. Invidia şi luptele au răsturnat cetăţi mari şi au dezrădăcinat naţiuni.

CAPITOLUL 7 – UN ÎNDEMN LA POCĂINŢĂ

Preaiubiţilor, vă scriu aceste lucruri, nu numai ca să vă sfătuiesc cu privire la îndatorirea voastră, ci şi să vă aduc aminte de noi. Pentru că noi luptăm în aceeaşi arenă, şi aceeaşi luptă ne este pusă înainte. Deci hai să renunţăm la grijile zadarnice şi neroditoare, şi să ne apropiem de glorioasa şi venerabila rânduială a sfintei noastre chemări. Hai să fim părtaşi la ceea ce este bine, plăcut şi acceptabil în ochi Celui care ne-a creat. Să privim în mod neclintit la sângele lui Christos, şi să vedem cât de preţios este acel sânge pentru Dumnezeu, care, fiind vărsat pentru mântuirea noastră, a afişat harul pocăinţei înaintea întregii lumi. Hai să ne întoarcem la fiecare eră care a trecut, şi să învăţăm că, din generaţie în generaţie, Domnul a alocat un loc al pocăinţei pentru oricine s-a întors la El. Noe a predicat pocăinţa, şi toţi care l-au ascultat au fost salvaţi. Iona a proclamat distrugerea Ninivenilor, dar ei, pocăindu-se de păcatele lor, l-au îmblânzit pe Dumnezeu prin rugăciune, şi au obţinut salvarea, cu toate că ei erau străini [de legământul] lui Dumnezeu.

CAPITOLUL 8 – CONTINUAREA DESPRE POCĂINŢĂ.

Aceşti lucrători ai Harului lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, au vorbit de pocăinţă; şi însuşi Domnul tuturor lucrurilor s-a adresat cu un jurământ cu privire la aceasta, „Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci mai degrabă pocăinţa lui;” adăugând, în plus, declaraţia plină de har: „Pocăiţi-vă casa lui Israel, de nelegiuirile voastre. Spune copiilor poporului Meu, pentru că păcatele voastre au ajuns de la pământ la cer, şi chiar dacă vor fi mai roşii ca purpura, şi mai negre ca pânza de sac, dacă vă întoarceţi la Mine cu toată inima, şi ziceţi, Tată! Eu te voi asculta, ca pe un popor sfânt”. Şi în alt loc El spune: „Spălaţi-vă deci şi curăţiţi-vă! Luaţi dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-aţi făcut! Încetaţi să mai faceţi răul! Învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ocrotiţi pe cel asuprit, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă!” – „Veniţi totuşi să ne judecăm”. El declară, „De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna. De veţi voi şi veţi asculta, veţi mânca cele mai bune roade ale ţării; dar de nu veţi voi şi nu veţi asculta, de sabie veţi fi înghiţiţi, căci gura Domnului a vorbit.” Prin urmare dorind ca toţi preaiubiţii Lui să fie părtaşi la pocăinţă, El a făcut [aceste declaraţii] prin voia sa atotputernică.

CAPITOLUL 9 - EXEMPLE ALE SFINŢILOR.

Deci să ascultăm de voia sa excelentă şi glorioasă; şi implorând îndurarea şi bunătatea Sa plină de dragoste, în timp ce părăsim orice fapte neroditoare, şi lupta, şi invidia, care duc la moarte, să ne întoarcem şi să apelăm la îndurarea Sa. Să contemplăm în mod neclintit la cei care au slujit în mod desăvârşit slavei Sale minunată. Să-l luăm (de exemplu) pe Enoh, care, fiind găsit neprihănit în ascultare, a fost mutat, şi nu a cunoscut moartea nici odată. Noe, fiind găsit credincios, a predicat lumii, prin lucrarea sa,  regenerarea; şi Domnul a salvat prin el animalele care de bună voie, au intrat în arcă.

CAPITOLU 10 – CONTINUARE CELOR SPUSE MAI SUS.

Avraam, numit „prietenul” a fost găsit credincios, pentru că a ascultat de cuvintele lui Dumnezeu. El, în exercitarea ascultării, a ieşit din ţara sa, şi din neamul său, şi din casa tatălui său, pentru ca, părăsind un mic teritoriu, şi o familie slabă, şi o casă nesemnificativă, să poată moşteni promisiunile lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu i-a spus, „Domnul zisese lui Avram: „Ieşi din ţara ta, din rudenia ta, şi din casa tatălui tău, şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare, şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare, şi vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta, şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.” Şi din nou, la despărţirea sa de Lot, Dumnezeu i-a zis. „Ridică-ţi ochii, şi, din locul în care eşti, priveşte spre miazănoapte şi spre miazăzi, spre răsărit şi spre apus; căci toată ţara pe care o vezi, ţi-o da ţie şi seminţei tale în veac. Îţi voi face sămânţa ca pulberea pământului de mare; aşa că, dacă poate număra cineva pulberea pământului, şi sămânţa ta va putea să fie numărată.” Şi din nou [Scriptura] zice, „Şi, după ce l-a dus afară, i-a zis: „Uită-te spre cer, şi numără stelele, dacă poţi să le numeri.” Şi i-a zis: „Aşa va fi sămânţa ta.” Avram a crezut pe Domnul, şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire.” Pe baza credinţei şi ospitalităţii lui, i-a fost dat un fiu la anii bătrâneţii, şi în exercitarea ascultării, el l-a adus ca jertfă lui Dumnezeu, pe unul din muntele pe care El i l-a arătat.

CAPITOLUL 11 – CONTINUARE. LOT

Pe baza ospitalităţii şi neprihănirii sale, Lot a fost salvat din Sodoma, atunci când toată ţara în jurul lui a fost pedepsită prin foc şi pucioasă, în felul acesta Domnul a făcut de cunoscut că El nu părăseşte pe cei care nădăjduiesc în El, dar se îndepartă de cei care se depărtează de El, pentru a-i pedepsi şi chinui. Pentru că soţia lui Lot, care a mers împreună cu el, având un alt gând decât al lui şi ne mai fiind de acord ce el [în ceea ce priveşte porunca pe care au primit-o], a fost făcută un exemplu, aşa încât a ajuns, astăzi, să fie un stâlp de sare. Lucrul acesta s-a făcut pentru ca toţi să cunoască că cei care sunt cu mintea împărţită, şi care nu se încred în puterea lui Dumnezeu, aduc peste ei judecata şi ajung un semn pentru toate generaţiile care vor veni.

CAPITOLUL 12 – RĂSPLĂŢILE CREDINŢEI ŞI OSPITALITĂŢII. RAHAV

Pe baza credinţei şi ospitalităţii ei, curva Rahav a fost salvată. Pentru că atunci când au fost trimişi spionii de către Iosua, fiul lui Nun, la Ierihon, regele din ţară presupunând că ei au venit să spioneze ţara lor, a căutat oamenii ca să-i prindă, pentru ca atunci când vor fi prinşi să fie daţi la moarte. Dar ospitaliera Rahav i-a primit şi i-a ascuns pe acoperişul casei ei sub nişte mănunchi de cânepă. Şi când oamenii trimişi de rege a ajuns la ea şi i-au zis „Scoate afară pe bărbaţii care au venit la tine, şi care au intrat în casa ta; căci au venit să iscodească ţara.” Ea le-a răspuns „Este adevărat că bărbaţii aceştia au venit la mine, dar nu ştiam de unde sunt; şi, fiindcă poarta a trebuit să se închidă noaptea, bărbaţii aceştia au ieşit afară” şi deci, faţă de ei, nu i-a descoperit pe spioni. Apoi ea a zis acelor oameni, „Ştiu că Domnul v-a dat ţara aceasta, căci ne-a apucat groaza de voi, şi toţi locuitorii ţării tremură înaintea voastră. Prin urmare, juraţi că atunci când o veţi lua să lăsaţi cu viaţă pe tatăl meu, pe mama mea, pe fraţii mei, pe surorile mele, şi pe toţi ai lor, şi că ne veţi scăpa de la moarte” Şi ei i-au spus, „Aşa va fi cum ai spus tu. Prin urmare, imediat ce vei şti că noi suntem aproape, adună-ţi familia sub acoperişul tău, şi ei vor fi păstraţi cu viaţă, dar orişicine va fi găsit în afara casei tale va pieri”. Mai mult, ei i-au dat un semn pentru aceasta, ea trebuia să lege la casa ei un fir stacojiu. În felul acesta ei au făcut de cunoscut că răscumpărarea va veni din sângele Domnului, pentru toţi cei care cred şi nădăjduiesc în El. Vedeţi, preaiubiţilor, la această femeie nu a fost numai credinţă ci şi profeţie.

CAPITOLUL 13 – UN ÎNDEMN LA UMILINŢĂ.

Prin urmare, fraţilor, să avem o gândire smerită, înlăturând orice aroganţă, mândrie, nebunie şi simţământ de mânie; şi să acţionăm în acord cu ceea ce este scris (pentru că Duhul Sfânt zice: „Nici un om înţelept să nu se laude cu înţelepciunea sa, nici omul tare să nu se laude cu tăria sa, nici omul bogat să nu se laude cu bogăţia sa; ci cel ce se laudă să se laude în Domnul, căutându-L cu toată inima, şi făcând judecată şi neprihănire”), fiind în mod special atenţi la cuvintele pe care le-a vorbit Domnul Isus, învăţându-ne blândeţe şi îndelungă răbdare. Pentru că aşa a vorbit el: „Fiţi miloşi ca să aveţi parte milă, iertaţi ca să vi se poată ierta, aşa cum faceţi, aşa vi se va face; aşa cum judecaţi, aşa veţi fi judecaţi; atât cât sunteţi de buni, atât vi se va arăta bunătate; cu ce măsură măsuraţi, cu aceeaşi vi se va măsura”. Să ne fundamentăm pe acest percept şi prin aceste reguli, pentru ca să umblăm cu toată umilinţa în ascultare de cuvintele sale. Pentru că cuvântul sfânt spune „La cine mă voi uita eu, dacă nu la cel ce este blând şi împăciuitor, şi care tremură la cuvintele mele?”

CAPITOLUL 14 – AR TREBUI MAI DEGRABĂ SĂ-L ASCULTĂM PE DUMNEZEU DECÂT PE AUTORII RĂZVRĂTIRII.

Aşadar, oameni buni şi fraţi, este corect şi sfânt să ascultăm mai degrabă de Dumnezeu decât să-i urmăm pe cei care, prin mândrie şi răzvrătire, au devenit liderii unei detestabile concurenţe. Pentru că noi nu trebuie să provocăm nici cea mai mică lezare, ci mai degrabă, dacă noi în mod grăbit ne alăturăm înclinaţiilor oamenilor care năzuiesc spre aceste lupte şi răzmeriţe, suntem în mare pericol să ne îndepărtăm de ceea ce este bun. Să fim buni unii cu alţii după modelul îndurării sensibile şi blândeţii Creatorului nostru. Pentru că este scris, „Cei îndurători vor locui ţara, şi cei nevinovaţi vor fi lăsaţi în ea, dar nelegiuiţii vor fi nimiciţi de pe faţa ei” Si din nou [Scriptura] spune, „Am văzut pe cel rău în toată puterea lui; se întindea ca un copac verde. Dar când am trecut a doua oară, nu mai era acolo; l-am căutat, dar nu l-am mai putut găsi. Uită-te bine la cel fără prihană, şi priveşte pe cel fără vicleşug; căci omul de pace are parte de moştenitori.”

CAPITOLUL 15 – TREBUIE SĂ NE ALĂTURĂM CELOR CARE CAUTĂ PACEA, NU CELOR CARE NUMAI PRETIND CĂ FAC AŞA.

Prin urmare, hai să ne alipim de cei care cultivă pacea şi evlavia, şi nu de cei care în mod ipocrit preferă s-o dorească. Pentru că [Scriptura] zice într-un loc, „poporul acesta, Mă cinsteşte cu gura şi cu buzele, dar inima lui este departe de Mine”. Şi din nou: „Ei binecuvântează cu gura, dar blestemă cu inima lor”. Şi din nou zice, „Ei l-au iubit cu gura, şi l-au minţit cu limba; dar inima lor nu a fost curată faţă de El, nici nu au fost credincioşi faţă de legământul Său”. „ Limba înşelătoare să tacă”, [şi „Nimicească Domnul toate buzele linguşitoare], limba care vorbeşte cu trufie, pe cei ce zic: „Suntem tari cu limba noastră, căci buzele noastre sunt cu noi: cine ar putea să fie stăpân peste noi? Pentru că cei nenorociţi sunt asupriţi şi pentru că săracii gem, acum”, zice Domnul, „Mă scol, şi aduc mântuire celor obijduiţi.”

CAPITOLUL 16 – CHRISTOS CA UN EXEMPLU DE UMILINŢĂ.

Christos este a celor care au o inimă smerită şi nu a celor care se înalţă pe ei înşişi deasupra turmei. Domnul nostru Isus Christos, Sceptrul maiestăţii lui Dumnezeu, nu a venit în splendoarea mândrei şi a arogantei, cu toate că ar fi putut face aceasta, ci într-o stare smerită, aşa cum declară şi Duhul Sfânt despre El. Pentru că El zice, „Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut braţul Domnului? El [mesajul nostru] a crescut  înaintea Lui ca o odraslă slabă, ca un Lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile, şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă [ordinar]. Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă. Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că [în contul Său] este pedepsit, lovit de Dumnezeu, şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi. Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, [fiecare] om îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor. Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie, şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura. El a fost luat prin apăsare şi judecată; dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut că El fusese şters de pe pământul celor vii şi lovit de moarte pentru păcatele poporului meu? Groapa Lui a fost pusă între cei răi, şi mormântul Lui la un loc cu cel bogat, măcar că nu săvârşise nici o nelegiuire şi nu se găsise nici un vicleşug în gura Lui. Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă… Dar, după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile, şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui. Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora. Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu, şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor. De aceea Îi voi da partea Lui la un loc cu cei mari, şi va împărţi prada cu cei puternici, pentru că S-a dat pe Sine însuşi la moarte, şi a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora şi S-a rugat pentru cei vinovaţi.” Şi din nou el zice, „Dar eu sunt vierme, nu om, am ajuns de ocara oamenilor şi dispreţuit de popor. Toţi cei ce mă văd îşi bat joc de mine, îşi deschid gura, dau din cap şi zic: „S-a încrezut în Domnul! Să-l mântuiască Domnul, să-l izbăvească, fiindcă-l iubeşte!” Vedeţi, preaiubiţilor, care este exemplul pe care El ni l-a oferit; pentru că dacă Domnul s-a smerit pe Sine aşa, cum ar trebui să fim noi, care prin El a ajuns sub jugul harului Său?

CAPITOLUL 17 – SFINŢII CA UN EXEMPLU DE UMILINŢĂ.

Haideţi şi noi să fim imitatori a celor care în piei de ţap şi în piei de oi au mers şi au proclamat venirea lui Christos; mă refer la Ilie, Elisei şi Ezechiel dintre profeţi, împreună cu ceilalţi despre care se aduce aceeaşi mărturie [în Scriptură]. Avraam a fost într-un mod special onorat şi a fost numit prietenul lui Dumnezeu; totuşi el, privind cu uimire la slava lui Dumnezeu, a declarat cu umilinţă, „Eu sunt numai praf şi cenuşă”. Mai mult, aşa este scris despre Iov, „Iov era un om fără prihană şi curat la suflet. El se temea de Dumnezeu, şi se abătea de la rău.” Dar emiţând o acuzare împotriva lui însuşi, el a zis „Nici un om nu este fără pată, şi dacă viaţa lui ar fi mai puţin de o zi”. Moise a fost numit credincios peste toată casa lui Dumnezeu; şi folosindu-se de el, Dumnezeu a pedepsit Egiptul cu plăgi şi chinuri. Totuşi el, cu toate că este atât de onorat, nu a adoptat un limbaj trufaş, ci a zis, atunci când arătarea divină a ajuns la el din rugul aprins, „Cine sunt eu, ca Tu să mă trimiţi?” Eu nu sunt un om ori vorbirea uşoară”. Şi din nou el a zis „Eu nu sunt decât un abur”.

CAPITOLUL 18 – DAVID CA UN EXEMPLU DE UMULINŢĂ.

Dar ce vom zice despre David, din partea căruia a venit o mărturie asemănătoare, şi căruia Dumnezeu i-a zis, „Am găsit pe David, fiul lui Iese, om după inima Mea, care va împlini toate voile Mele.” Totuşi chiar acest om îi spune lui Dumnezeu, „Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele! Spală-mă cu desăvârşire de nelegiuirea mea, şi curăţă-mă de păcatul meu! Căci îmi cunosc bine fărădelegile, şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea. Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta; aşa că vei fi drept în hotărârea Ta, şi fără vină în judecata Ta. Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea. Dar Tu ceri ca adevărul să fie în adâncul inimii: fă dar să pătrundă înţelepciunea înăuntrul meu! Curăţă-mă cu isop, şi voi fi curat; spală-mă, şi voi fi mai alb decât zăpada. Fă-mă să aud veselie şi bucurie, şi oasele, pe care le-ai zdrobit Tu, se vor bucura. Întoarce-Ţi privirea de la păcatele mele, şterge toate nelegiuirile mele! Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic! Nu mă lepăda de la Faţa Ta, şi nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt. Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale, şi sprijineşte-mă cu un duh de bunăvoinţă! Atunci voi învăţa căile Tale pe cei ce le calcă, şi păcătoşii se vor întoarce la Tine. Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele! Izbăveşte-mă de vina sângelui vărsat, şi limba mea va lăuda îndurarea Ta. Doamne, deschide-mi buzele, şi gura mea va vesti lauda Ta. Dacă ai fi voit jertfe, Ţi-aş fi adus: dar Ţie nu-Ţi plac arderile de tot. Jertfele [plăcute] lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit: Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită.”

CAPITOLUL 19 – URMÂND ACESTE EXEMPLE, SĂ CĂUTĂM PACEA.

Deci umilinţa şi supunerea evlavioasă a acestor oameni mari şi iluştri ne-a fost oferită ca un exemplu bun nu numai nouă, ci şi tuturor generaţiilor dinainte de noi; chiar şi tuturor celor care au primit profeţiile Sale în frică şi adevăr. Deci, având, prezentate înaintea noastră, atât de multe şi glorioase exemple, să ne întoarcem din nou la practicarea acelei păci care de la început a fost caracteristica pusă înaintea noastră; şi să ne uităm fără cârtire la Tatăl şi Creatorul universului, să ne alipim de darurile şi binefacerile Sale pline de putere şi extraordinare, ale păcii. Să-l contemplăm cu înţelegerea noastră, să ne uităm cu ochii sufletului nostru la voinţa Sa îndelung răbdătoare. Hai să reflectă la cât de lipsit este El de mânie faţă de creaţia Sa.

CAPITOLUL 20 – PACEA ŞI ARMONIA UNIVERSULUI.

Cerurile, rotindu-se sub conducerea Sa, sunt supuse păcii Lui. Noaptea şi ziua îşi urmează cursul stabilit de El, neîmpiedicându-se în nici un fel una pe alta. Soarele şi luna, împreună cu stele însoţitoare, se mişcă în armonie după porunca Sa, în limitele prescrise lor şi fără nici o deviere. Pământul roditor, în acord cu voia Sa, rodeşte hrană din abundenţă, la vremea potrivită, pentru om şi fiare şi toate fiinţele vii de pe el, neezitând niciodată, şi neschimbând nici una din decretele pe care El le-a fixat. Locurile necercetabile ale abisului şi aranjamentele de nedescris a lumii de jos, sunt limitate de aceleaşi legi. Imensa Mare nemăsurabilă, adunată împreună prin lucrarea Sa în diferite bazine, nici odată nu trece dincolo de limitele stabilite în jurul ei, ci face aşa cum a poruncit El. Pentru că El a zis, „Până aici vei veni şi valurile tale se vor sparge în interiorul tău”. Oceanul, indiferent faţă de om şi de lumile de dincolo de el, este controlat de aceleaşi acţiuni ale Domnului. Anotimpurile primăverii, verii, toamnei şi iernii, în mod paşnic îşi dau loc unul altuia. Vânturile în cele câteva zone ale lui îşi împlinesc, la vremea potrivită, slujba lor fără vreun impediment. Fântânile mereu curgătoare, formate atât pentru bucurie cât şi pentru sănătate, furnizează fără încetare apa lor, pentru viaţa omului. Cele mai mici dintre fiinţele vii se întâlnesc împreună în pace şi concordie. Marele Creator şi Domnul a făcut ca toate acestea să existe în pace şi armonie; în timp ce El face bine tuturor, dar în modul cel mai abundent nouă care ne-a găsit refugiul în îndurarea Sa, prin Isus Christos Domnul nostru, a căruia să fie salva şi gloria pentru veci de veci. Amin. xxxxx

CAPITOLUL 21 – SĂ-L ASCULTĂM PE DUMNEZEU, ŞI NU PE AUTORII RĂZVRĂTIRII

Preaiubiţilor, luaţi aminte, ca nu cumva multele sale bunătăţi să ducă la condamnarea noastră a tuturor. [Căci aşa trebuie să se întâmple] dacă nu umblăm în mod vrednic de El, şi într-un gând să facem acele lucruri care sunt bune şi plăcute în ochii Lui. Pentru că [Scriptura] zice într-un loc, „Duhul Domnului este o candelă care cercetează locurile ascunse ale inimii”. Să ne gândim cât este El de aproape, şi că nici unul din gândurile sau motivaţiile la care suntem părtaşi nu sunt ascunse de El. Prin urmare, este bine ca noi să nu părăsim locul în care voia Sa ne-a aşezat. Mai degrabă să-i ofensăm pe acei oameni care sunt nebuni, şi înălţaţi, şi care se laudă cu mândria cuvântărilor lor, decât [să ofensăm] pe Dumnezeu. Să arătăm reverenţă faţă de Domnul Isus Christos, a cărui sânge a fost dat pentru noi; să cinstim pe cei care ne-au condus; să cinstim pe cei în vârstă dintre noi; să învăţăm pe tineri în frica de Dumnezeu; să ne îndreptăm privirile spre ceea ce este bine. Să vadă frumosul obicei al curăţiei [în toate comportările lor] să expună sincera dispoziţie a blândeţii; să facă de cunoscut poruncile pe care le au în gura lor, prin modul lor de vorbire; să arate dragostea, nu prin a se prefera unul pe altul, ci prin a arăta aceeaşi afecţiune faţă de toţi cei care se tem de Dumnezeu. Fie ca copiii voştri să aibă parte de adevărata învăţătură Creştină; să înveţe cât de mare valoare este în umilinţa înaintea lui Dumnezeu – cât de mult poate conta pentru El duhul unei afecţiuni curate – cât de excelentă şi măreaţă este frica Sa, şi cum aceasta salvează pe toţi cei care umblă în ea cu o inimă curată. Pentru că El este cel care cercetează gândurile şi dorinţele [inimii]: suflarea Sa este în noi; şi oricând Lui îi place, El o poate lua.

CAPITOLUL 22 – ACESTE ÎNDEMNURI SUNT CONFIRMATE DE CREDINŢA CREŞTINĂ, CARE PROCLAMĂ MIZERIA UNUI COMPORTAMENT PĂCĂTOS.

Credinţa care este în Isus Christos confirmă toate aceste [îndemnuri]. Pentru că El însuşi, prin Duhul Sfânt, aşa ne spune: „Veniţi, fiilor, şi ascultaţi-mă, căci vă voi învăţa frica Domnului. Cine este omul, care doreşte viaţa, şi vrea să aibă parte de zile fericite? Fereşte-ţi limba de rău, şi buzele de cuvinte înşelătoare! Depărtează-te de rău, şi fă binele; caută pacea, şi aleargă după ea! Ochii Domnului sunt peste cei fără prihană, şi urechile Lui iau aminte la strigătele lor. Domnul Îşi întoarce Faţa împotriva celor răi, ca să le şteargă pomenirea de pe pământ. Când strigă cei fără prihană, Domnul aude, şi-i scapă din toate necazurile lor.”. „Multe lovituri sunt [destinate pentru] cei răi; dar îndurarea va cuprinde pe cei care nădejduiesc în Domnul”.

CAPITOLUL 23 – FIŢI SMERIŢI ŞI CREDEŢI CĂ CHRISTOS VA VENI DIN NOU.

Tatăl atot-îndurător şi binevoitor are simţăminte [ale îndurării] faţă de ei care se tem de El, şi cu bunătate şi dragoste şi-a revărsat bunăvoinţa asupra celor care vin la El cu o inimă curată. Deci să nu fim cu inima împărţită; nici să nu lăsăm sufletele noastre să fie înălţate datorită darurilor Sale nespus de mari şi glorioase. Să fie departe de noi ceea ce este scris, „Nefericiţi sunt cei care sunt cu inima împărţită şi cu o inimă îndoielnică; care zic, aceste lucruri le-am auzit chiar din vremurile părinţilor noştri; dar vedeţi, noi am îmbătrânit, şi nici unul dintre ele nu ni s-au întâmplat”. Nebunule! Compară-te cu un pom: să luăm [de exemplu] viţa. Mai întâi de toate, ea îşi lasă frunzele să cadă, apoi apar mugurii, apoi apar frunzele şi apoi florile; după aceea vine strugurele acru, şi apoi curg fructele coapte. Voi percepeţi cum, într-un timp atât de scurt, fructele pomului ajung la maturitate. Oh ce adevăr, curând şi instantaneu voia Sa se va împlini, aşa cum aduce mărturie şi Scriptura, zicând, „El va veni de grabă, şi nu va zăbovi;” şi „Domnul va veni dintr-o dată în templul Lui, chiar Cel Sfânt, pe care îl aşteptaţi”.

CAPITOLU 24 – ÎN MOD CONTINUU DUMNEZEU NE ARATĂ, ÎN NATURĂ, CĂ VA AVEA LOC O ÎNVIERE.

Preaiubiţilor, să luăm aminte la modul în care Domnul în mod continuu ne dovedeşte că va exista o înviere viitoare, pentru care El l-a pregătit pe Domnul Isus Christos primul rod, prin învierea Lui din moarte. Preaiubiţilor, să contemplăm învierea care are loc tot timpul. Ziua şi noaptea ne spun despre o înviere. Noaptea se afundă în somn, şi ziua se iveşte; ziua [din nou] pleacă, şi vine noaptea. Hai să ne uităm la roadele [pământului], cum are loc semănatul grâului. Mai întâi merge semănătorul şi o aruncă în pământ; şi sămânţa, fiind deci împrăştiată, cu toate că este uscată şi goală atunci când cade pe pământ, în mod gradat se descompune. Apoi din această descompunere o învie din nou atotputernicia providenţei Domnului, şi dintr-o sămânţă răsar mai multe şi aduc roadă.

CAPITOLU 25 – PHOENIX O EMBLEMĂ A ÎNVIERII NOASTRE.

Hai să ne uităm la acel semn minunat [al învierii] care apare în ţările Estice, adică, în Arabia şi ţările din jur. Există o pasăre care se numeşte phoenix. Aceasta este singura de felul acesta şi trăieşte cinci sute de ani. Când se apropie vremea dezintegrării ei şi trebuie să moară, ea îşi realizează pentru sine un cuib de tămâie şi smirnă şi alte mirodenii, în care, atunci când vine vremea, ea intră şi moare. Dar prin descompunerea trupului se formează un fel de vierme, care, fiind hrănit de sucul acelei păsări, produce pene. Apoi, atunci când are puterea potrivită, acesta ia cuibul în care sunt oasele părinţilor ei, şi purtând acestea, el trece din pământurile Arabiei în cele ale Egiptului, în oraşul numit Heliopolis. Şi, în plină zi, zburând sub privirea tuturor oamenilor, el le pune pe altarul soarelui, aceste fiind făcute, se întoarce în grabă la reşedinţa ei iniţială. Apoi preoţii verifică registrul de date, şi descoperă că aceasta s-a întors exact atunci când s-au împlinit cei cinci sute de ani.

CAPITOLUL 26 – VOM ÎNVIA DIN NOU, EXACT AŞA CUM SUSŢINE SCRIPTURA

Atunci, credem noi aceasta ca un lucru greu şi minunat, pentru Creatorul tuturor lucrurilor, să învie pe acei care i-au slujit cu evlavie în siguranţa unei bune credinţe, atunci când şi printr-o pasăre El ne arată capacitatea puterii Sale de a-şi împlini promisiunea? Pentru că Scriptura spune undeva, „Tu mă vei învia, şi eu voi mărturisi despre Tine”; şi din nou, „M-am culcat şi am adormit; m-am trezit, pentru că Tu eşti cu mine”; şi din nou, Iov zice, „tu vei învia acest trup al meu, care a suferit aceste lucruri”.

CAPITOLUL 27 – ÎN NĂDEJDEA ÎNVIERII, SĂ NE ALIPIM DE DUMNEZEUL OMNIPOTENT ŞI OMNISCIENT.

Prim urmare având această nădejde, să lăsăm sufletele noastre să fie legate de El, care este credincios în promisiunile Sale, şi drept în judecăţile Sale. El cel care ne-a poruncit să nu minţim, cu mult mai mult El însuşi nu o va face; pentru că nimic nu este imposibil al Dumnezeu, în afară de a minţi. Fie ca credinţa Lui să fie trezită din nou în noi, şi să considerăm că toate lucrurile sunt posibile la El. Prin cuvântul tăriei Lui el a adus în fiinţă toate lucrurile, şi prin Cuvântul Său noi putem să le răsturnăm. „Cine Îi va zice, Ce faci? Sau, Cine va sta împotriva puterii tăriei Sale?” El face toate lucrurile când şi cum îi place, şi nici unul din lucrurile stabilite de El nu vor trece. Toate lucrurile sunt descoperite înaintea Lui, şi nimic nu poate fi ascuns de ochii Lui. „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui. O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre el. Şi aceasta, fără vorbe, fără cuvinte, al căror sunet să fie auzit”.

CAPITOLUL 28 – DUMNEZEU VEDE TOATE LUCRURILE: PRIN URMARE, SĂ FUGIM DE NELEGIUIRE.

Dacă toate lucrurile sunt văzute şi auzite [de Dumnezeu], să ne temem de El, şi să părăsim acele fapte rele care îşi au originea în dorinţe rele; aşa încât, prin mila Sa, să putem fi protejaţi de judecata care va veni. Pentru că unde ar putea, cineva dintre noi, fugi de mâna sa puternică? Sau care lume îi va primi pe cei care fug de El? Pentru că Scriptura zice într-un loc, „Unde mă voi duce departe de Duhul Tău, şi unde voi fugi departe de Faţa Ta? Dacă mă voi sui în cer, Tu eşti acolo; dacă mă voi culca în locuinţa morţilor, iată-Te şi acolo; Dacă voi lua aripile zorilor, şi mă voi duce să locuiesc la marginea mării, şi acolo mâna Ta mă va călăuzi, şi dreapta Ta mă va apuca.” Atunci, unde se va duce cineva, sau unde va scăpa de El, care cuprinde toate lucrurile?

CAPITOLUL 29 – SĂ NE APROPIEM DE DUMNEZEU ÎN CURĂŢIA INIMII

Să ne apropiem de El în sfinţenia duhului, ridicând în sus, spre El, mâini curate şi nepătate, iubindu-l pe Tatăl nostru plin de har şi plin de milă, care ne-a făcut părtaşi la binecuvântările alegerii Sale. Pentru că aşa este scris „Când Cel Preaînalt a împărţit naţiunile, când a împrăştiat fii lui Adam, El a stabilit graniţele naţiunilor în acord cu numărul îngerilor lui Dumnezeu. Poporul Său Iacov, a devenit partea Domnului, şi Israel partea lui de moştenire”. Şi într-un alt loc [Scriptura] spune, „Priviţi, Domnul îşi ia pentru Sine un popor din mijlocul neamurilor, aşa cum un om ia primul rod din aria de treierat; şi din acel popor va veni Preasfântul”.

CAPITOLUL 30 – SĂ AFCAEM ACELE LUCRURI CARE ÎI PLAC LUI DUMNEZEU ŞI SĂ FUGIM DE CELE PE CARE EL LE URĂŞTE, CA SĂ PUTEM FI BINECUVÂNTAŢI.

Prin urmare, văzând că noi suntem partea Celui Sfânt, să facem toate lucrurile care ţin de sfinţenie, evitând vorbirea rea, orice îmbrăţişare a ceea ce este abominabil şi necurat, împreună cu orice beţie, căutând schimbarea, orice pofte abominabile, scârbosul adulter, şi execrabila mândrie. Pentru că „Dumnezeu”, zice [Scriptura], „stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriţi”. Atunci, să ne alipim de cei cărora le-a fost dat har din partea lui Dumnezeu. Să ne îmbrăcăm cu armonie şi umilinţă, mereu exercitând auto-control, stând departe de orice bârfă şi vorbire de rău, fiind îndreptăţiţi prin faptele noastre, şi nu prin cuvintele noastre. Pentru că [Scriptura] zice, „Cel ce vorbeşte mult, va şi auzi multe ca răspuns. Şi, se poate considera neprihănit cel care este desăvârşit în vorbire? Binecuvântat este cel născut din femeie, care trăieşte puţin: dar nu se dedă la multă vorbire”. Fie ca lauda noastră să fie în Dumnezeu, şi în noi înşine; pentru că Dumnezeu urăşte pe cei care se laudă singuri. Mărturia despre faptele noastre bune să fie adusă de alţii, aşa cum a fost şi cu înaintaşii noştri neprihăniţi. Curajul, aroganţa şi îndrăzneala aparţin celor care sunt acuzaţi de Dumnezeu; dar moderaţia, umilinţa şi blândeţea celor care sunt binecuvântaţi de El.

CAPITOLUL 31 – SĂ VEDEM CARE SUNT MIJLOACELE PENTRU A OBŢINE BINECUVÂNTAREA DIVINĂ.

Deci, să ne alipim de binecuvântarea Sa şi să analizăm care sunt mijloacele de a avea parte de ea. Hai să ne gândim la acele lucruri care s-au petrecut de la început. Care a fost motivul pentru care tatăl nostru Avraam a fost binecuvântat? Nu pentru că el a lucrat neprihănirea şi adevărul prin credinţă? Isaac, cu o încredere desăvârşită, ca şi când ar fi cunoscut ce avea să se întâmple, din toată inima, s-a dat pe sine ca o jertfă. Iacov, datorită fratelui său, a mers în umilinţă din ţara sa, şi a venit la Laban şi i-a slujit, şi acolo i s-a dat sceptrul celor douăsprezece triburi a lui Israel.

CAPITOLU 32 – NOI SUNTEM ÎNDREPTĂŢIŢI NU PRIN PROPRIILE NOASTRE FAPTE, CI PRIN CREDINŢĂ.

Orice va analiza în mod sincer fiecare caz particular, va recunoaşte măreţia darurilor care au fost date prin el. Pentru că din el au ieşit preoţii şi toţi Leviţii care slujesc la altarul lui Dumnezeu. Tot din el [a fost descendent], după trup, Domnul nostru Isus Christos. Din el [au ieşit] regi, prinţi şi domnitori ai neamului lui Iuda. Nici celelalte triburi ale lui nu sunt într-o glorie mai mică, cu atât mai mult că Dumnezeu a promis, „Sămânţa ta va fi ca stelele de pe cer”. Prin urmare, toate acestea au fost deosebit de onorate şi făcute mari, nu de dragul lor, sau datorită propriilor fapte, sau datorită neprihănirii pe care au lucrat-o, ci prin lucrarea voii Sale. Şi, şi noi, fiind chemaţi după voia Sa în Christos Isus, nu suntem justificaţi prin noi înşine, nici prin înţelepciunea noastră, înţelegerea noastră, sau evlavia, sau faptele pe care le-am lucrat în sfinţenia inimii; ci prin credinţa prin care, de la început, Dumnezeul Atotputernic a justificat toţi oamenii; a Lui să fie slava în veci de veci. Amin.

CAPITOLUL 33 – DAR SĂ NU OBOSIM ÎN FACEREA FAPTELOR BUNE ŞI A DARGOSTEI. DUMNEZEU ÎNSUŞI ESTE UN EXEMPLU DE FAPTE BUNE, PENTRU NOI.

Atunci, ce vom face noi, fraţilor? Vom deveni leneşi în facerea de bine, şi vom înceta să trăim în dragoste? Să ferească Dumnezeu să urmăm un asemenea drum! Ci mai degrabă să ne aventurăm cu toate energiile şi abilităţile minţii înspre a face orice faptă bună. Pentru că Creatorul şi Domnul Însuşi se bucură de lucrările Sale. Pentru că prin puterea sa infinit de mare El a aşezat cerurile, şi prin înţelepciunea sa incomprehensibilă le-a împodobit. Tot El a scos pământul din apele care îl acopereau , şi l-a aşezat pe temelia neclintită a voii Sale. Şi animalele care sunt pe el, El le-a adus la existenţă prin cuvântul Său. În acelaşi fel, când a dat formă mării, şi creaturilor vii care sunt în ea, El le-a îngrădit [în limitele potrivite lor] prin puterea Sa. Mai presus de toate, cu mâna Sa sfântă şi nepătată, El a dat formă omului, cea mai superioară [dintre creaturile Sale], şi cu adevărat mare prin înţelegerea dată lui – asemănarea expresă cu propriul Său chip. Pentru că aşa zice Dumnezeu: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră. Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut”. După ce a terminat toate lucrurile, El le-a ratificat, le-a binecuvântat, şi a zis, „Creşteţi şi înmulţiţi-vă”. Apoi, vedem cum toţi oamenii neprihăniţi au fost împodobiţi cu fapte bune, şi cum Domnul Însuşi, împodobindu-se pe Sine cu lucrările Sale, s-a bucurat. Prin urmarea vând asemenea exemple, fără întârziere, să facem voia Sa, şi să facem lucrare neprihănirii cu toată puterea noastră.

CAPITOLUL 34 – MARE ESTE RĂSPLATA LUI DUMNEZEU PENTRU FAPTE BUNE. UNIŢI ÎMPREUNĂ ÎN ARMONIE, SĂ IMPLORĂM ACEEAŞI RĂSPLATĂ DE LA EL.

Slujitorul bun primeşte pâinea muncii sale cu încredere; cel leneş şi îndoielnic nu poate privi pe angajatorul său în faţă. Prin urmare, se cere ca noi să fim promţi în facerea binelui; pentru că a Lui sunt toate lucrurile. Şi de aceea El ne avertizează dinainte: „Iată, Domnul [vine], şi răsplata Sa este ce El, să dea fiecărui om după faptele sale”. Prin urmare, El ne sfătuieşte să facem aceasta cu toată inima, ca să nu fim leneşi sau îndoielnici în nici o faptă bună. Orice laudă şi încrederea a noastră să fie în El. Să ne supunem voii Sale. Să luăm seama la mulţimea îngerilor lui, cum ei stau tot timpul gata să slujească voii Sale. Pentru că Scriptura spune „De zece mii de ori zece mii stau în jurul Său, şi mii de mii îi slujesc Lui, şi strigă, Sfânt, sfânt, sfânt, este Domnul Sabaot; întreaga creaţie este plină de slava sa”. Şi deci, cu conştiinciozitate, adunându-ne împreună în armonie, să strigăm către El cu toată inima, ca şi cu o singură gură, ca să fim făcuţi părtaşi la marile şi glorioasele sale promisiuni. Pentru că [Scriptura] zice, „Lucruri, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile, pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.”

CAPITOLUL 35 – IMENSĂ ESTE ACEASTĂ RĂSPLATĂ. CUM O PUTEM OBŢINE?

Preaiubiţilor, cât de binecuvântate şi minunate sunt darurile lui Dumnezeu! Viaţa în nemurire, splendoare în neprihănire, adevărul într-o desăvârşită încredere, credinţa în siguranţă, stăpânire de sine în sfinţenie! Şi toate acestea intră în sfera de cunoaştere a înţelegerii noastre [acum]; cum vor fi atunci lucrurile care sunt pregătite pentru cei care îl aşteaptă pe El? Creatorul Tatăl tuturor lumilor, Cel Preasfânt, El singur le cunoaşte mărimea şi frumuseţea lor. Prin urmare, să căutăm cu toată inima să fim găsiţi în numărul celor care îl aşteaptă pe El, pentru a putea fi părtaşi la darurile Sale promise. Dar acum, preaiubiţilor, se va realiza aceasta? Dacă gândirea noastră va fi ancorată prin credinţă în răsplăţile lui Dumnezeu; dacă din toată inima căutăm lucrurile care îi sunt plăcute şi de primit la El; dacă facem lucrurile care sunt în armonie cu voia Sa desăvârşită; şi dacă urmăm calea adevărului, aruncând de la noi orice nedreptate şi inechitate, împreună cu orice lăcomie, ceartă, fapte rele, înşelare, bârfă, vorbire de rău, toate fiind urâte de Dumnezeu, mândrie şi trufie, îngâmfare şi ambiţie. Pentru că cei ce fac aceste lucruri sunt urâţi lui Dumnezeu; şi nu numai cei care fac acestea, ci şi cei care îi apreciază pe cei ce le fac. Pentru că Scriptura spune, „Dumnezeu zice însă celui rău: Ce tot înşiri tu legile Mele, şi ai în gură legământul Meu, când tu urăşti mustrările, şi arunci cuvintele Mele înapoia ta? Dacă vezi un hoţ, te uneşti cu el, şi te însoţeşti cu preacurvarii. Dai drumul gurii la rău, şi limba ta urzeşte vicleşuguri. Stai şi vorbeşti împotriva fratelui tău, cleveteşti pe fiul mamei tale. Iată ce ai făcut, şi Eu am tăcut. Ţi-ai închipuit că Eu sunt ca tine. Dar te voi mustra, şi îţi voi pune totul sub ochi! Luaţi seama dar, voi care uitaţi pe Dumnezeu, ca nu cumva să vă sfâşii, şi să nu fie nimeni să vă scape. Cine aduce mulţumiri, ca jertfă, acela Mă proslăveşte, şi celui ce veghează asupra căii lui, aceluia îi voi arăta mântuirea lui Dumnezeu.”

CAPITOLUL 36 – TOATE BINECUVÂNTĂRILE NE SUNT DATE PRIN CHRISTOS.

Preaiubiţilor, aceasta este modul în care noi îl găsim pe Mântuitorul nostru, chiar Isus Christos, Marele Preot al tuturor darurilor noastre, apărătorul şi ajutorul în slăbiciunile noastre. Prin El noi ne uităm la înălţimea cerului. Prin el noi zărim, ca într-o oglindă, imaginea sa imaculată şi cea mai superioară înfăţişare. Prin El ochii inimilor noastre sunt deschişi. Prin El înţelegerea noastră nebună şi întunecată înfloreşte din nou înspre minunata Sa lumină. Prin El, Domnul a dorit ca noi să gustăm cunoaşterea nemuritoare, „care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curăţirea păcatelor, şi a şezut la dreapta Măririi în locurile prea înalte, ajungând cu atât mai presus de îngeri, cu cât a moştenit un Nume mult mai minunat decât al lor.”. Pentru că este scris, „Din vânturi face îngeri ai Lui; şi dintr-o flacără de foc, slujitori ai Lui” Dar despre Fiul Său Domnul a vorbit aşa: „Tu eşti Fiul Meu; astăzi Te-am născut. Cere-Mi, şi-Ţi voi da neamurile de moştenire, şi marginile pământului în stăpânire.” Şi din nou El îi zice Lui, „Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut al picioarelor Tale”. Dar cine sunt vrăjmaşii? Toţi cei răi şi cei care se pun în opoziţie cu voia lui Dumnezeu.

CAPITOLUL 37 – CHRISTOS ESTE CONDUCĂTORUL NOSTRU, ŞI NOI SUNTEM SOLDAŢII LUI.

Atunci, oameni buni şi fraţi, cu toate energiile noastre să acţionăm ca nişte soldaţi, în acord cu poruncile Lui sfinte. Să ne gândim la cei care slujesc sub conducerea generalilor noştri, cu câtă ordine, ascultare şi supunere ei execută toate lucrurile care li se poruncesc. Nici unul nu este perfect, nici comandantul peste o mie, nici cel peste o sută, nici cel peste cincizeci, nici alţi ca ei, dar fiecare în rangul său execută lucrurile poruncite de rege şi de generali. Cel mai mare nu poate subzista fără cei mici, nici cei mici fără cei mari. Există un fel de amestec în toate lucrurile şi de aici apare avantajul reciproc. Să luăm ca exemplu trupul nostru. Capul nu este nimic fără picioare, şi picioarele nu sunt nimic fără cap; da, cele mai mici mădulare din trupul nostru sunt necesare şi de folos pentru întregul trup. Dar toate lucrează în armonie împreună, şi sunt sub o singură rânduială comună, aceea a menţinerii integrităţii trupului.

CAPITOLUL 38 – MEMBRI BISERICII SĂ SE SUPUNĂ, ŞI NICI UNUL SĂ NU SE RIDICE DEASUPRA ALTORA.

Atunci, întregul nostru trup să fie păstrat în Christos Isus; şi fiecare să fie supus semenului său în acord cu darul special care i-a fost dat. Cel tare să nu-l dispreţuiască pe cel slab şi cel slab să arate respect faţă de cel tare. Bogatul să poate de grijă de nevoile celui sărac; şi cel sărac să-l binecuvânteze pe Dumnezeu, pentru că El i-a dat unul prin care nevoia lui este împlinită. Omul înţelept să-şi arate înţelepciune, nu [numai] prin cuvinte, ci prin fapte bune. Cel smerit să nu mărturisească despre sine, ci să lase ca mărturia despre el să vină de la altul. Cel care este curat în trup să nu se umfle de mândrie cu privire la aceasta, şi să nu se laude, ştiind că un altul a fost cel care i-a acordat darul abstinenţei. Atunci, fraţilor, să ne gândim din ce material am fost făcuţi, - cine şi ce fel de fiinţe am venit în lume, ca şi cum aceasta s-ar fi făcut dintr-un mormânt şi din întunericul total. Cel care ne-a făcut şi ne-a dat forma, pregătindu-ne darurile Sale îmbelşugate înainte ca noi să ne fi născut, ne-a introdus în această lume. Prin urmare, din moment ce primim toate aceste lucruri de la El, trebuie să-i aducem mulţumire Lui pentru fiecare lucru; a Lui să fie slava în veci de veci. Amin.

CAPITOLUL 39 – NU EXISTĂ MOTIV DE ÎNCREDERE ÎN SINE.

Oamenii nebuni şi nechibzuiţi, care nu au nici înţelepciune şi nici învăţătură, ne batjocoresc şi îşi bat joc de noi, fiind doritori să se înalţe pe ei înşişi în propriile lor gânduri. Ce poate face un om muritor? Sau ce putere se află în unul făcut din praf? Pentru că este scris, „Un chip cu o înfăţişare necunoscută era înaintea ochilor mei. Şi am auzit un glas [zicând] care şoptea încetişor: „Fi-va omul fără vină înaintea lui Dumnezeu? Fi-va el [socotit] curat înaintea Celui ce l-a făcut? Dacă n-are încredere Dumnezeu nici în slujitorii Săi, dacă găseşte El greşeli chiar la îngerii Săi, cu cât mai mult la cei ce locuiesc în case de lut, care îşi trag obârşia din ţărână, şi pot fi zdrobiţi ca un vierme! De dimineaţă până seara sunt zdrobiţi, pier pentru totdeauna, şi nimeni nu ţine seama de ei. Li se taie firul vieţii: mor, şi tot n-au căpătat înţelepciunea!”.

CAPITOLUL 40 – ÎN BISERICĂ, SĂ PĂSTRĂM ORDINEA STABILITĂ DE DUMNEZEU.

Prin urmare, fiindu-ne arătate aceste lucruri şi pentru că ne uităm la adâncimile cunoaşterii divine, aceasta ne îndatorează să facem toate lucrurile, pe care Domnul ni le-a poruncit să le facem, în ordinea [lor potrivită], la timpurile stabilite. El s-a bucurat de darurile [care i s-au adus] şi slujirea adusă [Lui], şi aceasta nu în mod necugetat sau în mod neregulat, ci în timpurile şi la orele hotărâte. Unde şi prin cine doreşte El aceste lucruri să fie făcute, El Însuşi le-a stabilit prin propria Lui voie supremă, pentru ca toate lucrurile să fie făcute în mod pios şi în acord cu buna Sa plăcere. Să fie acceptabile pentru El. Prin urmare, cei care îşi aduc darurile la timpurile stabilite, sunt acceptaţi şi binecuvântaţi; pentru că urmează legile Domnului, ei nu păcătuiesc. Pentru că slujire specifică Lui este atribuită marelui preot, şi preoţii au locul lor potrivit, atribuit lor, şi administrarea lor specială este lăsată în seama Leviţilor. Laicii sunt limitaţi de legile care ţin de laici.

CAPITOLUL 41 – CONTINUAREA ACELUIŞ SUBIECT

Fraţilor, fiecare dintre voi să aducă mulţumiri lui Dumnezeu în starea în care se găseşte, trăind cu o conştiinţă curată, cu seriozitate cuvenită şi fără a trece dincolo de autoritatea slujirii prescrisă lui. Fraţilor, nu în orice loc se aduc jertfe zilnice, sau jertfe pentru vină, sau jertfe pentru păcat, sau jertfe pentru nelegiuire, cu numai în Ierusalim. Şi chiar şi acolo ele nu sunt oferite în orice loc, ci numai pe altarul dinaintea templului, ceea ce se aduce fiind mai întâi examinat cu atenţie de marele preot şi de slujitorii deja menţionaţi. Prin urmare, cel care face ceva dincolo de ceea ce este adecvat voii Sale, este pedepsit cu moartea. Vedeţi fraţilor, că cu cât este mai marea cunoaştere care ne-a fost acordată nouă, cu atât mai mare este şi pericolul la care suntem expuşi.

CAPITOLUL 42 – ORDINEA SLUJITORILOR DIN BISERICĂ

Apostolii ne-au predicat nouă evanghelia primită de la Domnul Isus Christos, Isus Christos [ a făcut la fel] de la Dumnezeu. Prin urmare Christos a fost trimis de Dumnezeu, şi apostolii de Christos. Ambele trimiteri au fost făcute într-un mod ordonat, în conformitate cu voia lui Dumnezeu. Prin urmare primind ordinele şi fiind deplin încredinţaţi de învierea Domnului Isus Christos, şi înrădăcinaţi în Cuvântul lui Dumnezeu, cu deplina asigurare a Duhului Sfânt, ei au mers mai departe proclamând că împărăţia lui Dumnezeu era aproape. Şi predicând prin sate şi oraşe, ei obţinut primele roade [ale muncii lor], fiind mai întâi autentificaţi de Duhul, pentru a fi episcopi şi diaconi ai celor care vor crede după aceea. Nici acesta nu era un lucru nou, din moment ce, într-adevăr, cu mulţi ani înainte de aceasta s-a scris despre episcopi şi diaconi. Pentru că aşa zice Scriptura într-un loc, „Voi întemeia episcopii lor în neprihănire, şi diaconii lor în credinţă”.

CAPITOLUL 43 – MOISE DIN VECHIME A POTOLIT CONTROVERSA CARE S-A IVIT LEGAT DE DEMNITATEA PREOŢEASCĂ.

Şi ce este de mirare dacă, cei care sunt în Christos şi cărora Dumnezeu le-a încredinţat o asemenea îndatorire, numesc acei [slujitori] menţionaţi mai înainte, când şi binecuvântatul Moise, „un slujitor credincios în toată casa lui”, a consemnat în cărţile sacre toate poruncile care i-au fost date şi când i-au urmat şi alţi profeţi, ei au adus mărturie într-un glas cu privire la rânduielile pe care el le-a stabilit? Atunci când au apărut rivalităţi legate de preoţie şi triburile se certau între ele cu privire la cine va fi împodobit cu slăvitul titlu, el a poruncit celor doisprezece căpetenii ale triburilor să-i aducă toiegele lor, fiecare fiind înscris cu numele tribului. El le-a luat şi le-a legat [împreună] şi le-a sigilat cu inelele căpeteniilor triburilor şi le-a pus în cortul întâlnirii pe masa lui Dumnezeu. Şi închizând uşile cortului, el a sigilat cheile, aşa cum a făcut şi cu toiegele, şi le-a zis, Bărbaţi şi fraţi, tribul al cărui toiag va înflori a fost ales de Dumnezeu să împlinească slujba preoţiei, şi să-i slujească Lui. Şi când a venit dimineaţa, el a adunat tot Israelul, şase sute de mii de oameni, şi le-a arătat sigiliile căpeteniilor fiecărui trib, şi a deschis cortul întâlnirii şi a adus afară toiegele. Şi toiagul lui Aron a fost găsit nu numai înflorit , ci şi având fructe pe el. Ce credeţi, preaiubiţilor? Nu a ştiut Moise dinainte că aşa se va întâmpla? Fără îndoială că a ştiut; dar el a procedat aşa, pentru ca să nu mai poată exista înşelare în Israel, şi pentru ca numele adevăratului şi singurului Dumnezeu să poată fi glorificat; a Lui este slava din veci în veci. Amin.

CAPITOLUL 44 – HOTĂRÂRILE APOSTOLILOR, NU TREBUIE ĂS EXISTE NICI O NEÎNŢELEGERE CU PRIVIRE LA SLUJBA PREOŢEASCĂ.

Apostolii noştri de asemenea au ştiut, prin Domnul nostru Isus Christos, că va fi o luptă legată de slujba episcopală. Din acest motiv, cu cât au obţinut o cunoaştere dinainte perfectă cu privire la aceasta, ei au aşezat pe acei [slujitori] menţionaţi deja, şi apoi le-au dat instrucţiuni, ca atunci când aceştia vor adormi, alţi oameni recunoscuţi să le succedă în slujirea lor. Prin urmare opinia noastră este că cei aşezaţi de ei, sau după aceea de alţi oameni remarcabili, cu consimţământul întregii Biserici, şi care au slujit turma lui Christos într-un mod ireproşabil, într-un duh smerit, paşnic şi dezinteresat, şi de multă vreme se bucură de o bună mărturie din partea altora, nu este drept să fie înlăturaţi din lucrare. Pentru că păcatul nostru va fi mare, dacă respingem din episcopat pe cei care în mod ireproşabil şi cu sfinţenie şi-au împlinit îndatoririle. Binecuvântaţi sunt acei presbiteri care, sfârşindu-şi deja alergarea, au avut parte de o plecare roditoare şi desăvârşită [din lumea aceasta]; pentru că ei nu mai au teama că cineva i-ar putea priva de pacea care le-a fost acum rânduită. Dar noi vedem că voi aţi înlăturat din lucrare nişte oameni cu un comportament excelent, care şi-au făcut-o în mod ireproşabil şi onorabil.

CAPITOLUL 45 – PARTEA CELOR RĂI ESTE SĂ NECĂJEASCĂ PE CEI NEPRIHĂNIŢI.

Fraţilor v-am găsit în lupte şi plini de zel pentru lucruri care nu ţin de mântuire. Uitaţi-vă cu atenţie la Scripturi, care sunt adevăratele declaraţii ale Duhului Sfânt. Observaţi că nimic cu un caracter nedrept sau contrafăcut nu este scris în ele. Nu veţi găsi acolo că cei neprihăniţi au fost înlăturaţi de oameni care ei înşişi erau sfinţi. Într-adevăr cei neprihăniţi au fost persecutaţi, dar numai de cei răi. Ei au fost aruncaţi în închisoare, dar numai de cei nesfinţi; ei au fost aruncaţi cu pietre, dau numai de cei nelegiuiţi; ei au fost omorâţi, dar numai de cei blestemaţi şi în felul acesta au conceput împotriva lor o invidie lipsită de neprihănire. Expuşi la asemenea suferinţe, ei le-au îndurat în mod glorios. Ce am putea zice, fraţilor? A fost Daniel aruncat în groapa cu lei de cei care se temeau de Dumnezeu? Au fost Anania şi Azaria şi Mişael închişi în cuptorul cu foc de către aceia care erau părtaşi la grandioasa şi glorioasa închinare a Celui Preaînalt? Departe de noi să gândim în felul acesta! Atunci, cine au fost cei care au făcut asemenea lucruri? Urâtorii şi cei plini de răutate au îndemnat la un aşa acces de furie, încât au adus chinuri peste cei care l-au slujit pe dumnezeu cu un gând [al inimii] sfânt şi ireproşabil, neştiind că Cel preaînalt este Apărătorul şi Protectorul a tot ceea ce îi venerează numele Său minunat cu o conştiinţă curată; a Lui să fie slava din veci în veci. Amin. Dar ei, cei care cu încredere au răbdat [aceste lucruri] sunt acum moştenitori ai slavei şi cinstei şi au fost înălţaţi şi făcuţi strălucitori, de Dumnezeu, prin pomenirea lor în veci de veci. Amin.

CAPITOLUL 46 – SĂ NE ALIPIM DE NEPRIHĂNIRE: LUPTA VOASTRĂ ESTE VĂTĂMĂTOARE.

Prin urmare, fraţilor, asemenea exemple sunt demne de urmat; pentru că este scris, „Alipiţi-vă de cei sfinţi, pentru că cei care se alipesc de ei vor fi făcuţi [ei înşişi] sfinţi”. Şi din nou, într-un alt loc, [Scriptura] zice, „Cu cel bun Tu eşti bun, cu omul drept Te porţi după dreptate, cu cel curat eşti curat, cu cel îndărătnic Te porţi după îndărătnicia lui”. Prin urmare, hai să ne alipim de cei buni şi neprihăniţi, pentru că ei sunt aleşii lui Dumnezeu. De ce există lupte, şi zarvă, şi partide, şi schisme şi războaie între voi? Nu avem noi [toţi] un Dumnezeu şi un Christos? Nu un singur Duh al harului a fost turnat peste noi? Şi nu avem noi o singură chemare în Christos? De ce împărţim şi rupem în bucăţi mădularele lui Christos, şi pornim lupte împotriva propriului nostru trup, şi am ajuns la o aşa mare nebunie încât să uităm că „noi suntem mădulare unii altora”? Aduceţi-vă aminte de cuvintele Domnului nostru Isus Christos, cum el a zis, „Este cu neputinţă să nu vină prilejuri de păcătuire; dar vai de acela prin care vin! Ar fi mai de folos pentru el să i se lege o piatră de moară de gât, şi să fie aruncat în mare, decât să facă pe unul din aceşti micuţi să păcătuiască”. Schisma voastră a subminat [credinţa] multora, a descurajat pe mulţi, şi a dat naştere la îndoieli în mulţi şi a cauzat durere nouă tuturor. Şi totuşi răzvrătirea voastră continuă.

CAPITOLUL 47 – CONFLICTUL VOSTRU DE LA URMĂ ESTE MAI RĂU DECÂT CEL DE LA ÎNCEPUT, CARE A AVUT LOC ÎN VREMEA LUI PAVEL.

Să luăm epistola binecuvântatului Apostol Pavel. Ce v-a scris el pe vremea când pentru prima dată a început să se predice Evanghelia? Cu adevărat, sub inspiraţia Duhului, v-a scris despre sine şi Chifa şi Apolo, pentru că încă de atunci s-au format partide între voi. Dar aceea înclinaţie de a fi unul de asupra altora a atras o mai mare vinovăţie asupra voastră, cu atât mai mult cu cât, atunci, partidele voastre se manifestau în ceea ce-i privea pe apostoli, deja cu o mare reputaţie, şi faţă de nişte oameni pe care ei i-au aprobat. Dar acum gândiţi-vă cine sunt cei care v-au pervertit, şi au atentat la numele de mare faimă a dragostei voastre frăţeşti. Preaiubiţilor, da, este respingător şi nevrednic de mărturisirea voastră Creştină, ca asemenea lucruri să se audă despre cea mai neclintită şi veche Biserică din Corint, pe baza a una sau două persoane care se angajează într-o revoltă împotriva propriilor prezbiteri. Şi rumoarea ei nu a ajuns numai până la noi, ci şi la cei care nu sunt legaţi de noi; aşa încât, prin îngâmfarea voastră, numele Domnului este blestemat, în timp ce, şi voi înşivă, sunteţi în pericol.

CAPITOLUL 48 – SĂ NE ÎNTORCEM LA PRACTICA DRAGSOTEI FRĂŢEŞTI.

Prin urmare, cu toată graba, să pune capăt la acesta [situaţie a lucrurilor]; şi să cădem înaintea Domnului şi să-l implorăm cu lacrimi, ca, cu îndurare El să se împace cu noi şi să ne restaureze la plăcuta şi sfânta practică a dragostei frăţeşti. Pentru că [un asemenea comportament] este poarta neprihănirii, care este deschisă pentru dobândirea vieţii şi este scris, „Deschideţi-mi porţile neprihănirii, ca să intru şi să laud pe Domnul. Iată poarta Domnului: pe ea intră cei neprihăniţi.” Prin urmare, cu toate că multe porţi au fost deschise, totuşi această poartă a neprihănirii este aceea poartă în Christos prin care au fost binecuvântaţi toţi cei care au intrat şi şi-au îndreptat calea spre sfinţenie şi neprihănire, făcând toate lucrurile fără dezordine. Un om să fie credincios: să fie puternic în prezentarea cunoaşterii; să fie înţelept în judecarea cuvintelor; să fie curat în toate faptele sale; totuşi cu cât i se pare că e mai superior faţă de alţii [cu privire la acestea], cu atât mai mult ar trebuie să aibă gânduri de smerenie şi să caute binele comun al tuturor, şi nu numai propriul său avantaj.

CAPITOLUL 49 – LAUDA PENTRU DRAGOSTE

Cel ce are dragoste pentru Christos să ţină poruncile lui Christos. Cine poate descrie [binecuvântata] legătură a dragostei lui Dumnezeu? Cine dintre oameni este în stare să spună, aşa cum ar trebui să se spună, despre excelenţa frumuseţii ei? Înălţimea la care ridică dragostea este inexprimabilă. Dragostea ne uneşte cu Dumnezeu. Dragostea acoperă o mulţime de păcate. Dragostea rabdă toate lucrurile, este îndelung răbdătoare în toate lucrurile. În dragoste nu există nimic josnic, nimic arogant. Dragostea nu permite nici o schismă: dragostea nu dă naştere la nici o răzvrătire: dragostea face toate lucrurile în armonie. Prin dragoste toţi aleşii lui Dumnezeu au fost făcuţi desăvârşiţi; fără dragoste nimic nu este acceptabil înaintea lui Dumnezeu. În dragoste Domnul ne-a luat la El. Pe baza dragostei El ne-a acceptat, Isus Christos Domnul nostru şi-a dat sângele pentru noi prin voia lui Dumnezeu; carnea Lui pentru carnea noastră, şi sufletul Lui pentru sufletele noastre.

CAPITOLUL 50 – SĂ NE RUGĂM SĂ FIM GĂSIŢI VREDNICI DE DRAGOSTE

Vedeţi, preaiubiţilor, ce lucru mare şi minunat este dragostea, şi că nu există nimeni care să-i declare perfecţiunea. Cine este potrivit ca să fie în ea, cu excepţia căi pe care Dumnezeu a binevoit s-o rânduiască aceasta? Prin urmare, hai să ne rugăm şi să implorăm mila Sa, pentru ca să putem trăi fără reproş în dragoste, liber de orice parţialitate umană unul faţă de altul. Toate generaţiile de la Adam, şi chiar până în zilele acestea, au trecut; dar cei care, prin harul lui Dumnezeu, au fost făcuţi desăvârşiţi în dragoste, au, acum, un loc printre cei evlavioşi, şi vor fi făcuţi de cunoscut la revelarea împărăţiei lui Christos. Pentru că este scris, „Du-te, intră în odaia ta, şi încuie uşa după tine; ascunde-te câteva clipe, până va trece mânia! Căci iată, Domnul iese din locuinţa Lui, să pedepsească nelegiuirile locuitorilor pământului; şi pământul va da sângele pe faţă, şi nu va mai acoperi uciderile”. Preaiubiţilor, binecuvântaţi suntem noi, dacă ţinem poruncile lui Dumnezeu în armonia dragostei; pentru ca în acest fel, prin dragoste, păcatele noastre să fie iertate. Pentru că este scris, „Binecuvântaţi sunt cei a căror fărădelegi sunt iertate şi a căror păcate sunt acoperite. Binecuvântat este omul căruia nu-i ţine în seamă Domnul păcatul şi în a cărui gură nu este viclenie”. Această binecuvântare vine peste cei care au fost aleşi de Dumnezeu prin Isus Christos Domnul nostru; a lui să fie slava în veci de veci. Amin.

CAPITOLUL 51 – CEI CARE SUNT PĂRTAŞI LA RĂZVRĂTIRE SĂ-ŞI RECUNOASCĂ PĂCATELE

Deci să implorăm iertare pentru acele fărădelegi pe care prin vreo [sugestie] a vrăjmaşului le-am făcut. Toţi cei care au fost lideri ai răzvrătirii şi neînţelegerii trebuie să aibă respect faţă de nădejdea comună. Pentru că toţi cei ce trăiesc în frică şi dragoste vor trebui, ei înşişi, să fie implicaţi în suferinţă mai degrabă decât semenii lor. Şi ei sunt gata să poarte răspunderea, pentru ca înţelegerea, care a fost bună şi în mod pios împărţită între noi, să nu aibă de suferit. Pentru că este mai bine ca un om să-şi recunoască fărădelegile decât să-şi împietrească inima, aşa cum au fost împietrite inimile acelora care au stârnit răzvrătirea împotriva lui Moise, slujitorul lui Dumnezeu, şi a căror condamnare a fost făcută de cunoscut [tuturor]. Pentru că ei au intrat de vii în Locuinţa Morţilor (Hades), şi moartea i-a înghiţit. Faraon cu armata sa şi cu toate căpeteniile Egiptului, şi carăle şi călăreţii lor, au fost înghiţiţi în adâncimile Mării Roşii, şi au pierit, nu din alt motiv decât acela că au avut inimile împietrite; după ce atât de multe semne şi minuni au fost făcute în ţara Egiptului de către Moise, slujitorul lui Dumnezeu.

CAPITOLUL 52 – O ASEMENEA MĂRTURISIRE ESTE PLĂCUTĂ LUI DUMNEZEU.

Fraţilor, Domnul nu are nevoie de nimic; şi El nu vrea nimic de la nici unul din noi, numai să îi mărturisim. Pentru că, alesul David spune, „Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile! Lucrul acesta este mai plăcut Domnului, decât un viţel cu coarne şi copite! Nenorociţii văd lucrul acesta şi se bucură; voi, care căutaţi pe Dumnezeu, veselă să vă fie inima”. Şi din nou el zice, „Adu ca jertfă lui Dumnezeu mulţumiri, şi împlineşte-ţi juruinţele făcute Celui Prea Înalt. Cheamă-Mă în ziua necazului, şi Eu te voi izbăvi, iar tu Mă vei proslăvi!” Pentru că „Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit”.

CAPITOLU 53 – DRAGOSTEA LUI MOISE FAŢĂ DE POPOR.

Înţelegeţi voi, preaiubiţilor, voi înţelegeţi bine Scripturile Sacre, şi voi v-aţi uitat cu toată inima în profeţiile lui Dumnezeu. Aduceţi-vă aminte de toate aceste lucruri. Când Moise a mers pe munte, şi a stat acolo, în post şi umilinţă, timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, Domnul i-a zis, „Moise, Scoală şi pogoară-te; căci poporul tău, pe care l-ai scos din ţara Egiptului, s-a stricat. Foarte curând s-au abătut de la calea, pe care le-o poruncisem Eu; şi-au făcut un viţel turnat, s-au închinat până la pământ înaintea lui, i-au adus jertfe”. Şi Domnul i-a spus, „Văd că poporul acesta este un popor încăpăţânat. Acum, lasă-Mă; mânia Mea are să se aprindă împotriva lor: şi-i voi mistui; dar pe tine te voi face strămoşul unui neam mare”. Dar Moise a zis, „Departe de Tine gândul, Doamne: Iartă-le acum păcatul! Dacă nu, atunci, şterge-mă din cartea Ta, pe care ai scris-o!”. O dragoste minunată! O perfecţiune de neîntrecut! Slujitorul vorbeşte în mod liber cu Domnul său, şi cere iertare pentru popor sau, imploră să fie nimicit el însuşi alături de ei.

CAPITOLU 54 – CEL CE ESTE PLIN DE DRAGOSTE VA ATRAGE ORICE ESTE PIERDUT, AŞA ÎNCÂT PACEA SĂ POATĂ FI RESTAURATĂ ÎN BISERICĂ.

Cine dintre voi este generos? Cine este milos? Cine este plin de dragoste? Să declare, „Din partea mea a venit răzvrătirea şi neînţelegerea şi schisma, mă voi retrage, voi pleca oriunde doriţi, şi voi face orice va cere majoritatea; numai să lăsăm turma lui Christos să trăiască, cu prezbiterii puşi peste ea, în legătura păcii”. Cel care face aşa îşi va câştiga o mare slavă în Domnul; şi în orice loc va fi bine primit. Pentru că „a Domnului este pământul şi tot ce este pe el”. Aceste lucruri le-au făcut mereu şi vor fi făcute mereu de cei care trăiesc o viaţă evlavioasă, de care nici odată nu vor trebui să se pocăiască.

CAPITOLUL 55 – EXEMPLE DE ASEMENEA DRAGOSTE

Aş aduce în discuţie câteva exemple dintre păgâni: Mulţi împăraţi şi prinţi, în vremuri de epidemii, atunci când au fost învăţaţi printr-un oracol, s-au dat pe ei înşişi la moarte, pentru ca chiar prin sângele lor să poată scăpa pe concetăţenii lor [de la distrugere]. Mulţi au mers înaintea propriile lor oraşe, aşa încât să se poată pune capăt revoltei care era între ei. Noi ştim pe mulţi dintre noi care s-au dat pe ei înşişi să fie legaţi, pentru ca ei să poată răscumpăra pe alţii. Şi mulţi s-au supus pe ei înşişi salviei, pentru ca, cu preţul pe care îl vor primi pentru ei înşişi, să poată asigura mâncare pentru alţii. Şi multe femei, fiind împuternicite de harul lui Dumnezeu, au făcut multe fapte de vitejie bărbăteşti. Binecuvântat Judith, atunci când oraşul ei era asediat, a cerut permisiunea liderilor să meargă în tabăra asediatorilor; şi expunându-se pericolului, motivată de dragostea pe care o purta pentru ţara ei şi poporul asediat, ea s-a dus înainte; şi Domnul i-a dat pe Holofernes în mâinile unei femei. Şi Estera, fiind desăvârşită în credinţă, s-a expus la un pericol cu nimic mai prejos, pentru a scăpa de la iminenta distrugere pe cele douăsprezece triburi ale lui Israel. Căci, cu post şi smerenie, ea l-a implorat pe Dumnezeul veşnic, care vede toate lucrurile; şi El, i-a văzut umilinţa duhului ei, a scăpat poporul de dragul căreia ea s-a expus pericolului.

CAPITOLUL 56 – SĂ NE SFĂTUIM ŞI SĂ NE CORECTĂM UNII PE ALŢII.

Să ne rugăm şi pentru cei care au căzut în vreun păcat, ca să li se dea blândeţe şi umilinţă, aşa ca ei să se poată supune, nu nouă, ci voii lui Dumnezeu. Pentru că în felul acesta ei îşi vor asigura o aducere aminte roditoare şi perfectă din partea noastră, cu simpatie faţă de ei, atât în rugăciunile noastre faţă de Dumnezeu, cât şi în relatările noastre despre ei faţă de sfinţi. Preaiubiţilor, să primim corectarea pe baza căreia nici unul nu se va simţi nemulţumit. Acele îndemnuri prin care noi ne sfătuim unii pe alţii sunt atât bune [în ele însele] cât şi de un mare folos, pentru că ele tind să ne unească cu voia lui Dumnezeu. Pentru că aşa zice Cuvântul sfânt: „Domnul m-a pedepsit, da, dar nu m-a dat pradă morţii.”. „Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte”. „Lovească-mă cel neprihănit”, se spune, „căci lovirea lui îmi este binevenită; pedepsească-mă, căci pedeapsa lui este ca untdelemnul turnat pe capul meu. Să nu-mi întorc capul de la ea: dar rugăciunea mea se va înălţa într-una împotriva răutăţii lor”. Şi din nou el zice, „Ferice de omul pe care-l ceartă Dumnezeu! Nu nesocoti mustrarea Celui Atotputernic. El face rana, şi tot El o leagă; El răneşte, şi mâna Lui tămăduieşte. De şase ori te va izbăvi din necaz, şi de şapte ori nu te va atinge răul. El te va scăpa de moarte în vreme de foamete, şi de loviturile săbiei în vreme de război. Vei fi la adăpost de biciul limbii, vei fi fără teamă când va veni pustiirea. Vei râde de pustiire ca şi de foamete, şi nu vei avea să te temi de fiarele pământului. Căci vei face legământ până şi cu pietrele câmpului, şi fiarele pământului vor fi în pace cu tine. Vei avea fericire în cortul tău, îţi vei găsi turmele întregi, îţi vei vedea sămânţa crescându-ţi, şi odraslele înmulţindu-se ca iarba de pe câmp. Vei intra în mormânt la bătrâneţe, ca snopul strâns la vremea lui” Vedeţi, preaiubiţilor, că protecţia este asigurată celor care sunt disciplinaţi de Domnul; pentru că, din moment ce Domnul e bun, El ne corectează, ca să putem fi mustraţi prin sfânta Sa disciplinare.

CAPITOLUL 57 – AUTORII RĂZVRĂTIRII SĂ SE SUPUNĂ.

Prin urmare voi, care aţi pornit această răzvrătire, supuneţi-vă prezbiterilor şi primiţi corectarea pentru a vă pocăi, plecându-vă genunchii inimilor. Învăţaţi să fiţi supuşi, lăsând, din vorbirea voastră, la o parte mândria şi încrederea arogantă în sine. Pentru că este mai bine pentru voi să ocupaţi un loc smerit dar onorabil în turma lui Christos, decât ca, fiind prea mândri, să fiţi alungaţi din nădejdea poporului Său. Pentru că aşa vorbeşte Înţelepciunea tuturor virtuţilor: „Întoarceţi-vă să ascultaţi mustrările mele! Iată, voi turna duhul meu peste voi, vă voi face cunoscut cuvintele mele. Fiindcă eu chem şi voi vă împotriviţi, fiindcă îmi întind mâna şi nimeni ia seama, fiindcă lepădaţi toate sfaturile mele, şi nu vă plac mustrările mele, de aceea şi eu, voi râde când veţi fi în vreo nenorocire, îmi voi bate joc de voi când vă va apuca groaza, când vă va apuca groaza ca o furtună, şi când vă va învălui nenorocirea ca un vârtej, când va da peste voi necazul şi strâmtorarea. Atunci mă vor chema, şi nu voi răspunde; mă vor căuta, şi nu mă vor găsi. Pentru că au urât ştiinţa, şi n-au ales frica Domnului, pentru că n-au iubit sfaturile mele, şi au nesocotit toate mustrările mele. De aceea se vor hrăni cu roada umbletelor lor, şi se vor sătura cu sfaturile lor”.

CAPITOLUL 58 – BINECUVÂNTAREA ESTE ÎNDREPTATĂ SPRE TOŢI CEI CARE ÎL CHEAMĂ PE DUMNEZEU.

Fie ca Dumnezeu, care vede toate lucrurile şi care este Stăpânul tuturor duhurilor şi Domnul tuturor trupurilor – care a ales pe Domnul nostru Isus Christos şi pe noi, prin El, pentru a fi un popor special – să dea fiecărui suflet care cheamă numele lui glorios şi sfânt, credinţă, frică, pace, răbdare, îndelungă-răbdare, stăpânire de sine, curăţie şi cumpătare, spre lauda Numelui Său, prin Marele nostru Preot şi Protector, Isus Christos, prin care a Lui să fie gloria, şi măreţia, şi puterea şi onoarea atât acum cât şi pentru veci. Amin.

CAPITOLUL 59 – CORINTENII SUNT SFĂTUIŢI SĂ TRIMITĂ ÎNAPOI, FĂRĂ ÎNTÂRZIERE, RĂSPUNSUL CĂ PACEA A FOST RESTABILITĂ. BENEDICŢIA.

Trimiteţi înapoi la noi, fără întârziere, în pace şi cu bucurie aceşti mesageri ai noştri către voi: Claudius Ephebus şi Valerius Bito, cu Fortunatus: pentru ca ei să ne anunţe mai curând despre pacea şi armonia pe care o dorim cu atâta ardoare şi tânjim după ea [între voi], şi ca noi să ne putem bucura mult mai repede de buna rânduială restabilită între voi. Harul Domnului nostru Isus Christos să fie cu voi şi cu toţi de oriunde sunteţi chemaţi de Dumnezeu prin El, prin care, a Lui să fie slava, onoarea, puterea, maiestatea şi domnia veşnică, din veşnicii în veşnicii. Amin.

sus

horizontal rule

Hermeneutică Biblică
Sau
Principii de interpretare a Bibliei bazate pe Lucrări de Hermeneutică
 

De

Prof. W.M.H. Paterson, St. Paul, Minn., 1896

Dr. L. Fuerbringer, St. Louis, Mo., 1912

Dr. C.O. Hofmann, ediţia lui St. Louis, 1876, a

“Institutiones Theologiae Exegeticae,” (Wittenberg, 1754)

[Mankato, Minn. 1957]

compilată de Prof. George O. Lillegard

 

 

 Note de Hermeneutică, sau principii de interpretare Biblică.

 

Capitolul I: Cu privire la sensul Scripturii în general.

 

Par. 1. Sensul Scripturii este cel care Dumnezeu intenţionează să îl descopere prin Scriptură, să ni-l transmită; gândurile şi adevărurile ei.

            Limbajul este vehicolul gândului, deşi există alte mijloace mai puţin importante de a exprima idei, cum sunt semnele. În mod obişnuit, noi încercăm să ajungem la gândul scriitorului. Deşi cuvintele şi propoziţiile sale ar putea însemna felurite lucruri, nu încercăm să vedem cât de multe înţelesuri putem obţine din scrierile sale. Noi presupunem că Dumnezeu este Autorul Bibliei. Deşi scriitorii au ştiut ceea ce scriau, ei nu au încercat întotdeauna să înţeleagă pe deplin sensul a ceea ce ei au scris, 1 Petru 1:10 şi următoarele.

 

Par. 2. Sensul Scripturii trebuie să fie căutat şi determinat de cuvintele Scripturii. Acesta este unul dintre principiile fundamentale ale interpretării Biblice. Există multă citire greşită printre rânduri deşi sunt vremuri când se poate deduce ceva sau se poate sugera ceva prin cuvintele scrise. Dacă cuvintele avute în vedere nu transmit gândurile atribuite lor, suntem vinovaţi de punerea înţelesurilor în cuvinte, în locc să le luăm „eisegeza împotriva exegezei.”

            Cuvintele trebuie să fie considerate în legătura lor; părţi şi propoziţii la fel. O carte a Bibliei va ajuta să înţelegem alta. Dacă îi cunoaştem pe scriitori, particularităţile lor, felurile lor de a se exprima, etc., putem să ne modificăm interpretarea noastră a cuvintelor şi scrierilor lor. Una dintre erorile fundamentale ale Bisericii Catolice este că decretele orale ale Consiliilor lor Bisericeşti, tradiţiile lor, sunt socotite de asemenea ca şi Cuvântul lui Dumnezeu. Ei fac aceste lucruri de o autoritate egală cu Scriptura. Tradiţia şi Scriptura trebuie să se armonizeze dar ei pun tradiţia mai întâi ca normă finală. În interpretarea Scripturii ei trebuie să ia în considerare şi tradiţia. Ei pretind că există multe sensuri adânci de găsit în Scriptură, şi membrii obişnuiţi ai bisericii trebuie să se ducă la preoţi ca să găsească „înţelesurile ascunse.” Doctrinele lor (Catolice) distinctive nu stau la suprafaţă; ele sunt ascunse sub mai multe „straturi de înţelesuri.” Biserica este infailibilă în interpretările ei. Biserica şi preoţii ei au un caracter special sfânt şi daruri sfinte în Sacrament sau Ordinare. Popa este capul preoţiei, de aici tot adevărul sunt în capul său şi el vorbeşte în mod infailibil oricând vorbeşte „ex cathedra.”

            Noi nu putem înţelege adevărurile Scripturii, decât dacă am fost iluminaţi de Duhul Sfânt; El trebuie să ne conducă. Unii oameni cred într-o „iluminare interioară” exceptând Cuvântul lui Dumnezeu. Dar când iluminarea este despărţită astfel de cuvânt, ea nu poate fi adevărată, ci reprezintă doar fantezii şi iluzii umane. Duhul ne iluminează prin Cuvântul lui Dumnezeu. Conform Evrei 4:12; 2 Timotei 3:14-17.

            O altă eroare este să pui că înţelesul unui pasaj din Scriptură trebuie să fie determinat de spiritul general al Bibliei; de exemplu, pierzarea veşnică, spun ei, este în conflict cu spiritul general al milei şi dragostei exprimate de Biblie.

Par. 3. Fiecare cuvânt, frază sau propoziţie are un sens definit şi doar unul într-o anumită legătură dată. Când spunem aceasta, trebuie să ne amintim că un cuvânt poate fi scris doar o dată în realitate, dar totuşi poate fi folosit în diferite sensuri,cel figurat şi cel literal.

 

Par. 4. De aici sensul Scripturii este uneori imprimat literal, alteori fgurat. Este necesar să determinăm când este folosit în sensul literal şi când este folosit în sensul figurat.

 

Capitolul 2: Cu privire la sensul literal al Scripturii

 

Par. 1. Sensul literal este sensul comun, obişnuit al unui cuvânt. Cu toate acestea, acesta trebuie să fie distins de înţelesul original sau etimologia care adesea este învechită şi destul de diferită de înţelesul obişnuit.

 

Par. 2. Sensul literal sau propriu al unui cuvânt sau frază trebuie să fie acceptată întotdeauna ca sensul intenţionat, doar dacă există o necesitate absolută pentru înţelegerea lui în mod figurat.

            Acesta este un principiu foarte important pentru care avem cel mai practic folos, nu doar în Biblie, ci în mod universal. Sensul propriu are dreptul drumului. Altfel ar fi imposibil să nu fim siguri de nimic. Totuşi, devine necesar să ne îndepărtăm de sensul literal: a) Când acesta este incompatibil cu contextul sau domeniul pasajului. (Domeniul este scopul sau ţinta unui anumit pasaj) Conform 1 Corinteni 3:13 unde „foc” nu înseamnă foc fizic, ci un mijloc al testării. În Isaia 51:1, „stâncă” înseamnă fiinţe umane care urmează Cuvântul lui Dumnezeu. În Isaia 61 termen „închisoare” şi „captivi” au înţeles spiritual. În Matei 8:22, primii „morţi” nu pot însemna morţii fizici, pentru că aceasta ar implica o absurditate evidentă. Conform de asemenea Romani 12:20, „cărbuni de foc”; Apocalipsa 20:1-2; Matei 7:4-5 (strălucirea); Luca 13:32, unde Isus îl numeşte pe Irod „o vulpe,” etc. b) Când pasajele paralele explică cuvântul sau fraza în chestiune şi arată cu claritate că sensul literal nu este cel intenţionat, conform Luca 11:20 cu Matei 12:28; Maleahi 4:5 cu Matei 17:11-12. c) Când sensul literal este în conflict cu doctrinele, principiile sau faptele istorice indicate în mod clar în alte pasaje ale Bibliei. Conform interpretarea chiliastică din Apocalipsa 20, care este în conflict cu restul Bibliei. „Scriptura ex scripturis explicanda est.” Isus arată aceasta în Matei 4:7-8, etc.

            Totuşi, trebuie să observăm că sunt de asemenea motive insuficiente pentru a ne depărta de sensul literal: a) Simplul fapt că un cuvânt, frază sau pasaj ar putea să fie înţeles în mod figurat şi ar da un sens bun dacă ar fi înţeles aşa, nu este un motiv suficient pentru a-l înţelege astfel. b) Simplul fapt că interpretarea literală oferă un sens care este dincolo de înţelegerea raţiunii umane, de exemplu Ioan 1:14, problema cum Dumnezeu şi omul pot fi uniţi într-o Persoană; relatarea minunilor; a Botezului, Cina Domnului; a regenerării, etc. c) Simplul fapt că interpretarea literală implică dificultăţi care ar putea să fie evitate de o interpretare figurată. d) Simplul fapt că Biserica „părinţilor” au interpretat un cuvânt, o frază sau un pasaj în mod figurat. Acesta este un punct care trebuie să fie solicitat în particular împotriva Catolicilor. e) Simplul fapt că interpretarea literală nu oferă gânduri atât de măreţe sau edificatoare aşa cum ar face o interpretare figurată. f) Faptul că un cuvânt este folosit într-un sens figurat într-un pasaj nu este un motiv suficient pentru a-l înţelege în mod figurat în alt pasaj.

 

Aceste reguli sunt cele mai importante în hermeneutica Bibliei şi trebuie să fie urmate întotdeauna.

 

Capitolul 3. Cu privire la sensul figurat al Scripturii

 

Par. 1. Când un cuvânt sau o expresie este folosită în alt sens decât cel propriu, sau este aplicat la un anume obiect diferit de cel faţă de care este potrivit în uzul obişnuit, el este folosit într-un sens figurat.

 

Par. 2. Figurile de vorbire sunt folosite foarte mult în Biblie; şi toate figurile de vorbire variate folosite în alte cărţi sunt folosite şi acolo: comparaţii, metafore, metonimii, sinecdoca, hiperbola, ironia, etc.

Par. 3. Comparaţia este o figură de stil în care un lucru este comparat în mod formal cu altul, pentru a impresiona mintea cu asemănarea sau analogia lor. Conform Isaia 55:10-11; Ieremia 23:29; Isaia 1:8; Isaia 29:8; Psalmul 102:6. Comparaţiile nu implică nici o dificultate sau vre-o interpretare.

 

Par. 4. Metafora este o figură prin care dintr-o anumită asemănare sau analogie presupusă, un nume, un atribut sau o acţiune aparţinând unui obiect sau caracteristicii unui obiect este atribuită altuia la care nu este aplicabil în mod literal. Conform Geneza 49:9, 14, 21; Ieremia 2:13; Iov 26:8; Deuteronom 32:40; Psalmul 51:7; Matei 5:13; Efeseni 6:11.

            Regulile care guvernează folosirea metaforei: a) Lucrul din care este luată o metaforă şi cu care un alt lucru este comparat trebuie să fie cunoscut. Conform Ioan 10, Păstorul cel Bun. De aceea, este necesară o cunoaştere a arheologiei Biblice – obiceiurile, geografia, istoria, etc. b) Scopul unei metafore trebuie să fie studiat. Contextul imediat poate indica aceasta, sau scopul general şi contextul capitolului în care se găseşte. Metaforele pot avea locuri diferite, conform utilizării „leului” în 1 Petru 5:8; Apocalipsa 5:5; 2 Timotei 4:17. c) Punctul de comparaţie trebuie să fie considerat cu grijă şi trebuie să se ia în considerare faptul că punctele de asemănare nu sunt multiplicate în mod nejustificat.

 

Par. 5. Metonimia – schimbarea numelui – este o figură în care numele unui obiect este pus pentru alt obiect, cele două fiind atât de înrudite încât menţionarea unuia sugerează în mod natural pe celălalt. Ea este întemeiată pe relaţia închisă dintre cele două, nu asemănarea, de exemplu „sticla” pentru „băutură”; „ceaşcă” pentru „vin”; etc. Există feluriţi regi [întocmai]: 1) Cauza pentru efect sau efectul pentru cauză; 2) Subiectul pentru atribut, sau invers; 3) Cutia pentru lucrul conţinut; semnul pentru lucrul semnificat. Conform Deuteronom 17:6; Proverbe 12:19; [??] 5:2; Deuteronom 30:20; Luca 2:30; Levitic 19:32; Geneza 42:38; Isaia 1:2; Psalmul 23:5; 1 Corinteni 10:21; Romani 3:30; Geneza 49:10, etc..

 

Par. 6. Sinecdoca este o figură prin care o parte dintr-un lucru este pusă pentru întreg, sau un întreg pentru o parte, specia pentru gen, etc. Aceasta este strâns legată de metonimie. Dar aici nu schimbăm numele de la un lucru pentru altul, ci dă subiectul unui nume care semnifică ceva mai mult sau mai puţin decât intenţionăm. Fapte 2:25; Geneza 6:12; Matei 12:40. Astfel specia este pusă pentru gen, „om” pentru „fiinţele umane” în general, în Psalmul 1:1. Conform „aur” pentru „bani”, o „sabie” pentru „armă”; „evreu şi grec” pentru toată omenirea, Romani 1:16, etc. Mai rar genul este pus pentru specii, ca de exemplu în Marcu 16:15; Coloseni 1:23; Luca 3:6. Toate felurile de figuri de stil se găsesc în Biblie.

Par. 7. Hiperbola este o figură de stil în care expresia este o exagerare evidentă a înţelesului intenţionat a fi transmis, sau prin care lucrurile sunt reprezentate ca fiind mult mai mari sau mai puţin, mai bine sau mai rău, decât sunt ele în mod real. Exagerarea nu este intenţionată de a înşela ci de a face gândul sau cuvântul mai eficient sau mai apăsat. Nici exagerarea nu înşeală, pentru că este clar pentru fiecare ceea ce vrea să se spună. Aceasta este o figură legitimă de vorbire. Conform „zgârie-nori”. Observaţi exemplele din Psalmul 6:6; Exod 8:17; Psalmul 119:136; 1 Samuel 25:37; 1 Împăraţi 1:40; Geneza 13:16; 2 Samuel 1:23; 1 Împăraţi 10:27; Judecători 7:12.

 

Par. 8. Ironia este o figură de stil în care limbajul înseamnă în mod literal exact opusul a ceea ce autorul intenţionează să spună: Ironia ridiculizează în timp ce pretinde că laudă. Conform 1 Împăraţi 18:27; Iov 12:2.

 

Par. 9. Personificarea este o figură de stil prin care viaţa este atribuită lucrurilor fără viaţă. Această figură este folosită foarte mult în special în Vechiul Testament. Conform Psalmul 114:3-4; Isaia 55:12.

Par. 10. Apostroful este o figură de stil în care vorbitorul sau scriitorul se adresează unei persoane absente ca şi când ar fi prezentă, o persoană moartă ca şi când ar trăi, sau unui lucru fără viaţă ca şi când ar trăi. Apostroful este combinat adesea cu personificarea, sau o include. Conform Psalmul 114:5; 2 Samuel 1:19.

 

Par. 11.a. Interogarea este o figură de stil în care se pune întrebarea cu scopul de a afirma opinia personală a cuiva mai puternic, nu pentru a obţine o informaţie. Ea este numită întrebare retorică. Conform Iov 13:7; Romani 8:33.

Par. 11.b. Exclamaţia este o figură de stil similară interogării, folosită pentru a exprima sentimentele sau gândurile cuiva într-un mod mai puternic.

 

Par. 12. Fabula, ghicitoarea, enigma, alegoria, şi parabola.

            O fabulă este o poveste în care animalele sunt lucruri fără viaţă care sunt reprezentate ca vorbind şi acţionând ca un om inteligent. Unii nu recunosc că există un astfel de lucru ca fabula în Biblie; în schimb, ei o numesc pildă. Dar vezi Judecători 9:9‑15; 2 Împăraţi 14:9; Ezechiel 17:1‑10.

            O ghicitoare este o enigmă. Conform Judecători 14:12.

            O enigmă este cam la fel ca şi ghicitoarea; este o zicală întunecată, ca cea din Apocalipsa 13:18.

            O alegorie este o figură de stil în care un lucru este descris sub imaginea altuia. Este o metaforă continuată. Alegoria şi parabola ar poate fi considerată sub al patrulea capitol, în ce privesc tipurile. Dar vorbind în mod strict ele aparţin aici. Există doar două sau trei exemple ale alegoriei şi parabolei mistice în Biblie şi acestea ar trebui să fie clasate sub alte „tipuri”. Tipurile sunt astfel de secţiuni ale Scripturii care au un sens mistic dar de asemenea şi un anume sens literal intenţionat. Nu există nici un sens literal intenţionat în alegorii şi parabole. Conform Psalmului 80 care poate fi numit alegorie retorică; Eclesiastul 12, etc.

            O parabolă este o figură de stil în care o naraţiune, nu istorică, dar adevărată faţă de faptele şi experienţele vieţii umane, este necesară pentru a ilustra un adevăr spiritual sigur. O parabolă este o comparaţie continuată, aşa cum o alegorie este o metaforă continuată. Cuvântul provine din grecescul paraballw, „A compara ceva cu altceva.”

 

Capitolul 4: Cu privire la tipuri

 

Par. 1. Un tip este o persoană, lucru, instituţie, slujbă sau eveniment din Vechiul Testament care este intenţionată de Duhul Sfânt pentru a prefigura o anumită persoană corespunzătoare, un lucru, o slujbă, etc., în Noul Testament. Ceea ce prefigurează este numit tipul; ceea ce este prefigurat este numit antitip. De exemplu, Melhisedec a fost un tip al lui Hristos şi Hristos este un antitip al lui Melhisedec. O emblemă sau o figură este de aceeaşi natură ca un tip. Trebuie să fie unul sau mai multe puncte de asemănare dintre tip şi antitip. În multe privinţe ele pot fi total diferite; de fapt, este esenţial să fie aşa, sau altfel ar fi o identitate. În antitip există întotdeauna ceva mai înalt şi mai nobil decât în tip. Dar pentru a fi un tip, acesta trebuie să fie intenţionat astfel de Dumnezeu. Doar ceea ce este intenţionat potrivit Scripturii în sine poate fi numit tip.

            Simplul fapt că există o anumită asemănare între cele două nu face ceva să fie un tip. Totuşi, nu este necesar ca Scriptura să afirme expres aceasta, tot aşa este indicat într-un anumit fel. Astfel se vorbeşte despre Vechiul Testament în întregime ca fiind o umbră a Noului Testament. Conform Coloseni 2:16-17. În Evrei 4:9 Sabatul este prezentat ca un tip al odihnei veşnice din ceruri. Potrivit lui 1 Petru 2:9-10 preoţii erau tipuri ale creştinilor Nou Testamentali. Cetăţile de scăpare (Numeri 35:6) prevesteau proviziile Evangheliei prin care păcătoşii pot fi mântuiţi de la moarte. Potrivit lui Deuteronom 18:15 slujba profetică din Vechiul Testament era un tip al slujbei profetice a lui Hristos. Anumite evenimente pot fi tipuri, de exemplu 1 Petru 3:20-21. Exodul din Egipt, călătoria prin pustie, dăruirea manei, furnizarea apei dintr-o stâncă, erau toate tipuri, conform 1 Corinteni 10:1-11. Ridicarea şarpelui de aramă era un tip al crucii, Ioan 3:14. Cucerirea Canaanului, restaurarea din captivitate, Iona în pântecele unui mare peşte, au fost toate tipuri ale lucrurilor mai mari care urmau să vină.

            Următoarele reguli trebuie să fie observate în tipurile de analiză:

            1) Întrebarea cu privire la care lucruri descrise în Vechiul Testament sunt tipuri şi a ce sunt ele tipuri trebuie să fie determinată de Scripturile în sine, fie prin mărturia explicită fie prin cea implicită.

            2) Mai întâi trebuie să stabilim cu grijă sensul literal al pasajului care descrie un tip şi apoi să observăm punctele de asemănare dintre tip şi antitip, şi să căutăm să determinăm în ce privinţe cele dintâi le prefigurează sau le reprezintă pe cele din urmă.

            3) Nu trebuie să multiplicăm în mod nejustificat punctele de comparaţie, amintindu-ne că tipul este întotdeauna inferior antitipului.

 

Capitolul 5: Cu privire la analogia credinţei.

 

Par. 1. Scriptura trebuie să fie interpretată potrivit analogiei credinţei.

 

Par. 2. Analogia credinţei este revelată în mod clar în doctrinele Scripturii, sau în alte cuvinte – corpul de doctrine derivate din acele pasaje în care doctrinele sunt arătate în mod clar (sedes doctrinae). Acesta a devenit un termen tehnic în teologie. Termenul este derivat din Romani 12:6, unde versiunea greacă afirmă: a)nalogi/an th=j pi/stewja)nalogi/a care înseamnă proporţie, corespondenţă, armonie, uneori analog cu aceasta. A explica Scriptura potrivit analogiei credinţei înseamnă a explica toate pasajele pentru a nu intra în conflict cu alte pasaje clare. Romani 12:6 este interpretat în feluri diferite; dar aşa cum termenul „analogia credinţei” este folosit, „credinţa” trebuie să însemne nu doar credinţa subiectivă a credinciosului, ci credinţa obiectivă, cea care este crezută. Aceasta înseamnă simplu că Scriptura trebuie să fie interpretată după Scriptură. Pasajele neclare şi îndoielnice trebuie să fie interpretate în lumina pasajelor clare.

 

Par. 3. În realitate există un acord şi o armonie între toate doctrinele Scripturii. Dar în multe cazuri noi nu putem vedea acest acord, cel puţin nu clar.

 

Par. 4. Noi putem determina legătura şi relaţia dintre felurite doctrine ale Scripturii doar în măsura în care Scriptura în sine ne descoperă o astfel de legătură.

 

Par. 5. Când două doctrine care ni se par că se contrazic una pe alta sunt deopotrivă revelate clar în Scriptură, noi trebuie să le acceptăm pe amândouă. (punctele 4 şi 5 sunt foarte importante!)

 

Par. 6. Pasajele neclare trebuie să fie interpretate în acord cu cele care sunt clare şi simple; de exemplu Apocalipsa 20.

 

Par. 7. Scriptura în sine învaţă că doctrina justificării este cel mai important articol al credinţei şi că de aceea nici o interpretare care este în conflict cu această doctrină nu trebuie să fie admisă. Conform Matei 10:43.

 

Par. 8. O interpretare poate fi în acord cu analogia credinţei şi totuşi să nu fie cea corectă.

 

Par. 9. O interpretare care nu este în acord cu analogia credinţei nu poate fi corectă.

 

Capitolul 6: Comparaţia pasajelor.

 

Par. 1. Pasajele paralele sunt pasaje care sunt similare; adică, există pasaje diferite în care apar acelaşi cuvinte sau fraze, sau care tratează aceeaşi materie subiect, sau exprimă aceeaşi idee sau doctrină. În cazul dintâi se spune că paralela este verbală, în cel din urmă ea este reală. Când două sau mai multe pasaje corespund exact în cuvinte şi înţeles, paralela este numită completă, de exemplu Efeseni 1:7 şi Coloseni 1:14; Isaia 40:7-8 şi 1 Petru 1:24-25. Paralela este parţială sau incompletă când pasajele corespund doar în parte, de exemplu Romani 11:32 şi Galateni 3:22.

 

Par. 2. Pentru a descoperi înţelesul unui cuvânt sau pasaj, foarte frecvent studierea pasajelor paralele are cea mai mare importanţă. Ceea ce este neclar sau îndoielnic într-un pasaj este adesea clar în altul; sau un pasaj poate aduce lumină asupra altuia, de exemplu Evrei 12:17 ar putea fi înţeles greşit dacă nu l-am compara cu Geneza 27:34. Acesta arată că Esau nu a reuşit să schimbe mintea tatălui său – „pocăinţa” se referea doar la schimbarea minţii. Vezi de asemenea Exod 4:21 şi 10:27 comparat cu Exod 9:34. Luca 14:26 trebuie să fie comparat cu Matei 10:37. În Matei 24:15 şi Marcu 13:14 „urâciunea pustiirii” despre care se vorbeşte acolo nu se poate înţelege corect, dacă nu am avea de asemenea Luca 21:20, arătând că pustiirea se referea este fizică, atacul unei armate.

            Totuşi, ar trebui să fie observat că, pentru că un cuvânt sau o frază are un anumit înţeles într-un pasaj, aceasta nu dovedeşte că el are acel înţeles în fiecare pasaj în care el ar putea să apară.

 

Capitolul 7. Scopul Scripturii.

 

Par. 1. În interpretarea Scripturii, cel mai important lucru este să descoperim scopul scrierii avute în considerare, adică scopul sau ţinta pe care o are în vedere autorul.

 

Par. 2. Noi trebuie să distingem între “scopus generalis” al Bibliei şi scopul special al unei cărţi particulare din Biblie sau a unei porţiuni din Biblie. Scopul unei cărţi sau a unei porţiuni dintr-o carte trebuie să se armonizeze cu scopul Bibliei ca un întreg.

 

Par. 3. Scopul general al Bibliei este Hristos, sau că Hristos este Mântuitorul omenirii. Vechiul Testament indică înainte spre Hristos; Noul Testament indică înapoi spre El. Unele pasaje vorbesc direct despre El, unele arată nevoia de El, etc. Astfel, în Ioan 5:46 Hristos Însuşi spune că Moise a scris despre El. În mod similar Ioan 1:45. De o importanţă specială aici este Luca 24:25-27; de asemenea Fapte 10:43; Fapte 3:24; Romani 3:21; 1 Petru 1:10. De aceea, cei care nu pot găsi nimic despre Hristos în Vechiul Testament sunt interpreţi falşi. Luteranii sunt acuzaţi de teologii moderni că au găsit prea mult din Noul Testament în Vechiul Testament, dar aceasta este o judecată a priori din partea lor. Dar noi nu trebuie să explicăm totul din Vechiul Testament ca aplicându-se lui Hristos, căzând în interpretări alegorice nepotrivite şi forţate.

 

Par. 4. Scopul special al unei cărţi particulare sau a unei părţi dintr-o carte trebuie să fie descoperit în felurite moduri: 1) El este uneori afirmat formal (Luca 1:4), fie la început fie la sfârşit. Conform Ioan 20:31. 2) Uneori scopul poate fi descoperit prin circumstanţele care au determinat scrierea, de exemplu Epistola lui Pavel către Galateni. 3) Uneori trebuie să ajungem la el printr-o observaţie atentă.

 

Par. 5. O carte sau o altă parte din Scriptură poate avea mai mult decât un scop. Atunci, putem distinge între un scop primar şi un scop secundar.

 

Capitolul 8. Interpretarea profeţiei Vechiului Testament în Noul Testament.

 

Par. 1. Există o legătură strânsă între profeţia Vechiului Testament şi împlinirea în Noul Testament, pe care Dumnezeu Însuşi a întemeiat-o şi care, nici un om nu poate îndrăzni să o schimbe sau să o pună deoparte. Aceeaşi legătură există între profeţie şi relatarea inspirată a împlinirii. De aceea, exegetul creştin trebuie să susţină deopotrivă că evenimentul care este relatat ca o împlinire a profeţiei a avut loc prin planul şi sfatul premeditat al lui Dumnezeu; şi de asemenea că relatarea împlinirii este decisivă pentru înţelegerea şi interpretarea profeţiei.

            Comparaţi Osea 11:1 cu Matei 2:15; Ieremia 31:15 cu Matei 2:17; Isaia 11:1 cu Matei 2:23 şi Ioan 1:46; Numeri 21, 8-9 cu Ioan 3:14-15; Geneza 22:18 cu Galateni 3:16; Psalmul 41:10 cu Ioan 13:18.

 

Par. 2. În afară de aceasta, cineva trebuie de asemenea să observe următoarele reguli: a) În interpretarea cuvântului profetic sau a unei secţiuni din Vechiul Testament, cineva trebuie să investigheze unde există în Noul Testament vre-un raport al unui eveniment care este declarat în mod expres de a fi o împlinire a profeţiei. Dacă acesta este cazul, exegetul este uşurat de eforturi şi investigaţii ulterioare, şi înţelesul cuvintelor individuale este stabilit precis. Comparaţi Isaia 7:14 cu Matei 1:22-23; Mica 5:1 cu Matei 2:5-6. În această chestiune, pasajele paralele listate în ediţiile obişnuite ale Bibliei sunt adesea de un mare ajutor. Dar totuşi încă este nevoie mereu să facem o investigaţie independentă pentru a determina dacă paralelele sunt reale şi nu doar aparente. b) Dacă cineva nu poate găsi un pasaj în care se spune în mod expres că o profeţie s-a împlinit, acela ar trebui să descopere dacă toate elementele esenţiale ale profeţiei se găsesc din nou într-o anumită persoană sau într-un anumit eveniment; şi într-un astfel de caz cineva este justificat în aplicarea celor două una celeilalte, în special unde nici o altă manifestare istorică nu împlineşte toate elementele profeţiei. Compară Daniel 11:36-39 şi 12:1 cu 2 Tesaloniceni 2:3-4; 1 Timotei 4:13 şi Matei 24:15,21-22, cu Daniel 7:25; 9:27; 12:7,11; Apocalipsa 11:2‑3 şi Apocalipsa 12:6,14. c) Oriunde profeţia din Vechiul Testament vorbeşte despre desfiinţarea formelor Levitice de închinare şi sfârşitul Vechiului Legământ putem recunoaşte o profeţie care se referă la timpul Noului Testament; conform Ieremia 31:31‑34 cu Evrei 8:6‑13; la fel, oriunde este tratată venirea multor păgâni la mântuirea lui Israel, sau unde este proclamată o restaurare glorioasă a împărăţiei lui Israel şi Iuda, compară Isaia 11:10‑12 cu Romani 15: 9‑12; Amos 9:11‑12 cu Fapte 15:14‑17. Aceasta este importantă în special împotriva Chiliastilor. d) Profeţii Vechiului Testament au exprimat adesea profeţii în legătură cu binecuvântarea împărăţiei lui Hristos, deopotrivă în împărăţia harului şi în cea a slavei, în cuvinte care aparent vorbesc despre o slavă pământească şi un succes temporal, prin care în exegeză trebuie să se înţeleagă şi să se explice într-un fel spiritual. Conform Isaia 2:2‑5; 11:6‑5; 60:17‑20; Ioel 3:23; Amos 9:13‑14; Mica 4:1‑5; şi de asemenea Luca 17:20; Ioan 18:36;  e) Pentru înţelegerea corectă a profeţiilor Mesianice, exegetul nu trebuie să se lase dus pe o cale greşită de circumstanţă că ele adesea stau direct alături de afirmaţii istorice sau temporale care nu au nici o însemnătate profetică. Comparaţi cadrul sau contextul lui Isaia 7:14; Mica 2:12-13. Tot astfel exegetul trebuie să se păzească împotriva pervertirii multor exegeţi care chiar în astfel de profeţii presupun un sens dublu sau multiplu şi resping aplicaţia directă Mesianică. Comparaţi interpretarea tipică a lui 2 Samuel 7:12-17 şi Psalmul 22.

 

Par. 3. În citatele din Vechiul Testament aflate în Noul Testament trebuie să observăm că nu toate sunt reproduse literal şi exact în Noul Testament. Compară Levitic 18:5 cu Romani 10:5; Psalmul 32:1‑2 cu Rom. 4:7‑8. În această privinţă predomină o mare libertate şi varietate. Totuşi aceste forme care diferă de citate nu contrazic învăţătura corectă în privinţa inspiraţiei verbale, ci mai degrabă o confirmă. Pentru că ele pot fi explicate doar în acest fel de Duhul Sfânt, autorul întregilor Scripturi, se citează pe Sine şi de aici poate cita în mod liber.

Observaţi că în anumite cazuri, textul Vechiului Testament este explicat în citări, compară Luca 4:18 cu Isaia 61:1. În alte cazuri el este îngustat, conform Matei 4:15 cu Isaia 9:1. Cel mai adesea propoziţiile sunt re-aranjate, conform Romani 9:25 cu Osea 1:10 şi 2:23. Sau două pasaje sunt contopite într-unul şi sunt introduse sub un nume conform Matei 27:9‑10 cu Zaharia 11:12‑13 şi Ieremia 32:6‑15; Marcu 1:2‑3 cu Maleahi 3:1 şi Isaia 40:3. Uneori un pasaj poate fi citat cu formularea opusă, dar corect potrivit sensului, conform Matei 2:6 cu Mica 5:2. În foarte multe citate traducerea Septuaginta este indirectă, conform Romani 4:7‑8 cu Psalmul 32:1‑2; Romani 10:5 cu Levitic 18:5. Aceasta se face chiar în cazurile unde Septuaginta nu traduce cu acurateţe, dar a atacat sensul intenţionat al textului original; conform Luca 3:6 cu Isaia 40:5 şi 52:10; Evrei 10:5 cu Psalmul 40:7. Totuşi, unde Septuaginta nu a atacat sensul intenţionat, citarea se face într-o traducere exactă din ebraică, conform Matei 2:15 cu Osea 11:1; Romani 11:35 cu Iov 41:2. Există de asemenea cazuri unde Duhul Sfânt nu s-a limitat pe Sine nici la textul în Septuaginta nici la textul original în ebraică, ci a făcut aluzie în mod liber la un pasaj din Vechiul Testament, conform Efeseni 5:14 cu Isaia 60:1. Sau El a reprodus un adevăr al Scripturii în mod liber, conform Ioan 7:38 cu Isaia 58:11; 44:3 şi 55:1. Sau a folosit cuvinte din Vechiul Testament într-un sens nou, conform Romani 10:6‑8 cu Deuteronom 30:11‑14; 1 Corinteni 14:21 cu Isaia 28:11‑12.

 

Notă despre critica textuală şi interpretarea Scripturii.

 

Critica modernă neîntemeiată care vrea să se întoarcă înapoi la sursele disponibile şi amendează textul potrivit presupunerilor lor proprii arbitrare nu trebuie să fie recunoscută ca fiind valabilă. Pentru că există, pe de o parte, destul material sursă pentru a determina ce este textul adevărat; şi pe de altă parte, cineva trebuie să se ţină ferm de manuscrisele tradiţionale atâta timp cât ele nu pot fi dovedite a fi greşite. Gândiţi-vă, de exemplu, cum P. Ewald schimbă kti/sei din Coloseni 1:23 în kli/sei; R. Harris (şi Goodspeed în versiunea sa a Noului Testament) schimbă e0n w{| în 1 Petru 3:19 în 9Enw_x etc. Doar acela în care Cuvântul lui Dumnezeu şi-a făcut lucrarea sa de regenerare poate fi un exeget teologic în sensul adevărat şi deplin al termenului. Conform Psalmul 119:18; 2 Corinteni 4:6; 1 Corinteni 2:14; Isaia 66:2; Psalmul 119:16,24,35,47,70,117, etc.

Ce este nou?

Mapamond Creştin Baptist - ştiri de interes pentru creştinătatea română.

 

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Grup de Discuţii Apologetică - te poţi abona şi scrie mesaje care să fie dezbătute, discutate în acest grup de către membrii săi.

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

CHAT Creştin! - aici intri dacă vrei să discuţi cu prietenii sau să îţi faci prieteni noi. Teme diverse.

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Newsletter gratuit!

Apasă aici dacă doreşti să primeşti lunar pe email notificări despre apariţia următorului număr al Publicaţiei de Apologetică

 

Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi

 Arhiva | Contact | Despre noi | Colaboratori
Copyright © 2003 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate